Găgăuzii sunt descendenţi ai oguzilor – poporaţie turcică nomadă, venită de la poalele Munţilor Ural şi stabilă pe teritoriul de nord-est al actualei Bulgarii. Fiind de origine turcică, găgăuzii au acceptat creştinismul. În anii războiului ruso-otoman din anii 1806-1812, fiind creştini, găgăuzii s-au solidarizat cu Rusia ţaristă şi o ajutau împotriva otomanilor. În timp de război o astfel de stare de lucruri nu putea dura mult şi turcii i-au pedepsit pe găgăuzi, aceștia fiind nevoiţi să ceară protecţia ţarului rus. Spre sfârşitul războiului (1806-1812) administraţia ţaristă le-a permis găgăuzilor să se stabilească în sudul Basarabiei şi le-a oferit drepturi de colonişti. Astfel, după 1812 în partea de sud a Basarabiei a apărut populaţie găgăuză şi bulgară, protejată şi avantajată de ţarism.

În perioada României întregite găgăuzii s-au folosit din plin de libertăţile cetăţeneşti, oferite de Constituţia din 1923 şi de legislaţia românească de model vest-european. Intelectualii găgăuzi vorbeau fluent limba română, unii dintre ei devenind mari cărturari ai timpului. Aduc exemplul lui Mihail Ciachir, numit de Nicolae Costenco „fratele mai mare al scriitorilor basarabeni”[1]. Protoiereul Mihail Ciachir a publicat pe paginile revistei „Viaţa Basarabiei” lucrarea „Istoria Găgăuzilor”, iar în 1936 a publicat Psaltirea, tradusă de el în limba găgăuză, iar cu o săptămână înainte de deces (septembrie 1938) a ieşit de sub tipar Dicţionarul găgăuzo (turco) – român pentru găgăuzii din Basarabia. Găgăuzii basarabeni au avut reprezentanţi în organele de conducere româneşti, inclusiv – în Parlamentul României, precum şi în comerţ, economie, învăţământ, cultură şi artă. Continue reading →