O carte nouă despre Bătălia de la Stalingrad

             

Editura „Corint” din Bucureşti a scos de sub tipar cartea istoricului Michael K. Jones „Stalingrad: cum a triumfat Armata Roşie”[1].

Autorul monografiei şi-a concentrat atenţia asupra luptelor de apărare a Stalingradului, realizate de Armata 62 (comandant – general-locotenentul Vasilii Ciuikov) din cadrul Frontului Stalingrad (condus de general-colonelul Andrei Eriomenco). Armata 62 a fost forţa militară care a apărat nemijlocit Stalingradul – oraş ce se întindea pe o distanţă de 40 km pe malul drept (de vest) al fluviului Volga.

Autorul studiului a găsit un grup de veterani ai Bătăliei de la Stalingrad, care au povestit scene din timpul acelor lupte. În plus, autorul a folosit Jurnalul de război al Armatei 62, păstrat în Arhiva Ministerului Apărării al Federaţiei Ruse din Podolsk, alte surse din aceiaşi arhivă, materiale personale ale lui Vasilii Ciuikov, puse la dispoziţia dlui Michael K. Jones de către feciorul comandantului sovietic, Aleksandr Ciuikov, materiale din arhivele germane, precum şi literatura de specialitate, publicată în limba engleză. Autorul a mers şi s-a documentat la faţa locului, în Volgogradul de astăzi (Stalingradul de atunci), a văzut cu ochii proprii urmele luptelor din 1942-1943 pentru apărarea acestui oraş.

Dl Michael K. Jones  a expus evenimentele în ordinea cronologică, atenţia principală fiind atrasă asupra modului de apărare a oraşului Stalingrad de către comandamentul sovietic, în condiţiile în care, la 28 iulie 1942, Iosif Stalin a dictat Ordinul nr. 227, intrat în istorie cu titlul „Nici un pas înapoi!”. Dictatorul de la Kremlin a rămas stupefiat când a văzut pe hartă uriaşele pierderi teritoriale şi umane ale URSS în vara anului 1942 şi când a auzit de panica ce cuprinsese Armata Roşie (cu comandanţii ei) după înfrângerea de la Harkov. Ordinul nr. 227 obliga militarii să nu se retragă de pe poziţiile ocupate fără a avea ordine de sus, iar pentru a îndeplini acest deziderat s-au constituit detaşamente de stopare din trupele NKVD-ului, care aveau ordinul să împuşte pe oricine, care se retrăgea. Autorul a analizat esenţa acestui ordin şi controversele ce au apărut după publicarea lui în presă, în 1988 (p. 95-99).

Pe baza memoriilor veteranilor de război şi a documentelor din acel timp, autorul monografiei redă obiectiv situaţia creată în oraş (corect ar fi – ruinele acestuia) în condiţiile în care pentru militarii aflaţi aici (dar şi pentru populaţia civilă), dincolo de Volga – „pământ nu exista”. În oraş s-au dus lupte aprige pentru fiecare imobil („Casa Pavlov”), uzină (Uzina de tractoare), gară, Silozul, Kurganul lui Mamai etc. Autorul a demonstrat, că apărătorii oraşului duceau lipsă de muniţii, de hrană (alimente şi apă), de medicamente. Legăturile telefonice (prin fire) au fost distruse, iar legăturile prin radio erau primitive, mesajele militarilor sovietici deseori erau interceptate de germani, ultimii intervenind deseori pe unde şi bătându-şi joc de radiştii sovietici. În condiţii deosebit de critice, remarcă autorul, militarii sovietici foloseau în calitate de „arme” tot ce le cădea sub mână (pietre, armatură etc.) sau – aşa cum a depistat autorul, neavând nimic la îndemână, unul din militarii sovietici s-a aruncat cu mâinile goale asupra unui ofiţer german şi l-a sugrumat, muşcându-i gâtul. Citez: „[Ostaşul Alexandrov] când a văzut un tânăr ofiţer neamţ sărind în tranşeea lui, la doar câţiva paşi de el şi străpungând cu baioneta o infirmieră, aceasta l-a împins la acţiune disperată. S-a repezit cu mâinile goale la neamţ, l-a trântit la pământ şi şi-a înfipt dinţii în beregata lui, rupându-i o arteră…” (p. 294).

În acele lupte inegale, în care superioritatea tehnică a germanilor a fost incontestabilă, militarii sovietici erau nevoiţi să-şi sacrifice vieţile, dar să nu se retragă (autorul aduce exemplul unui militar – Mihail Panikaha – care, într-un moment deosebit de critic, cu două sticle incendiare, s-a aruncat asupra tancului inamic (p. 272-275).

Autorul cărţii a atras o atenţie deosebită comandatului  Armatei 62, generalului Vasilii Ciuikov. Acesta a fost iniţiatorul unor tactici ieşite din tiparele statutelor militare sovietice. Este vorba de plasarea forţelor militare cât mai aproape de cele ale adversarului. În aşa caz, germanii evitau bombardamentele acelor poziţii de frică să nu-şi omoare propriii lor ostaşi. O altă iniţiativă, încurajată de V. Ciuikov şi examinată de istoricul Michael K. Jones a fost constituirea unor grupuri de asalt, care aveau sarcini concrete de rezolvat. Altă iniţiativă, susţinută de generalul sovietic – formarea (instruirea) lunetiştilor, care din ascunzişuri împuşcau militari germani (germanii au avut lunetiştii lor).

