Pe data de 5 februarie 1994, conducerea RM a convocat Congresul „Casa noastră – Republica Moldova”. În cadrul congresului, preşedintele RM dl Mircea Snegur a expus raportul întitulat „Republica Moldova este ţara tuturor cetăţenilor săi”[1].

Înainte de a analiza mesajul preşedintelui, citez din memoriile dlui Mircea Snegur, publicate în anul 2007: „În procesul de educaţie, rolul mamei a fost unul aparte. Acest proces era reluat în orice moment când apăreau minute libere. În primul rând, ea avea grijă ca noi să ştim cine suntem, să ne cunoaştem originile. Ne vorbea adeseori despre predecesori, despre rude. În detalii ne povestea despre Regatul Românesc şi familia regală, despre apartenenţa noastră la acest spaţiu, despre rudele plecate şi statornicite în România în 1940 şi în 1944, despre venirea, plecarea şi revenirea ruşilor cu toate consecinţele respective. De la mama am deprins scrisul românesc în grafia latină. Începând cu anul 1956 şi până la urmă, toată corespondenţa noastră a fost cu scris latin…”[2] Tot acolo aflăm, că tânărul Mircea asculta Postul de Radio Bucureşti, că era uimit „de vorbirea frumoasă literară a dictorului” [crainicului – A.P.], că rămăsese fermecat de nivelul de interpretare a folclorului autentic, ascultând-o pe Maria Lătăreţu.

Ce-a vrut să spună cititorilor memorialistul citat? Autorul demonstrează că de mic copil, din spusele mamei sale, cunoştea istoria României, faptele familiei regale, că unele rude s-au stabilit dincolo de Prut datorită vicisitudinilor istoriei poporului nostru. Ştia să scrie româneşte, în grafia latină, asculta Postul de Radio Bucureşti etc., etc. Deci, Mircea Snegur – român sadea!

Ce idei a lansat Mircea Snegur în discursul „Republica Moldova este ţara tuturor cetăţenilor săi”?

Mircea Ion Snegur a afirmat că moldovenii posedă „aspiraţii fireşti de a fi stăpâni în propria ţară”, că acestea sunt „aspiraţii eterne”, exprimate de „aproape şapte secole” [1994-700=1294, adică din secolul al XIII-lea], năzuinţe „luminate de candela mereu aprinsă a icoanei marelui Ştefan” şi că, în cele din urmă, aceste aspiraţii „ne sunt caracteristice şi nouă, urmaşilor voievodului, celor ce vom purta cu demnitate şi mândrie numele recâştigat al ţării, vom apăra cu dragoste şi credinţă în Dumnezeu Patria noastră, Republica Moldova”[3].

Prima obiecţie: „numele recâştigat al ţării”, „recâştigat” de la cine? De la URSS? Doar în cadrul URSS, din iunie 1990, numele oficial al republicii era RSS Moldova. Este clar: „recâştigat” de la români, de la România; doar cealaltă parte a Voievodatului Moldova, după Unirea din 1859, şi-a pierdut denumirea oficială de „Moldova”.

În continuare M. Snegur a vorbit despre Mişcarea de Renaştere Naţională a românilor basarabeni, de Declaraţia de Independenţă, votată în Parlament şi de deputaţi ne-moldoveni şi a afirmat cum că astăzi (1994) „Republica Moldova este fermă în hotărârea sa de a înainta pe calea afirmării în lume ca ţară, al cărei popor îi poartă legitim numele…”[4]. Recunoaşterea internaţională a RM l-a făcut pe dl M. Snegur să considere că acest fapt „confirmă cu prisosinţă şi viabilitatea tradiţiei multiseculare a statalităţii noastre, a sacrei credinţe a poporului în dreptul său inalienabil de a trăi liber în vatra strămoşească”[5].

