La început un banc politic. Este o adaptare a unei glumițe mai vechi[1].

Moare Igor Dodon și se pomenește la Poarta Raiului. Sfântul Petru îl salută, după care îi spune că trebuie rezolvată o mică problemă. „Vedeți, spune Sf. Petru, așa personalități ca Dvs. sunt o raritate pentru noi. Pentru a nu greși, am decis să Vă permitem să cunoașteți condițiile din Infern, apoi pe cele din Rai și să faceți o alegere corectă în ce mediu să vă consumați veșnicia”. Dodon cade de acord. Însoțit de Sf. Petru merge la ușa ascensorului și coboară singur în Infern. Ușa s-a deschis și – o, Dumnezeule! – ce i-a fost dat să vadă? Trotuare pavate, drumuri drepte, cafenele și restaurante sclipitoare. În întâmpinare îi sar vechii lui prieteni – Ion Chicu, Zina Greceanîi, Vlad Batrîncea, Vasile Bolea, Viorica Dumbrăveanu, Corneliu Popovici și alții. S-au îmbrățișat, s-au pupat, și-au amintit cum i-au mințit pe bieții moldoveni, cum au falsificat voturile, aducându-i pe transnistreni contra bani, cum s-au îmbogățit ilicit. Au mers și la restaurant, s-au înfruptat cu fel de fel de mâncăruri alese (caviar din Rusia, votcă tot de acolo, banane, portocale etc.). Dodon le tot povestea despre călătoriile lui la Moscova, la Muntele Athos, în Ierusalim și multe ale locuri ademenitoare. Era atât de bine, încât Dodon nici nu a observat că timpul aflării în Iad a expirat. La realitate l-a adus Scaraoțchi, care l-a condus la ușa ascensorului. Continue reading →

Stimați prieteni,

Astăzi, 6 septembrie, istoricul Gheorghe Palade ar fi împlinit 70 de ani.

Deseori ne aducem aminte de el.

Și în prezent îi simțim lipsa.

Asta pentru că Gheorghe Palade a fost nu doar un bun specialist în istorie, ci și un consecvent promotor și apărător al adevărului despre trecutul nostru. Gheorghe Palade a depus eforturi deosebite în opera de renaștere (redeșteptare) națională a băștinașilor (românilor) basarabeni. El a fost alături de un grup de buni patrioți ai Neamului (Alexandru Moșanu, Nicolae Costin, Sergiu Chircă, Ion Borșevici și mulți alții), care au demonstrat societății că suntem români (chiar dacă unii se mai consideră doar „moldoveni”), că istoria noastră este Istoria Românilor, după cum și limba pe care o vorbim și o iubim se numește română.

Opera, la care a contribuit istoricul Gheorghe Palade, opera de redeșteptare națională, rămâne viguroasă, în pofida vicisitudinilor politice ale Republicii Moldova. Realitățile zilei de astăzi demonstrează că e prea devreme să vorbim de „post-națiune/post-națiuni”. Ceea ce se întâmplă în Belarus este un exemplu elocvent: sub un regim neo-stalinist, condus de A. Lukașenco, fiind rusificată cvasi-total, societatea belorusă revine în masă la simbolurile naționale (drapelul național alb-roșu-alb), cere introducerea în învățământ a limbii beloruse și păstrarea independenței de stat a țării. Exact aceste cerințe au fost formulate de patrioții basarabeni la sfârșitul anilor 80 – începutul anilor 90 ai secolului trecut (tricolorul, limba română în grafia latină, independență reală față de fostul Imperiu). Continue reading →

Jores Alfiorov (1930-2019) a fost vice-președinte al Academiei de Științe a Federației Ruse, laureat al Premiului Nobel în domeniul fizicii (2000), pentru „dezvoltarea heterostructurilor de semiconductori folosite în opto-electronică și electronica de mare viteză”. Mulți ani a fost deputat în Duma de Stat a Rusiei. A fost membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei.

Cartea recenzată[1] cuprinde diverse articole, discursuri, interviuri ale academicianului Jores Alfiorov și este împărțită în trei compartimente. Faptul că savanții ruși au considerat necesar să adune în coperțile unei cărți diversele articole ale lui Jores Alfiorov și să le publice după moartea lui demonstrează că problemele ridicate de autor rămân actuale și în prezent. Citind cartea, constatăm că nu toate afirmaţiile autorului sunt absolut corecte şi pot fi acceptate.

Prima parte a volumului a fost întitulată „Distrugerea URSS. Ce putere [de stat] am obținut” (p.7-58). Jores Alfiorov a împărtășit idei de stânga, în Duma de Stat a Rusiei a fost membru al fracțiunii Partidului comunist [PCFR], deși nu a fost membru de partid. Așa s-a întâmplat că propunerile lui privind susținerea de către stat a științei erau împărtăşite de fracțiunea PCFR.

J. Alfiorov a regretat destrămarea URSS. În opinia lui, dizolvarea URSS este şi va fi pentru mult timp „cea mai mare tragedie a secolului al XX-lea, întâi de toate pentru popoarele fostei URSS” (p. 24), iar de pe urma acestei mari „tragedii” au beneficiat un grup mic de lucrători de partid-plutocraţi şi elitele naţionale care au condus noile state, create pe baza republicilor unionale (p. 24-25). Bineînţeles, autorul greşeşte: destrămarea Imperiului sovietic a avut la bază cauze obiective, una din ele a fost şi rămâne dorinţa popoarelor de a ieşi de sub dominaţia Rusiei, a ruşilor, tendinţa de a-şi păstra şi dezvolta viaţa naţională proprie, a avea propriile state, iar în cazul basarabenilor – dorinţa de a reîntregi Ţara, România.

Autorul critică reformele ce au urmat în Rusia după proclamarea independenței de stat a acesteia, a exprimat cuvinte grave la adresa lui Egor Gaidar, Anatolii Ciubais ș.a. pentru eșecul reformelor (de la economia planificată, socialistă, de stat, la economia de piață, capitalistă). Academicianul J. Alfiorov consideră că din punct de vedere economic Rusia a fost aruncată cu câteva decenii în urmă (p.12).

Autorul menționează că forma de proprietate nu determină eficacitatea economică, iar în rezultatul acelor reforme „în Rusia a sporit considerabil mortalitatea populației, nu din cauze demografice, așa cum s-a încercat să se inoculeze, dar în urma reformelor și reducerii anilor de viață a oamenilor”, iar învinuirea adusă lui B. Elțin în „promovarea genocidului poporului rus în cadrul impeachment-ului”[2] J. Alfiorov o consideră absolut justificată (p. 13). Continue reading →