În URSS, persoanele ajunse la vârsta de 16 ani, deveneau cetăţeni ai marii Uniuni. Conform articolului 33 al Constituţiei din 1977, în URSS exista o cetăţenie unică unională: cetăţenii republicilor unionale erau cetăţeni ai URSS. A existat şi o Lege despre cetăţenia URSS, aprobată la 19 august 1938, modificată în 1990. Cetăţenilor URSS li se elibera un paşaport, care era de fapt un buletin de identitate, având înscrise în el datele principale ale persoanei. Cea mai importantă înscriere din paşaportul sovietic era viza de reşedinţă. Fără viză de reşedinţă sau cu o viză de reşedinţă „compromiţătoare” (paşaport eliberat de una din secţiile de paşapoarte din Vorkuta, de exemplu[1]) cetăţeanul nu se putea angaja legal în câmpul muncii.

Kremlinul era întotdeauna interesat să extindă cetăţenia sovietică; locuitorii teritoriilor anexate, fără a li se cere consimţământul şi împotriva voinţei lor, deveneau „cetăţeni ai URSS”. Asta pentru a beneficia de drepturile, oferite de Constituţia URSS, a presta obligaţiunile, prevăzute de Legea fundamentală a URSS, dar şi pentru a intra în jurisdicţia Statului „muncitorilor şi ţăranilor”. Aşa s-a întâmplat cu locuitorii Statelor Baltice, cu polonezii, basarabenii, bucovinenii, românii din Ţinutul Herţa, care, odată cu anexarea teritoriilor respective de către URSS, fără voia lor, au devenit „cetăţeni ai URSS”.

În 1991 URSS s-a destrămat. Fostele republici unionale au devenit state independente, inclusiv – RM. Statul are nevoie de cetăţeni. Noile state au pus problema cetăţeniei. Cum au rezolvat-o?

Să analizăm rezolvarea acestei chestiuni de Statele Baltice.

Înainte de a examina legislaţia Statelor Baltice referitoare la cetăţenie, voi atrage atenţia asupra unei remarci, făcute la sfârşitul anilor 90 (secolul XX) de Vytautas Landsbergis, în acel timp preşedinte al Seimului (Parlamentului) Lituaniei: „De fiecare dată, când un oarecare om politic sau ziarist scrie despre Ţările Baltice ca „foste republici ale Uniunii Sovietice”, el îşi pune semnătura sub [textul] Pactului Ribbentrop-Molotov”[2]. Spus puternic! Cu două precizări: SUA, Occidentul în ansamblu (cu excepţia Suediei şi Finlandei, care era parţial dependentă de URSS) nu au recunoscut anexarea Statelor Baltice de către URSS în vara anului 1940. Nu acelaşi lucru cu România! Şi doi: pe teritoriul Statelor Baltice republici unionale sovietice, totuşi, au existat; republici în înţelesul stalinist al cuvântului, conduce de etnicii „republicilor” respective, comunişti, profitori, trădători etc.; acestea au fost „republicile” lor. Dar, am putem discuta.

Cetăţenia Estoniei.

În rezultatul destrămării Imperiului Rus, la 24 februarie 1918, a fost proclamată Republica Estonia. În urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop, la 6 august 1940, Estonia a fost anexată de URSS. La 8 mai 1990 Sovietul Suprem al RSS Estoniene a pus în vigoare Constituţia Republicii Estonia din anul 1938. La 20 august 1991 Estonia şi-a proclamat Independenţa de Stat şi s-a declarat succesoarea de drept a Republicii Estone (celei din 1918). Respectiv, în 1992 conducerea Estoniei a pus în vigoare Legea despre cetăţenie, aprobată în anul 1938. Conform acestei Legi, deveneau cetăţeni ai Estoniei persoanele care aveau cetăţenie Republicii Estonia la data de 16 iunie 1940 (ziua înaintării ultimatumului URSS conducerii Republicii Estonia) şi descendenţii acestora. PUNCT! Ceilalţi locuitori ai Estoniei, care nu au fost cetăţeni ai Republicii Estonia până la data de 16 iunie 1940, puteau primi cetăţenia Estoniei doar în rezultatul NATURALIZĂRII, adică în rezultatul acceptării anumitor condiţii, impuse de legiuitorul estonian. În 1995 Estonia a adoptat o nouă Lege a cetăţeniei care înaintează noi cerinţe faţă de cunoaşterea limbii estoniene şi a adăugat obligativitatea susţinerii examenului la Constituţia Estoniei şi la Legea privind cetăţenia. De remarcat că, în conformitate cu legislaţia Estoniei, foştii ofiţeri ai armatelor străine sunt lipsiţi de dreptul naturalizării, cu excepţia celor ce sunt căsătoriţi cu estoniene[3].