Urmează expunerea supărărilor domnului preşedinte al RM. M. Snegur este deranjat de faptul că sunt anumite voci, care, – vedeţi Dvs.!, – „pun la îndoială legitimitatea şi temeiul istoric al dreptului nostru de a fi un stat, de a ne numi popor moldovenesc”[6], că sunt unii care încearcă să scoată din vorbirea curentă cuvântul „moldovean” şi derivatele lui etc., etc. După care oratorul declară că el nu contestă „adevărul istoric că poporul moldovean are aceleaşi rădăcini romanice ca şi neamurile din România”, făcând trimitere la lui M. Kogălniceanu, N. Iorga, la opera unor cronicari, toate acestea în efortul de a demonstra cum că moldovenii sunt un popor aparte. Bineînţeles, citatele sunt foarte scurte şi sunt rupte din context. Citind textul dlui M. Snegur nu poţi să nu fii de acord cu fraza: „Cu citate din Biblie te poţi pronunţa împotriva religiei”. Aşa şi M. Snegur: cu citate trucate a încercat din răsputeri să demonstreze cum că moldovenii nu sunt români, cum că ei, moldovenii, au limba lor, deosebită de cea română etc., etc.

În continuare, dl preşedinte al RM, Mircea Snegur i-a atacat verbal pe istorici: „De ce tac istoricii noştri de astăzi, istoricii nepărtinitori…? E de datoria lor să ne ajute a ne dumeri de ce numele de moldovean se încearcă, şi se reuşeşte în parte, a fi trecut cu vederea”[7] ş.a.m.d. În viziunea lui M. Snegur, istoricii oneşti şi corecţi din RM sunt „pretinşi istorici”, „zeloşi interpreţi, ce-şi cântă partitura pe sudoarea celor pe care încearcă să-i prostească” şi că aceşti „stimaţii savanţi” sunt „salarizaţi şi ei din aceeaşi sudoare a poporului minciunit”[8].

A doua obiecţie: sărind peste insultele aduse istoricilor, dl preşedinte Mircea Snegur considera că intelectualii sunt nişte paraziţi, care trăiesc pe seama muncii altora. Dl M. Snegur nu consideră munca intelectuală ca gen de activitate umană, care merită remunerată tot aşa, da poate chiar mai bine, decât munca fizică.

După lansarea acestor şi altor „săgeţi distrugătoare” în adresa istoricilor, dl M. Snegur s-a apucat el însuşi să ne demonstreze cum trebuie interpretată istoria. Un singur exemplu. Mircea Snegur a declarat: „…faptul că Dragoş a „descălecat ţara cu moldoveni” este fixată în „Cronica moldo-polonă…”.

Deschidem Cronica moldo-polonă şi citim că descălicătorii erau „volohi vegierskiemy”, adică volohi (români) veniţi de pe teritorii ungureşti, pământuri stăpânite de Ungaria.

În continuare, pe scurt: M. Snegur a căutat să demonstreze, cum că românii şi „moldovenii” sunt popoare diferite, cum că limba „moldovenească” are anumite trăsături specifice, ceea ce îi oferă dreptul de a fi considerată ca deosebită de cea română. M. Snegur face trimiteri la istoria Principatului Moldova, stat – „Poartă a creştinătăţii” în Europa, vorbeşte despre toţi moldovenii, adică şi de cei de peste Prut, altfel spus, pare că Mircea Snegur vorbeşte despre „Moldova Mare” – un proiect stalinist nerealizat.

Cu referire la România: oratorul critică perioada interbelică a ţării, considerând că şi în acei ani în inimile moldovenilor [în inimile căror „moldoveni”, acelor din Basarabia sau şi a celor din dreapta Prutului? – A.P.] era „dorinţa de a fi stăpâni în propria casă”[9].

Aşa dar, discursul dlui Mircea Snegur în cadrul Congresului „Casa noastră – Republica Moldova” a fost gândit ca o bază teoretică a statului Republica Moldova, stat bazat pe ideologia stalinistă de existenţă a unui popor, numit „moldovenesc”, care-şi trage rădăcinile de la Principatul feudal Moldova, stat cvasi-ostil României.

