Jores Alfiorov (1930-2019) a fost vice-președinte al Academiei de Științe a Federației Ruse, laureat al Premiului Nobel în domeniul fizicii (2000), pentru „dezvoltarea heterostructurilor de semiconductori folosite în opto-electronică și electronica de mare viteză”. Mulți ani a fost deputat în Duma de Stat a Rusiei. A fost membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei.

Cartea recenzată[1] cuprinde diverse articole, discursuri, interviuri ale academicianului Jores Alfiorov și este împărțită în trei compartimente. Faptul că savanții ruși au considerat necesar să adune în coperțile unei cărți diversele articole ale lui Jores Alfiorov și să le publice după moartea lui demonstrează că problemele ridicate de autor rămân actuale și în prezent. Citind cartea, constatăm că nu toate afirmaţiile autorului sunt absolut corecte şi pot fi acceptate.

Prima parte a volumului a fost întitulată „Distrugerea URSS. Ce putere [de stat] am obținut” (p.7-58). Jores Alfiorov a împărtășit idei de stânga, în Duma de Stat a Rusiei a fost membru al fracțiunii Partidului comunist [PCFR], deși nu a fost membru de partid. Așa s-a întâmplat că propunerile lui privind susținerea de către stat a științei erau împărtăşite de fracțiunea PCFR.

J. Alfiorov a regretat destrămarea URSS. În opinia lui, dizolvarea URSS este şi va fi pentru mult timp „cea mai mare tragedie a secolului al XX-lea, întâi de toate pentru popoarele fostei URSS” (p. 24), iar de pe urma acestei mari „tragedii” au beneficiat un grup mic de lucrători de partid-plutocraţi şi elitele naţionale care au condus noile state, create pe baza republicilor unionale (p. 24-25). Bineînţeles, autorul greşeşte: destrămarea Imperiului sovietic a avut la bază cauze obiective, una din ele a fost şi rămâne dorinţa popoarelor de a ieşi de sub dominaţia Rusiei, a ruşilor, tendinţa de a-şi păstra şi dezvolta viaţa naţională proprie, a avea propriile state, iar în cazul basarabenilor – dorinţa de a reîntregi Ţara, România.

Autorul critică reformele ce au urmat în Rusia după proclamarea independenței de stat a acesteia, a exprimat cuvinte grave la adresa lui Egor Gaidar, Anatolii Ciubais ș.a. pentru eșecul reformelor (de la economia planificată, socialistă, de stat, la economia de piață, capitalistă). Academicianul J. Alfiorov consideră că din punct de vedere economic Rusia a fost aruncată cu câteva decenii în urmă (p.12).

Autorul menționează că forma de proprietate nu determină eficacitatea economică, iar în rezultatul acelor reforme „în Rusia a sporit considerabil mortalitatea populației, nu din cauze demografice, așa cum s-a încercat să se inoculeze, dar în urma reformelor și reducerii anilor de viață a oamenilor”, iar învinuirea adusă lui B. Elțin în „promovarea genocidului poporului rus în cadrul impeachment-ului”[2] J. Alfiorov o consideră absolut justificată (p. 13).

Născut în Viţepsk (Belarus), autorul cărţii a fost mereu încântat de situaţia din patria sa. El scrie că în Belarus nu există probleme de ordin naţional între populaţia ruso-lingvă şi „aşa-numita naţiune titulară” (adică beloruşi) şi aduce exemplul statelor baltice, în care, chipurile, ar fi astfel de contradicţii. Autorul afirmă că „în familia multinaţională belorusă toţi trăiesc în pace şi bună înţelegere” (p.25). J. Alfiorov era impresionat de câmpurile îmburuienate din regiunea Pskov (Rusia) şi de „cu totul alt tablou”, văzut în regiunea Viţebsk, unde „poporul munceşte cu spor, tehnica agricolă brăzdează câmpurile, colhoznicii adună recolta” (p. 25). Evenimentele din ultimele săptămâni (august 2020), desfăşurate în patria autorului, demonstrează cât de înşelătoare a fost realitatea, idealizată de J. Alfiorov.