Cetăţenia Letoniei.

În urma destrămării Imperiului Rus, la 18 noiembrie 1918, a fost proclamată Republica Letonia. În urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop, la 17 iunie 1940, Letonia a fost anexată de URSS. La 4 mai 1991 Sovietul Suprem al RSS Letone a pus în vigoare Constituţia Republicii Letone din anul 1922. La 21 august 1991 Letonia şi-a proclamat Independenţa de Stat. Respectiv, în octombrie 1991, conducerea Letoniei a aprobat Decretul privind restabilirea drepturilor cetăţenilor Republicii Letone şi condiţiile naturalizării. Conform Decretului, decizia Sovietului Suprem al URSS din 7 septembrie 1940 (de acordare a cetăţeniei sovietice locuitorilor Letoniei) a fost abrogată, iar cetăţenia Republicii Letone a fost recunoscută persoanelor care o aveau până la data de 17 iunie 1940 şi descendenţilor acestora (circa 2/3 din populaţia ţării). Cetăţenia dublă a fost interzisă. În Letonia, pe parcursul timpului, în dependenţă de situaţia concretă, Legea despre cetăţenie a suferit anumite modificări privind condiţiile naturalizării (înăspririi sau, dimpotrivă, – liberalizării lor). Condiţiile naturalizării în Letonia: persoanele de la vârsta de 15 ani sunt obligate prin lege să cunoască limba letonă, principalele articole ale Constituţiei Republicii Letone, cuvintele Imnului de Stat al Letoniei, bazele istoriei şi culturii letone.

Cetăţenia Lituaniei.

În august 1940 Lituania a fost încorporată în URSS. Poporul lituanian a trecut prin acelaşi calvar ca şi estonienii, letonii, basarabenii, aflaţi sub regim sovietic. La 18 mai 1989 Sovietul Suprem al RSS Lituaniene a declarat suveranitatea Republicii, iar la 11 martie 1990, fiind în componenţa URSS, conducerea Lituaniei a proclamat restabilirea Independenţei Lituaniei, recunoscută de Islanda (în februarie 1991, deci până la destrămarea URSS!), independenţă confirmată prin dizolvarea Uniunii RSS.

În comparaţie cu celelalte două State Baltice, prezentate mai sus, în perioada interbelică Lituania a avut o istorie mai complicată, datorită războiului civil, ce cuprinsese ţara după desprinderea de Imperiul Rus, şi cauzată de împărţirile teritoriale. Respectiv, legislaţia Lituaniei a evoluat de la 1990 până în prezent. Spiritul legii privind dobândirea cetăţeniei lituaniene este acelaşi cu al Letoniei şi Estoniei. Cetăţeni ai Lituaniei sunt persoanele care până la 15 iunie 1940 au avut cetăţenia Republicii Lituania (deci, până la anexarea Lituaniei de către URSS), copiii, nepoţii şi strănepoţii lor (dacă copiii, nepoţii şi strănepoţii nu s-au repatriat). Cetăţeni ai Lituaniei sunt, de asemenea, persoanele care în perioada dintre 9 ianuarie 1919 şi 15 iunie 1940 au locuit pe teritoriul actual al Lituaniei, copiii, nepoţii şi strănepoţii lor dacă la momentul adoptării legii locuiau permanent pe teritoriul Republicii Lituaniene şi nu sunt cetăţeni ai altor state[4]. Observăm că primele două articole ale Legii despre cetăţenie nu se referă la etnicii lituanieni. Urmează: cetăţeni lituanieni sunt persoanele de origine lituaniană, dacă nu posedă cetăţenia altui stat. Persoanele de origine lituaniană sunt considerate persoanele părinţii sau buneii cărora (sau unul din bunei) a fost lituanian şi care recunosc că sunt lituanieni. Celelalte persoane obţineau (obţin) cetăţenia Lituaniei în conformitate cu Legea despre cetăţenie, care prevede expres naturalizarea (cunoaşterea limbii lituaniene, istoriei, culturii acestei ţări, Constituţiei etc.).

Cetăţenia RM.