La auzul acestui discurs, intelectualitatea din Republica Moldova, dar şi din alte părţi a rămas stupefiată: nu ne venea a crede urechilor. Poetul Adrian Păunescu, basarabean de origine, i-a adresat dlui Snegur o poezie, pe care o retipărim în Anexă. Am aşteptat textul tipărit al domnului M. Snegur, poate ne înşelase auzul?

Nu, nu ne-a înşelat.

După apariţia textul dlui M. Snegur în presă, intelectualii au redactat şi publicat o Scrisoare deschisă, întitulată „Pericolul aservirii politice a veşnicilor adevăruri”[10]. Autorii Scrisorii deschise au demonstrat că dl Mircea Snegur a folosit „argumente” bicisnice şi false, că „moldovenismul” dlui Snegur este antiștiințific, antinaţional, antiistoric şi românofob, că dl Snegur a cerut istoricilor să falsifice cronicile, să răstălmăcească opera scrisă a marilor precursori. Numele de „moldovean”, se menţionează în Scrisoarea deschisă, desemnează nu un popor anume, ci doar o parte a neamului românesc: „el vine de la toponimul Moldova şi este, prin urmare, de esenţă geografică, nu de natură etnică, tot aşa cum sunt numele românilor aşezaţi în alte părţi ale teritoriului naţional; altfel spus, fiind moldoveni după regiunea unde ne-am născut, noi suntem în acelaşi timp români, ca parte integrantă a poporului român, indiferent că ne place aceasta sau nu”[11]. Scrisoare deschisă se încheia cu următoarea întrebare: „Dacă aceasta este opţiunea Dvs., măcar să o spuneţi răspicat să ştie toată lumea ce doriţi de fapt. Vorba venerabilului erou al lui Caragiale: „Trădare? Fie, dar încaltea s-o ştim şi noi!”[12].

Mai este un subiect, abordat de dl M. Snegur: problema transnistreană. Dl M. Snegur nu a arătat cauzele războiului ruso-moldav din 1992, nu critică politica agresivă a Federaţiei Ruse de susţinere a separatismului, nu condamnă liderii separatişti de la Tiraspol. Mai mult decât atât, dl preşedinte al R. Moldova pledează pentru promovarea de către Chişinău a unei politici împăciuitoriste: „Această rană trebuie s-o tămăduim cât mai repede, dovedind lumii întregi că nu avem nimic de împărţit între fraţi. …Să nu uităm că împăcarea presupune cedări reciproce. O veche povaţă biblică spune că are de câștigat cel care face primul pas spre împăcare”[13]. „Fraţi” cu separatiştii?

Ceea ce a omis dl M. Snegur să spună atunci, sunt principiile de care se vor conduce SUA, Occidentul în ansamblu, faţă de realităţile post-sovietice. Secretarul de Stat al SUA James Baker a expus cinci principii, între care: „chemăm pe toţi să respecte hotarele existente – atât cele interne, cât şi cele externe [ale fostei URSS – A.P.]; orice schimbări de frontieră trebuie să se realizeze pe cale legitimă, paşnică şi de comun acord, în corespundere cu principiile Consfătuirii pentru securitate şi colaborare în Europa”[14]. Aceste principii erau cunoscute de conducerea RM. Ministrul Afacerilor Externe, Nicolae Ţâu, scrie: „Cât priveşte SUA, ele erau preocupate mai cu seamă de menţinerea stabilităţii în lumea întreagă, manifestând îngrijorare în legătură cu faptul că separarea republicilor ameninţa cu o declanşare a conflictelor de ordin teritorial. În acest sens, James Baker, Secretarul de Stat, a dat expresie (…) celor cinci principii, respectarea cărora ar fi permis menţinerea sub control a procesului de destrămare a Uniunii Sovietice. Liderii republicilor urmau să le recunoască şi să nu comită abateri de la aceste principii”[15].