În mai multe locuri academicianul J. Alfiorov s-a referit la situaţia actuală din Federaţia Rusă (FR). El considera că FR de astăzi este ţara optimiştilor, asta pentru că toţi pesimiştii au părăsit definitiv Rusia (p. 31-32). J. Alfiorov a făcut parte din tabăra optimiştilor şi a considerat că Rusia are viitor şi că pentru acel viitor e nevoie de luptat. Pe mai multe pagini ale cărţii autorul a analizat şi prezentat situaţia ştiinţei din Rusia. Fiind specialist în domeniul fizicii, J. Alfiorov a constatat că rezultatele de astăzi ale ştiinţe îşi trag rădăcinile din perioada sovietică, când în anumite sectoare savanţii ruşi erau înaintea colegilor lor din Occident, iar în alte sectoare rămâneau în urmă cu 2-3 ani. „Astăzi rămânerea în urmă [a ştiinţei ruse faţă de cea occidentală] este de 15-20 de ani”, conchide autorul (p. 34). În timp ce în Occident s-au dezvoltat noile tehnologii, ruşii „au pierdut timpul”. Declarându-se optimist, J. Alfiorov considera că ruşii nu au rămas pentru totdeauna în urma Occidentului, mai ales în astfel de ramuri ca fiziologia și medicina. În afirmația sa, J. Alfiorov se bazează pe existența unor capabili oameni de știință.

Partea a doua a cărții este întitulată „Știința și puterea în Rusia contemporană” (p. 59 și urm.). Jores Alfiorov scrie că ocrotirea sănătății, educația și știința trebuie asigurate financiar de către bugetul țării. El a salutat decizia, luată de președintele FR V. Putin de a investi în om și în domeniile prioritare – ocrotirea sănătății, educație și construirea locuințelor. Autorul remarcă că președintele V. Putin a promis să îmbunătățească situația materială a savanților, în special – a celor tineri. J. Alfiorov a analizat politica promovată de Statul rus în domeniul științei și a constatat că asigurarea materială a cercetătorilor și cercetărilor este slabă, iar rezultatele științelor exacte (fizica, chimia, biologia) nu-și găsesc cererea în Rusia. Rezultatele obținute de savanții ruși sunt așteptate în afara Rusiei. Acesta este și una din cauzele ce-i determină pe tinerii savanți ruși să plece definitiv în alte state ale lumii și nu doar salariile mizerabile (p. 60).

Jores Alfiorov consideră că Rusia are nevoie de o altă politică a statului în domeniul economic, o politică orientată spre aplicarea tehnologiilor performante și nu spre vânzarea resurselor naturale. Chiar și în domeniul exploatării resurselor naturale (petrolului, gazelor naturale etc.) este nevoie de tehnologii moderne. Ele, însă, nu sunt (p. 62). La p. 77 autorul scrie: „Dacă economia s-ar baza pe tehnologii performante, în așa caz doctorul în științe va fi o profesie de masă și el va avea un alt nivel de calificare: va cunoaște limbi străine, filosofia, istoria, științele exacte…” (p. 77).

În 2005, Jores Alfiorov afirma că în FR nu exista un program real de dezvoltare strategică a științei, nu exista nici „strategia dezvoltării țării” (p. 62). Autorul a insistat asupra introducerii tehnologiilor performante în industrie ca factor al renașterii acesteia, asupra diversificării economiei pe baza elaborărilor științifico-tehnice, aceasta fiind o problemă de viați și de moarte a FR . Autorul remarcă: chiar dacă finanțarea științei a sporit datorită creșteri PIB, ea (finanțarea) este mai slabă decât în perioada sovietică (inclusiv în cercetările fundamentale) și este de zice de ori mai slabă decât în SUA și multe alte state ale lumii (p. 63). Academicianul J. Alfiorov a fost împotriva împărțirii științei în fundamentală și aplicativă, a considerat că această împărțire este artificială. Făcând trimitere la un coleg englez, George Porter, J. Alfiorov considera că toate științele sunt aplicative cu precizarea că în unele cazuri rezultatele apar repede, în altele – peste 50, 100 de ani.