Pe parcurs, ambiţiile celor doi dictatori s-au amplificat: Hitler a ordonat cucerirea Stalingradului, tiranul din Kremlin, la rându-i, a ordonat ca oraşul, ce-i purta numele, să nu fie cedat. Astfel, s-a ajuns la 15 octombrie 1942 – ziua hotărâtoare pentru destinul oraşului de pe Volga. Autorul cărţii a descoperit, pe bază de documente, că în acele clipe de groază, V. Ciuikov a cerut comandantului Frontului Stalingrad A. Eriomenko permisiunea de a se retrage peste Volga. Bineînţeles, cererea i-a fost respinsă (mai detaliat vezi p. 329 şi urm.).

Pe parcursul lecturii cărţii cititorul se convinge de duritatea regimului stalinist faţă de propriii lui militari, trimişi la moarte sigură cu miile (autorul scrie despre grămezile de cadavre, aflate în putrefacţie din cauza imposibilităţii de a le aduna şi îngropa), de imposibilitatea de a salva răniţii (în unele cazuri aceştia erau urcaţi pe plute şi împinşi în largul râului, în speranţa că undeva, cineva va da de ei şi-i va salva. Dictatorul roşu a ordonat ca nici un civil să nu fie trecut peste Volga, asta, considera el, ar fi putut crea impresia părăsirii oraşului. Aşa cum scrie autorul, o parte din populaţia civilă a oraşului a trecut în slujba nemţilor şi furniza acestora anumite informaţii, ceea ce nu a putut să nu înfurie comandamentul sovietic şi să-l determine să ia măsuri drastice. 

Despre militarii români, concentraţi în preajma Stalingradului, autorul a scris o singură frază, nu prea corectă sau, cel puţin – lăsată fără comentarii (din partea autorului): „Armatele române, aliate ale nemţilor, care apărau aceste poziţii, s-au dezintegrat într-un haos deplin” (p. 359). Întrebare: după 19 noiembrie 1942, ziua ofensivei sovietice, celelalte armate, inclusiv cea germană, s-au dezintegrat cum?       

Meritul incontestabil al autorului: domnia sa a prezentat un tablou veridic al bătăliei de pe Volga, a demonstrat că apărătorii Stalingradului au fost oameni, unii viteji, alţii laşi. Comandanţii de unităţi militare sovietice erau şi ei diferiţi – unii mai bine instruiţi, alţii mai puţin etc. Adică apărătorii oraşului în realitate au fost alţii decât cum i-a prezentat istoriografia sovietică – zid de neclintit în faţa inamicului.

Greşeli observate: cartea e redactată cu grijă. Totuşi, la pagina 292 în loc de „14 septembrie” se va citi „14 octombrie”.

În rest – felicitări autorului, dlui Michael K. Jones, pentru studiul realizat.

Totuşi, un post-scriptum s-ar cere. Deşi autorul a evitat să numească cifra victimelor acelui măcel nemaiîntâlnit în lume (probabil, cu excepţia celor două bombe atomice aruncate de Aliaţi asupra Japoniei), este cazul să amintim: conform estimărilor experţilor sovietici, Armata Roşie a pierdut în luptele de la Stalingrad, în perioada 17 iulie – 18 noiembrie 1942, morţi – 323 856 de militari, răniţi – 319 986, în total – 643 842 oameni[2]. În perioada imediat următoare, de ofensivă strategică (19 noiembrie 1942 – 2 februarie 1943) sovieticii au pierdut morţi 154 885 şi răniţi 330 892, în total 485 777 de militari. În total – 1 129 619  de oameni. Să nu uităm de civili: niciodată nu se va cunoaşte cifra exactă a acestora. În Stalingrad locuiau 490 000 de oameni. În anii războiului aici s-au refugiat mii de civili, chiar din Leningrad, dar mai ales după înfrângerea sovieticilor după bătălia de la Harkov. Circa 100 000 au reuşit să treacă Volga (până la impunerea de către dictatorul Stalin a Ordinului 227 din 28 iulie 1942). La încheierea operaţiunilor de nimicire a Armatei a 6 germane, în ruinele oraşului s-au înregistrat 32 000 de supravieţuitori[3].

Astfel, autorii care afirmă că pe altarul victoriei de la Stalingrad au fost jertfite 2 milioane de vieţi omeneşti, nu sunt departe de adevăr.

                Adolf Hitler a fost nazist, dement, canibal. Dar Stalin?


 

 

 

 

           

           

 

 

 


[1]Michael K. Jones. Stalingrad: cum a triumfat Armata Roşie, Bucureşti, Corint, 2013, 398 p.

[2] Rossia i SSSR v voinah XX veka: Statisticeskie issledovania [Rusia şi URSS în războaiele din secolul XX: Cercetări statistice], Moscova, OLMA-PRESS, 2001, p. 279.

[3] E. N. Kulikov, M. Iu. Miagkov, O. A. Rjeşevski. Voina 1941-1945. Factî i documentî [Războiul din anii 1941-1945. Fapte şi documente], Moscova, OLMA-PRESS, 2001, p. 87.

 

 

Comentariile nu sunt permise.