Constituţia RSS Moldoveneşti, adoptată la 15 aprilie 1978, declara că RSSM este stat suveran, sovietic, socialist, care şi-a pus în faţă sarcina construirii societăţii comuniste, întăririi unităţii economice şi politice, asigurării securităţii şi apărării ţării; iar pentru a realiza cu succes sarcina formulată, împreună cu alte 14 republici, a constituit URSS. Articolul 69 al acelei Constituţii prevedea dreptul RSSM de a ieşi liber din componenţa Uniunii RSS[1]. Următorul articol al Legii fundamentale a RSSM stipula că teritoriul RSS Moldoveneşti nu poate fi modificat fără acordul republicii, iar frontiera RSSM poate fi modificată doar în acord reciproc cu altă republică unională şi cu aprobarea URSS. Această Constituţie era în vigoarea la momentul adoptării Declaraţiei de Suveranitate din 23 iunie 1990 şi în perioada imediat următoare (până la proclamarea Intendenței de Stat a Republicii Moldova (27 august 1991).

În Declaraţia cu privire la Suveranitatea RSS Moldova s-a fundamentat următorul principiu: „Republica Sovietică Socialistă Moldova este un stat unitar, indivizibil. Frontierele RSS Moldova pot fi schimbate numai pe bază de acorduri reciproce între RSS Moldova şi alte state suverane, în conformitate cu voinţa poporului, adevărul istoric şi ţinându-se seama de normele dreptului internaţional unanim recunoscute”[2]. Deci, atât Constituţia în vigoare atunci, cât şi Declaraţia de Suveranitate a RSS Moldova, fundamentau RSS Moldova ca un stat integru şi indivizibil, iar posibilele modificări teritoriale urmau a fi realizate în conformitate cu voinţa poporului RSS Moldova (a întregului popor!) şi în conformitate cu legislaţia internaţională.

Perspectiva unor schimbări teritoriale ale RSSM i-a îngrijorat pe nomenclaturiştii sovietici, în special – pe cei de la Tighina şi Tiraspol. Deja pe data de 2 septembrie 1990, pe teritoriul RSSM se proclamă aşa-numita „Republica sovietică socialistă moldovenească nistreană (RSSMN)” cu un soviet suprem provizoriu în frunte cu Igor Smirnov.

Născut la 23 octombrie 1941, în oraşul Petropavlovsk-Kamciadskii din Extremul Orient, Igor Smirnov a trecut etapele fireşti ale unui tânăr din URSS: a fost sudor, muncitor la uzină, a făcut serviciul militar, a absolvit Universitatea Tehnică din Zaporojie, devenind inginer-mecanic, avansând la postul de vice-director al Uzinei de motoare electrice din oraşul Novaia Kahovka. Din 1987 locuieşte în Tiraspol, fiind director al Uzinei „Electromaş”. A fost ales deputat în Sovietul Suprem al RSSM. I. Smirnov s-a implicat în politică, devenind liderul separatiştilor, ideologul de bază al autoproclamatei RSSMN, totodată – persoana care a comis infracţiunea anticonstituţională de nerespectare a integrităţii teritoriale a RSSM, infracţiune ce se pedepsea prin prevederile art. 67 al Codului Penal al RSSM. Aşa dar, Igor Smirnov a comis o crimă gravă de ciopârţire a teritoriului republicii, o crimă împotriva poporului RSS Moldova, şi urma să fie tras la răspundere conform legii. La 19 august 1991, la Moscova, adversarii politicii lui Mihail Gorbaciov a încercat să preia putere în URSS, însă puciul a eşuat, deja la 22 august au fost arestaţi principalii organizatori ai loviturii de stat şi adepţii lor din teritorii. Conducerea autoproclamatei republici nistrene, inclusiv şi în primul rând – Igor Smirnov, a susţinut lovitura de stat de la Moscova. După eşecul puciului, situaţia liderilor separatişti de la Tiraspol devenise critică: în acele nopţi îşi găsiseră culcuş în cazărmile Armatei a 14-a, staţionate în Tiraspol. Aşa era mai sigur pentru ei. Aşa cum menţionează în excelenta sa carte generalul Ion Costaş, „duminică, 25 august, în secret, la subsolul uzinei „Kirov”, a avut loc sesiunea Sovietului Suprem al aşa-numitei RSSM Nistrene, care a adoptat „Declaraţia de independenţă a RSSMN” şi a adresat un apel către Sovietul Suprem al Ucrainei”[3].