J. Alfiorov s-a pronunțat împotriva opunerii Academiei universităților și afirma că știința elaborată în universități poate avea succes „doar dacă folosește potențialul științific al Academiei” (p.65). În alt articol (2006) J. Alfiorov scrie și mai categoric: „Există știință și aplicarea ei” (p. 67). În opinia autorului, în FR reformele au fost făcute de dragul reformelor și nu au transformat știința într-o forță capabilă să contribuie la dezvoltarea economiei ruse.

În interese de serviciu, autorul cărții a vizitat de multe ori instituțiile științifice din SUA. Se spune, scrie autorul, că în SUA știința se dezvoltă în universități. În realitate, universitățile americane sunt centre de cercetare, iar lucrătorii științifici au puține ore în fața studenților (p. 75). Privind utilajele (aparatele), folosite în știință: J. Alfiorov scrie că are muli discipoli, care lucrează în Occident. Pe unul din ei l-a întrebat de ce a ales Occidentul și a primit următorul răspuns: în Rusia el putea realiza sarcina pusă în față lui timp de o lună, pe când în Germania o poate realiza timp de două ore (p. 79). Odată plecați în Occident, savanții ruși nu se mai întorc în Patria lor (p. 94-95).

În câteva rânduri J. Alfiorov s-a pronunțat împotriva dictatului politic în știință. Autorul a adus exemplul președintelui SUA B. Obama care nu dădea indicații care ramuri ale științei să fie finanțate mai mult, care mai puțin; el își dădea seama că în știință nu are autoritate. Prioritățile în știință sunt domeniul savanților, iar rolul statului în știință este să se consulte cu oamenii calificați, afirmă autorul pe altă pagină (p. 99).

Autorul a constatat că în Rusia o puternică frână în dezvoltarea științei este frica. Dorința de a face pe placul șefilor a devenit o boală (p. 83).

J. Alfiorov consideră că știința și afacerile (businessul) sunt incompatibile. Autorul afirmă: „atunci când un lucrător științific începe să se ocupe cu businessul, el încetează să mai fie lucrător științific” (p. 96).

În mai multe articole autorul cărții pledează pentru colaborarea savanților ruși cu colegii lor din Occident, pentru schimbul de informații referitoare la noile descoperiri științifice. Cunoaștem că în acest sens lucrurile au degradat mult în ultimul timp. Și nu din cauza Occidentului.

Într-un articol, publicat în 2008, autorul afirmă că dacă Rusiei îi este destinat să fie o mare putere mondială, atunci ea poate deveni nu datorită credinței în Dumnezeu, în președinte sau în investițiile venite din Occident, ci datorită muncii poporului ei, datorită credinței în cunoaștere, în știință, datorită păstrării și dezvoltării potențialului științific și educațional (p. 130).

De foarte multe ori academicianul J. Alfiorov a insistat ca statul (guvernul) rus să finanțeze știința. Fiind membru al Dumei de Stat, J. Alfiorov a pledat pentru asigurarea progresului tehnico-științific, bazat pe realizările științei, a insistat asupra finanțării de către guvern a științei și a considerat că savanții ruși sunt capabili nu doar să ajungă din urmă știința occidentală, ci chiar s-o depășească. Comunitatea științifică rusă, scrie autorul, poate valorifica susținerea financiară a statului, iar răsplata va fi însutită (p. 43). În 2010 autorul a constatat că cel mai prost lucru în Rusia de astăzi este faptul că descoperirile științifice nu-și găsesc aplicarea practică, că știința este slab finanțată, de 3-4 ori mai puțin decât în perioada sovietică, iar finanțarea din partea Guvernului a Institutului de Fizică, pe care îl conducea, a scăzut de 20 de ori (p. 162).