Ceea ce trebuia avut în vedere atunci, dar şi astăzi: Occidentul a recunoscut noile state independente în frontierele trasare în timpul URSS. Asta se referă şi la RM. Teritoriile de peste Nistru aparţin RM nu doar pentru că acolo locuiesc români, ci pentru că aşa frontiere am moştenit de la regimul sovietic, ele sunt recunoscute de Statele Lumii, ele trebuie apărate ca frontiere de stat. Şi reîntregirea cu România o vom face cu aceste frontiere. Pe de altă parte, pe teritoriul RSSM nu a existat o autonomie transnistreană, care ar putea pretinde la stat independent.

Aşa dar, în februarie 1994, conducerea RM a comis o gafă politico-ideologică deosebit de mare, cu urmări nefaste în sânul populaţiei, ca aprinderea spiritelor, proteste etc.

Este, se pare, singura decizie PROASTĂ, pe care, parţial şi condiţionat, o regretă dl Mircea Snegur. Astfel, în octombrie 2011, dl M. Snegur a spus: „Eu m-am pocăit de mai multe ori în faţa celor cărora nu le-a plăcut acea manifestare. Scopul congresului a pornit de la ideea că nu aveam stabilitate economică şi socială şi tot timpul dezbăteam doar chestiuni politice. Eu am optat întotdeauna pentru o armonie interetnică în RM, unde 35% din populaţie sunt alolingvi… Prin acel congres urmăream să-i atragem pe toţi, ca să devină adepţii făuririi unui stat unitar al tuturor etniilor de pe acest teritoriu. Şi nu Snegur de unul singur a luat decizia. A fost ideea lui Ion Druţă, care zicea că băieţii ăştia din Frontul Popular o iau razna şi că trebuie de făcut ceva, ca să ne consolidăm”[16].

În concluzie: la începutul anului 1994 nomenclatura agraro-comunistă era în ofensivă. După alegerile parlamentare anticipate (1994) PDA va forma guvernul în frunte cu Andrei Sangheli. Ca specialist în domeniul agriculturii şi responsabil de sectorul agrar în cadrul CC al PCM, dl Mircea Snegur sufleteşte era apropiat agrarienilor, numiţi în popor “şaşlîcari”, adică “consumatori de frigărui”. Educaţi în spirit comunist, agrarienii au fost românofobi. Pe acest fundal, preşedintele RM, dl Mircea Snegur a făcut o încercare de a constitui un stat “moldovenesc”, deosebit de cel Român, un stat, poate, ca Principatul medieval al lui Ştefan cel Mare, de ce nu? Însă această tentativă a eşuat datorită ideii absurde în sine, utopice, şi datorită rezistenţei populare.

13 august 2016

Anexă.

Adrian Păunescu. Scrisoare către Mircea Snegur (după ce „a coborât din căruţa neamului”)

Nu-ţi sovietiza poporul, frate,

Şi nu călca-n picioare ce e sfânt,

Un neam există, dincolo de toate,

Şi doar o Românie, pe pământ.

 

Ce poate fi Moldova suverană,

Când România sângeră la Est

Şi curge zilnic Prutul, ca o rană

Şi lacrimă în formă de protest?

 

Nu azvârli obârşiile-n neguri,

Nu pune altă graniţă-ntre fraţi!

Spre a rămâne Snegur între Sneguri

Cu neamul tău n-ai dreptul să te baţi.

 

Priveşte tricolorul şi te-nchină,

Moldova ce se află-n grija ta,

De mama ei, nu poate fi străină,

Deşteaptă-te, Române! Nu trăda!

 

De unde-ai scos că noi suntem popoare,

Şi nu poporul unic, românesc?

De-un fals, precum acesta, se şi moare,

Strămoşii în morminte se-ngrozesc.

 

Iar Ştefan, de la Putna, te recheamă,

În numele unui întreg popor,

Când tu ai ofensat şi fraţi, şi mamă,

Să-ţi dea la fund c-un paloş mustrător.

