Profesorul Pavel Cocârlă despre atotputernica Biserică din Evul Mediu

(note de lectură)

Când eram studenţi ai Facultăţii de Istorie a USM (1975-1980), profesorii ne spuneau: „Acei dintre voi care vor cunoaşte bine Evul Mediu, vor deveni istorici adevăraţi”. Pentru noi, studenţii de la Istorie, Evul Mediu era ca un munte, pe care îl urcam cu mult efort. Cu cât „urcam mai sus”, cu atât „priveliştea din jur” devenea mai fascinantă. Prelegerile erau expuse de profesorul Iosif Şlain, iar seminarele erau organizate de domnul dr. Pavel Cocârlă. Nu vom uita niciodată severitatea ambilor profesori, dar şi erudiţia şi competenţa de care au dat dovadă. Fiind la studii de doctorat la Universitatea „M. Lomonosov” din Moscova, dl Pavel Cocârlă a avut răbdarea să selecteze din Marea Enciclopedie Sovietică toate materialele, referitoare la Evul Mediu. A fost o muncă colosală, inedită, dar şi o dovadă a perseverenţii şi marelui interes pentru studiul Evului Mediu.

În 2016, experimentatul profesor Pavel Cocârlă a scos de sub tipar Note de curs, întitulate „Structurile ecleziastice în Europa medievală”[1], destinate studenţilor de la Istorie, dar şi publicului larg cititor. Cartea cuprinde 14 teme deosebit de importante, care, cronologic, cuprind perioada de timp din secolul II până în 1517, anul Reformei, „fenomen ce a constituit un moment crucial în istoria Bisericii din ţările Europei Occidentale” (p. 5). La începutul fiecărei teme autorul a determinat obiectivele de referinţă şi unităţile de conţinut, după care a expus textul propriu-zis, încheind cu sarcini de evaluare şi literatura obligatorie de consultat pentru o lărgire a orizontului intelectual al cititorului.

Cum e şi firesc, Notele de curs încep cu prezentarea Surselor istorice (a izvoarelor documentare, între acestea fiind Biblia, texte ale autorilor antici şi a documentelor din perioada medievală) şi Istoriografiei cursului de prelegeri, autorul selectând lucrările reprezentative ale unor istorici consacraţi, [monografii] referitoare la temele propuse pentru cititori.

Profesorul Pavel Cocârlă prezintă istoria comunităţilor creştine din Imperiul Roman (secolele II-III), arată modul de viaţă al creştinilor (unde se adunau pentru rugăciuni, felul cum mâncau etc.), expune politica de persecutare a creştinilor de către oficialităţi şi rezistenţa opusă de creştini represiunilor. Autorul cărţii relatează despre Edictul din Milano şi Conciliul ecumenic de la Niceea (a. 325), for la care episcopii prezenţi au acceptat învăţătura episcopului Afanasie din Alexandria despre Trinitate, conform căreia „Isus Hristos, fiul lui Dumnezeu-tatăl este Dumnezeul adevărat sau de o fiinţă cu Tatăl” (p. 38), formularea definitivă fiind realizată ceva mai târziu, la Conciliul de la Constantinopol din 381 (p. 39).

Urmează subiecte referitoare la rivalitatea dintre papii de la Roma şi patriarhii de la Constantinopol pentru influenţă asupra întregii Biserici Creştine, la relaţiile dintre regii barbari şi Biserica Creştină, la consolidarea structurilor ecleziastice în imperiul lui Carol cel Mare (768-814). Autorul stăruie asupra activităţii unor papi, care au făcut istorie. Este vorba de Papa Grigore cel Mare (590-604) – unul „dintre cei mai de vază papi şi scriitori teologi ai Evului Mediu timpuriu” (p. 45), cel care a perfecţionat Curia papală, care a legiferat bunurile Bisericii ca fiind „patrimoniul Sfântului Petru”, altfel spus: bunurile bisericeşti (terenul, imobile, obiectele din interiorul bisericilor etc.) nu aparţin feţelor bisericeşti, ci Sfântului Petru, adică Vaticanului. Profesorul P. Cocârlă a analizat şi a expus succint opera teologică a lui Grigore cel Mare (p. 47).

Autorul prezintă, de asemenea, pontificatul lui Inocenţiu al III-lea (1198-1216), papa care a susţinut material organizarea celei de-a IV-a Cruciade (1202-1204), care în loc să „elibereze Sfântul Mormânt”, de fapt a distrus oraşul Constantinopol, devastând şi jefuind bisericile creştine. Profesorul P. Cocârlă constată că „vestea despre jaful bisericilor şi a Constantinopolului de către cruciaţi (1204) a provocat nemulţumirea şi mânia papei care îşi dădea seama că violenţa manifestată de cruciaţi asupra „grecilor” şi a Bisericii Ortodoxe va provoca ura bizantinilor şi va împiedica realizarea visului de a reuni Biserica Creştină sub egida papalităţii” (p. 76).

Două teme sunt consacrate istoriei ordinelor călugăreşti: „Ordinele călugăreşti – structuri ecleziastice ale Bisericii Catolice” şi „Ordinele religios-militare. Structura şi funcţiile lor” (p. 79-97). Conform studiului, unul dintre cele mai influente ordine călugăreşti a fost (există şi astăzi) este cel al Dominicanilor (p. 80-81), urmat de cel al Franciscanilor (p. 81-83), de Ordinul Augustinilor etc.

Ultimele teme, expuse de autor, se referă la rolul mănăstirilor în viaţa Bisericii Catolice şi rolul Inchiziţiei în structura Bisericii Catolice; în sfârşit, este prezentată Papalitate la sfârşitul secolului al XV-lea – începutul secolului al XVI-lea (p. 122-129). Bibliografia este compartimentul ce încheie Notele de curs recenzate.

Cartea este scrisă cu acurateţe. Nu am observat greşeli, poate cu câteva excepţii (la pag. 57, de exemplu, cuvintele „caut ceea ce nu e corect” sunt de prisos. Sau, de redactare, la p. 43: „…papii de la Roma au tins să-şi consolideze poziţiile ei în societate”; corect este „…poziţiile lor…”).

La prima vedere Notele de curs sunt modeste ca volum. Dar prima impresie este întotdeauna amăgitoare. După lectura cărţii îţi dai seama de consistenţa acesteia, de multitudinea de subiecte abordate, care rămân actuale până în prezent. Este imposibil să cunoşti istoria Europei de vest fără a cunoaşte istoria Bisericii Catolice, a politicii promovate de papi, de impunerea catolicismului în artă. Iar cartea profesorului Pavel Cocârlă este un bun instrument în calea cunoaşterii.

28 ianuarie 2017

anatol_petrencu@yahoo.com