Amintim că la 24 august 1991 Ucraina şi-a proclamat Independenţa de Stat. După ce separatiştii tiraspoleni şi-a proclamat şi ei „independenţa”, alături de Grigori Maracuţa, Vasilii Iakovlev şi Veaceslav Zagreadski, Igor Smirnov plecase de la Odessa spre Kiev cu avionul pentru a înmâna preşedintelui Ucrainei Leonid Cucima o copie a „Declaraţiei de independenţă a RSSMN” şi a negocia perspectivele noii entităţi statale, realizate prin fraudă, prin crimă de stat.

Toate aceste mişcări ale liderilor separatişti erau cunoscute de conducerea RM. La cererea autorităţilor de la Chişinău faţă de generalul I. Morozov, comandantul Districtului Militar Odessa de a-l extrăda pe criminalul de stat Igor Smirnov, răspunsul a fost negativ. Dl General Ion Costaş a insistat mereu în fata lui Snegur  cu propunerea de a-i aresta pe capii separatiştilor din Transnistria şi Găgăuzia după eşuarea puciului de la Moscova. Pentru a-l aresta legal pe Smirnov, care se afla fugar la Kiev, era necesar  ca ministrul afacerilor Interne să primească URGENT mandat de arestare a liderului separatist  din Transnistria. Procurorul general se opunea arestării lui Smirnov sub pretextul că Smirnov  era deputat şi avea imunitate parlamentară. Snegur l-a convocat pe Dumitru Postovan, procuror general al RM şi cu mare greu  l-a convins să emită mandat de reţinere şi arestare a lui Smirnov, decizie în baza căreia  dl General Ion Costas  a trimis grupa de ofiţeri ai MAI în Kiev pentru  realizarea reţinerii criminalului Igor Smirnov. În aşa situaţie conducerea RM a luat decizia de a-l captura pe liderul separatiştilor de la Tiraspol care se afla în Kiev şi de a-l aduce în faţa instanţei de judecată la Chişinău.

Generalul Ion Costaş, responsabil de operaţiunea de capturare şi aducere a lui I. Smirnov la Chişinău, descrie amănunţit, cu publicarea documentelor de epocă, operaţiunea de prindere a lui I. Smirnov în Kiev şi aducerea lui la Chişinău[4]. Operaţiunea „Smirnov”, una plină de riscuri serioase (ofiţerii moldoveni şi-au pus viaţa în primejdie), a fost realizată cu succes datorită inteligenţei, curajului, devotamentului echipei realizatoare. Îi vom menţiona pe aceşti bravi eroi: Chiril Panteleev, Radu Stratan, Victor Breahnă, Gheorghe Ciobanu, Tudor Odobescu, Valeriu Apostol, Alexandru Zelinschii.

Pe 30 august 1991 liderul separatist Igor Smirnov era la Chişinău, în subsolul clădirii MAI al RM. El a fost învinuit de lovitură de stat şi urma a fi tras la răspundere conform prevederii art. 203, p. 1 al noului Cod Penal al RM, aprobat în iunie 1990. Igor Smirnov a fost anchetat de procurori, a fost vizitat de deputaţi ai RM, dar şi ai Dumei de Stat a Rusiei. Toate sursele media din Moscova, ziarele, TV centrale şi locale ale Rusiei au difuzat două zile la rând ca una de „URGENŢĂ” ştirea  arestării liderului separatiştilor de la Tiraspol. În apărarea lui I. Smirnov au sărit femeile din Tiraspol, conduse de Galina Andreeva: ele au blocat calea ferată, oprind circulaţia trenurilor.

În aşa condiţii, neputând rezista presiunilor Moscovei,Tiraspolui şi NU fără acordul lui Mircea Snegur, la 1 octombrie 1991, alături de alţi câţiva separatişti, reţinuţi de organele de forţă ale RM, Igor Smirnov a fost eliberat „cu obligaţia scrisă de a nu părăsi localitatea (Tiraspolul) şi, sub cuvânt de onoare, că nu va mai face politică”[5]. Generalul Ion Costaş nici nu fusese cel puţin informat despre decizia luată.

În pofida angajamentului dat în formă scrisă de a nu face politică, I. Smirnov a făcut politică, îndreptată împotriva RM: de la 2 septembrie 1990 până la 30 decembrie 2011 el a fost şeful nerecunoscutei de nimeni Republici Moldoveneşti Nistrene (RMN).