 

Hei, frate Mircea, scoală-te din boală,

Nu adânci greşeala ce-ai greşit,

Mirarea sau durerea te înșeală?

Dansezi stângaci pe-o muchie de cuţit.

 

Nu crede în minciunile ţariste,

Spre Bucureşti e singurul tău drum,

De nu, te vor zdrobi pe negre liste

Şenilele imperiului, oricum.

 

A nu minţi pe oameni la dezastru!

A nu ucide şansa unui neam!

A crede roşu, galben şi albastru,

Chiar dacă-i greu să fim precum eram.

 

Un râu ne garantează despărţirea,

Dar clopote de taină au bătut,

Iar Dumnezeu pentru-a grăbi Unirea,

Aruncă, dinspre cer, pământ, în Prut.

 

Priveşte, Mircea, neamu-întreg tresare,

Există şi întoarcere, o ştii,

Şi mama are leacuri de iertare,

Să dea rătăcitorilor ei fii.

 

Când fraţilor din ţară

Li-i moale braţul ce ţi-ar sta îndemn,

Şi ţi-e puţină pâinea şi amară,

Dar a lovi în mama e nedemn.

 

Nici Stalin nu a fost mai rău ca tine,

Când ţi-ai permis minciuna s-o îngâni

Şi să proclami, cu lipsă de ruşine,

Că moldovenii tăi nu sunt români.

 

Tu poţi s-aduci armate şi imperii,

În eprubete să ne-mparţi pe toţi

Şi poţi să ne striveşti sau să ne sperii,

Să ne falsifici graniţele – poţi!

 

Ai dreptul să ne spui ce nu se poate,

Dar cât mai intră aer în plămân,

Noi, fraţii tăi, din cele două state,

Suntem acelaşi trist popor român.

 

Când iarna, frate Mircea, se petrece,

Priveşte, Dumnezeu, în sus, pe râu,

Aruncă-n Prut pământ, din cer, să-l sece,

Şi seamănă-n pământul proaspăt, grâu.

 

E şansa noastră să-l culegem, mâine,

Întinde mâna, holda s-o prefiri,

Din ce ne-a despărţit, să facem pâine,

La sărbătoarea noii Mari Uniri.

 

E românească viţa moldoveană,

Martirii, la ofensă, îţi răspund,

Ridică, Ştefan paloşu-n icoană,

Să te croiască, mustrător, la fund.

 

Te-ai supărat pe mine pentru-aceea,

Că nu am înţeles necazul tău,

Că ţi-am jignit (fără să vreau) femeia

Şi că s-a însingurat la Chişinău.

 

Şi, după toate, ce-ai făcut cu ţara?

Nu simţi în ce eroare ai căzut?

Se zbate-n spicul iernii primăvara

Şi-avem lucrări, în sus şi-n jos, pe Prut.

 

Eu numele nu ţi-l voi mai traduce,

Că snegurile-n rusă sunt zăpezi,

Dar tu coboară-ţi neamul de pe cruce

Şi dă-ne semn, să ştim în ce mai crezi.

 

Şi nu tăia acest popor în două,

Nu face zid pe Prut şi-n inimi şanţ,

Îţi este dat ce ne e dat şi nouă,

N-ai dreptul să trimiţi Moldova-n lanţ.

 

Şi nu-ţi rusifica poporul, frate,

E, şi aşa, prea lung acest pariu,

Nu mai greşi! Mai mult nu se mai poate,

Deşteaptă-te, Române. E târziu.

 

Hei, Mircea, dacă asta îţi prieşte

Şi astăzi vrei să te proclami stăpân,

Să ştii că poţi trăi moldoveneşte,

Dar un blestem fatal te urmăreşte,

Când vei muri, vei deveni român.

Tu vei redeveni, oricum, român,

Iar eu acelaşi frate îţi rămân

Şi te salut, român către român.

9 februarie 1994[17]