Partea a treia a cărții este întitulată „Știința rusă, are oare viitor?” (p. 119 și urm.) Autorul a pledat pentru salvarea științei ruse. El a considerat că Rusia se află în capcana materiilor prime, adică economia FR se dezvoltă datorită exportului de carburanți și alte materii prime. Pentru a depăși această stare de lucruri, J. Alfiorov a insistat asupra organizării celei mai moderne producții de semiconductori (p. 125). Academicianul J. Alfiorov s-a pronunțat pentru dezvoltarea electronicii în FR, considerând că ea trebuie să fie una din prioritățile politicii naționale și are nevoie de susținerea din partea statului. J. Alfiorov (2006): „Este necesară procurarea utilajelor și construirea pe teritoriul Rusiei, cu ajutorul partenerilor străini, a întreprinderilor de microelectronică cu garanții din partea statului, oferite investitorilor” (p. 127).

După anexarea Crimeii (2014) și tentativa de asasinare (prin otrăvire) a lui Alexei Navalinîi, Occidentul a impus și va impune restricții (embargouri) în relațiile cu FR, inclusiv în domeniul tehnologiilor avansate. Iar eforturile Rusiei de a construi utilaje și tehnologii proprii, care să le înlocuiască pe cele de import, deocamdată nu au dat rezultatele așteptate.

J. Alfiorov a pledat și a argumentat necesitatea folosirii energiei solare (p. 135). În mai multe locuri J. Alfiorov a demonstrat că statul este obligat să susțină financiar știința; granturile și proiectele sunt utile, dar ele nu dezvoltă știința, ele sunt surse financiare auxiliare (p. 208). Tot el remarcă că au apărut diverși „specialiști”, capabili să promoveze orice proiect.  

Ca fapt divers: J. Afiorov scrie că guvernul Pakistanului a decis ca salariul profesorului să fie de trei ori mai mare ca cel al ministrului. În Rusia, continuă academicianul J. Alfiorov, salariul unui profesor este de 10-15 ori mai mic decât al unui ministru și el s-ar fi bucurat mult dacă salariul unui profesor ar fi mai mic de trei ori decât salariul ministrului (septembrie 2007, p. 196).

Concluzii: academicianul Jores Alfiorov a considerat că în anii Războiului rece și confruntării între Est și Vest guvernul sovietic a alocat suficiente resurse financiare pentru dezvoltarea științei. În rezultat, în unele cazuri savanții sovietici aveau succese față de cei din Occident, în alte cazuri – invers, dar exista o paritate între cele două părți. După destrămarea URSS, pe care autorul o consideră o mare catastrofă geo-politică, noile autorități ale FR au mers pe cale raționalizării științei, unele instituții au fost închise, iar mulți oameni de știință disponibilizați. Autoritățile ruse au împărtășit ideea cum că știința trebuie să ofere produse imediate, cerute pe piață. De aici și slaba finanțare a științei. În rezultat, știința rusă a rămas în urma celei occidentale cu 20 de ani. Mulți tineri specialiști ruși au părăsit țara lor de origine, stabilindu-se în Occident, unde li s-au creat condiții de trai și muncă confortabile, iar salariile sunt decente. În opinia autorului, granturile, programele și proiectele nu dezvoltă știința. Statul este obligat să finanțeze cercetările științifice.

La sfârșitul lunii august 2020, deputatul Dumei de Stat Ghenadii Ziuganov a declarat că starea de lucruri în Rusia, în domeniul științei, este precară[3]. Liderul comuniștilor ruși este de părerea că în viitorul apropiat FR va regresa și mai mult în privința științei. Deci, știința în FR va rămâne în urma celei occidentale pe mult timp înainte, dacă nu chiar pentru totdeauna.

Recomand această carte, deosebit de utilă și instructivă, tuturor celor interesați de progresul științei, inclusiv în Republica Moldova.

2 septembrie 2020

anatol_petrencu@yahoo.com