Domnul General Ion Costaş scrie că în 2010, la întâlnirea deputaţilor Parlamentului 90, deputatul N. Slabu l-a întrebat pe M. Snegur: „De ce a fost eliberat Smirnov, de ce nu a fost tras la răspundere conform legii, pentru destrămarea ţării, de ce nu a fost deferit justiţiei?” Răspunsul lui M. Snegur a fost: „Nu am luat de unul singur această decizie, ea a fost luată în colectiv”. La rându-i, dl General constată: „Cine anume a luat decizia absurdă şi criminală, ce colectiv anume nu se ştie nici în ziua de astăzi”[6].

Un an mai târziu, la împlinirea a 20 de ani de la proclamarea Independenţei de Stat (2011), ziariştii publicaţiei periodice „Timpul” l-au rugat pe dl M. Snegur să comenteze următoarele afirmaţii: „Generalul Ion Costaş face public, în cartea sa, actul prin care a fost eliberat din arest Igor Smirnov, în care figurează şi semnătura lui Ion Hadârcă. La rândul lor, Moşanu şi Druc afirmă că dvs. singur trebuia să semnaţi, dar l-aţi atras pe Hadârcă, ca să nu răspundeţi de consecinţe…”

Dl Mircea Snegur a răspuns: „Vă rog să mă credeţi, nu ţin minte cine a semnat. Dar nu trebuie de căutat aici mare politică, pentru că s-a luat o decizie de comun acord. Calea ferată ne era blocată în prag de iarnă şi în RM nu puteau intra eşaloanele cu cele necesare pentru sezonul rece. Am încercat să mutăm trecerea transportului feroviar prin Ocniţa, dar nu eram pregătiţi… Despre semnătura lui Hadârcă nu ştiu. Poate că era ceva legat de procedura de amnistiere…”[7].

Aşa dar, în 1990-1991, evenimentele decurgeau vertiginos. Conducerea RM avea nevoie de capacitatea de a asimila informaţiile, venite buluc, avea nevoie de luciditate în luarea anumitor decizii, de corectitudinea cărora depindea viitorul politic, economic etc. al oamenilor.

Consider, că decizia de a-l prinde pe Igor Smirnov şi a-l defini justiţiei a fost una corectă. Operaţiunea s-a desfăşurat excelent, fără vărsări de sânge şi pierderi umane. Smirnov a fost întemniţat. Era de aşteptat să fie reacţii. Din toate părţile, şi nu doar de condamnare a lui Smirnov, ci şi de eliberare a lui. Ce a făcut conducerea de vârf a RM, Mircea Snegur, personal, chiar dacă a convocat pe cineva anume în şedinţă? Pe cine anume, nici ministrul de Interne de atunci nu ştie.

Conducerea RM ia cea mai PROASTĂ decizie posibilă: de a-l ELIBERA pe Igor Smirnov din detenţie!

Decizia a fost luată fără a se gândi cel puţin o secundă la ce urmări va aduce: la victoria incontestabilă a separatiştilor, la încurajarea lor în perpetuarea operei nedemne de separarea a teritoriului RM şi de creare, în continuare, a unei entităţi statale, ostile RM. Pentru a câta oară dl M. Snegur încearcă să argumenteze decizia luată prin necesităţi economice: „nu puteau intra eşaloanele cu cele necesare pentru sezonul rece”. Ce anume ne trebuia, lemne, cărbune, gaze, petrol? Rusia trecuse la relaţii de piaţă, pentru toate mărfurile importate am plătit bani, nimic nu ni s-a dat pe degeaba. Nu puteam noi oare găsi aceleaşi mărfuri în altă parte, cărbune în Polonia (mai ieftin decât la ruşi), petrol, energie electrică, gaze naturale – în România? Eu cred că puteam. Dar nu s-a dorit acest lucru.

Noi, însă, suntem preocupaţi de DECIZII PROSTEŞTI. În situaţia în care ai luat decizia să-l arestezi (în cazul dat e vorba de Smirnov), este firesc să analizezi urmările posibile: reacţia Kremlinului, cea a Tiraspolului, a opiniei publice, puterea mijloacelor de informare în masă, reacţia Occidentului etc. Se pare că toate acestea (posibil şi alte elemente) nu au fost examinate, gândite. Dacă aceste şi, posibil, alte elemente au fost analizate, atunci revenim la întrebarea, ce rost a avut emiterea ordinului de arestare a lui Smirnov, dacă după capturarea lui a fost eliberat? Înţelegeţi? Mai bine nu-l arestaţi, decât să-l arestaţi şi să-i daţi drumul.

(va urma)