În urma destrămării Imperiului Rus, la 27 martie 1918, cu majoritatea voturilor membrilor Sfatului Ţării (Parlamentul de atunci al Basarabiei) Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) s-a unit pe veci cu Patria-mamă România.

În urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 august 1939), în bună înţelegere cu Germania hitleristă, URSS a anexat Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa. Conform prevederilor Constituţiei din 1938, valabilă la acel moment, locuitorii acestor teritorii româneşti erau cetăţeni ai României. Între altele, articolul acelei Constituţii prevedea: „Teritoriul României nu se poate coloniza cu populațiuni de seminție străină” (art. 3). Dar asta este altceva. După lovitura de stat din 23 august 1944, regele Mihai I al României a reintrodus Constituţia din 1923, considerată de specialişti una din cele mai democratice din lume.

La 23 iunie 1990 Republica Moldova îşi proclamă Suveranitatea de stat în cadrul URSS.

La 5 iunie 1991 Parlamentul RM a aprobat Legea cu privire la cetăţenia Republicii Moldova. Iată ce prevede articolul 2. „Apartenenţa la cetăţenia Republicii Moldova”:

„Cetăţeni ai Republicii Moldova sunt:

1. Persoanele care până la 28 iunie 1940 au locuit pe teritoriul Basarabiei, nordului Bucovinei, ţinutul Herţa şi RASSM şi urmaşii lor, dacă la data adoptării prezentei Legi domiciliau pe teritoriul Republicii Moldova.

2. Persoanele care s-au născut pe teritoriul republicii sau măcar unul din părinţi, bunei s-a născut pe teritoriul sus-numit şi dacă nu sunt cetăţeni ai altui stat.

3. Persoanele căsătorite până la 23 iunie 1990 cu cetăţeni ai Republicii Moldova sau cu urmaşi ai acestora şi persoanele care s-au reîntors în ţară la apelul Preşedintelui Republicii Moldova sau a Guvernului republicii”[5].

Urmează „CIREAŞA DE PE TORTĂ”:

„4. Alte persoane care, până la adoptarea Declaraţiei Suveranităţii Republicii Moldova inclusiv data adoptării ei, 23 iunie 1990, au avut loc de trai permanent pe teritoriul Republicii Moldova şi loc permanent de muncă sau o altă sursă legală de existenţă. Aceste persoane se vor decide singure referitor la cetăţenie în timp de un an de zile…”[6]

Co-autorul acestui proiect de lege, profesorul universitar Ion Buga, scrie că proiectul iniţial prevedea un cens de timp de 18 ani pentru persoanele domiciliate pe teritoriul actual al Republicii Moldova după 28 iunie 1940. Dar oponenţii politici interesaţi şi unii autohtoni rătăciţi s-au opus vehement acestei practici internaţionale şi, în consecinţă, Parlamentul a adoptat varianta „zero”[7]. Asta dl prof. univ., dr. hab. Ion Buga scrie în 2011. Atunci, însă, din mărturisirile deputaţilor din primul parlament, cel mai aprig promotor al „variante zero” [ceea ce însemna oferirea cetăţeniei Republicii Moldova tuturor locuitorilor ei, ajunşi la majorat, indiferent de modul şi felul aflării lor pe teritoriul RM] a fost chiar celălalt co-autor, patriotul român Gheorghe Ghimpu.

Iată aşa, având în faţă experienţa Statelor Baltice privind cetăţenia republicilor respective, ascultând argumentele unor parlamentari patrioţi ai RM, totuşi a fost votată o lege care i-a pus în drepturi egale pe băştinaşii acestui teritorii românesc cu veniţii de pe aiurea, mari „specialişti” în rusificare şi îndoctrinare comunistă.

Nici pomină de anexarea Basarabiei din 28 iunie 1940, nici pomină de cuvintele „ocupaţie sovietică”, nici pomină de cetăţenia română! Nici o aluzie, cât de vagă! – pe ce teritorii s-a creat RSSM, nimic, Domnule!

Urmările acestei decizii (legi) deosebit de nefaste le resimţim din plin şi astăzi: de la Interfront şi Partidul Comunist al lui Voronin până la Partidul Socialiştilor, condus de Dodon – baza electorală o constituie (majoritar) alolingvii, care refuză categoric să vorbească limba română şi mereu ne trag spre Est.

Legea a fost promulgată de preşedintele RSS Moldova Mircea Snegur.

18 august 2016.

(va urma)