Contribuţii noi la Cantemirologie

Ramura de cercetare istorică a vieţii şi activităţii domnitorului Moldovei Dimitrie Cantemir -  Cantemirologia, – a fost completată cu publicarea a noi documente şi studii, care lărgesc cu mult cunoştinţele noastre despre domnitorul moldovean şi epoca în care a trăit acesta.

Prof. univ. dr. Victor Ţvircun este semnatarul mai multor publicaţii recente, în care a abordat diverse aspecte ale vieţii şi activităţii politice şi ştiinţifice a domnitorului Dimitrie Cantemir. Una din aceste publicaţii este monografia „Viaţa şi destinul lui Dimitrie Cantemir”[1].

Cartea beneficiază de un Cuvânt înainte, semnat de academicianul Dan Berindei (p. 3-4). În Introducere (p. 5-9) dl Victor Ţvircun a argumentat convingător necesitatea apariţiei cărţii date. Este vorba de anumite inexactităţi, erori sau chiar legende, referitoare la personalitatea şi activitatea lui Dimitrie Cantemir, care, aşa cum subliniază autorul, [erori] „migrează” de la un autor la altul. Autorul şi-a propus să-l prezinte pe domnitorul Moldovei corect, să elimine neadevărurile, strecurate în literatura istorică (unele din greşeală, altele – incluse în circuit cu bună ştiinţă), asta cu atât mai mult, cu cât dl V. Ţvircun a studiat în arhivele din Federaţia Rusă, Turcia, în alte arhive, depistând noi şi preţioase documente, referitoare la familia lui Dimitrie Cantemir. În plus, dl profesor Victor Ţvircun doreşte să demonstreze că Dimitrie Cantemir a fost o personalitate nu doar naţională, ci una de talie europeană, universală.

Capitolul I al lucrării se întitulează „Cantemirologia – trecut şi prezent. Sinopsis istoriografic” (p. 11-33). Autoul a expus istoriografia temei. În locurile unde, din punctul de vedere al dlui Victor Ţvircun, alţi autori-cantemirologi au scris greşit, el a încercat să promoveze adevărul. Astfel, autorul cărţii a analizat atent monografia academicianului Ştefan Ciobanu „Dimitrie Cantemir în Rusia”, publicată la Bucureşti, în 1924. V. Ţvircun a arătat meritele savantului, totodată, însă, a demonstrat mai multe neajunsuri ale cărţii: lipsa aparatului documentar – „nu există trimiteri şi indicaţii unde şi în ce arhive, fonduri şi dosare se păstrează documentele publicate”. Nu toate materialele, prezentate de Ştefan Ciobanu, scrie Victor Ţvircun, sunt strict autentice, deoarece autorul „şi-a permis libertatea de a le modifica, omiţând paragrafe întregi, scriind greşit nume şi denumiri geografice, datând eronat fapte şi evenimente, denaturând uneori chiar sensul documentului” (p. 15). Ceva mai la vale, profesorul V. Ţvircun va demonstra că istoricul basarabean (Ştefan Ciobanu) a greşit atunci când a afirmat că, posibilităţile lui Dimitrie Cantemir în Rusia „erau mult mai mari decât cele de care dispunea în Principatul Moldovei” (p. 119).

Autorul monografiei recenzate încearcă să demonstreze că istoricul P. P. Panaitescu a greşit atunci când a considerat că legătura amoroasă între ţarul Rusiei Petru I (în 1721 acesta s-a proclamat împărat) şi Maria Cantemir, fiica mai mare a lui Dimitrie Cantemir „ar fi putut duce la o căsătorie” (p. 16). Profesorul V. Ţvircun a examinat diverse documente, inclusiv scrisorile lui Petru cel Mare către soţia sa Ecaterina şi-şi expune ferma convingere că, în pofida aventurilor cu alte femei,  Petru „o iubea sincer pe Ecaterina” şi că „în ciuda nenumăratelor pasiuni sentimentale şi intrigi manifestate de ambii soţi, relaţiile lor au rămas la fel de trainice, fără să lase vreun prilej cât de mic pentru confirmarea speculaţiilor referitoare la divorţ şi la căsătoria împăratului cu vreuna dintre iubitele sale” (p. 19). Profesorul Victor Ţvircun consideră că acest subiect (iubirea sinceră a lui Petru I faţă de Ecaterina şi imposibilitatea divorţului între de dragul recăsătoriei lui Petru cu Maria, fiica lui D. Cantemir) este unul controversat, că izvoarele folosite de P. P. Panaitescu (dar şi de alţi cercetători, inclusiv – istorici ruşi) au avut inexactităţi şi că Petru I nu s-ar fi căsătorit cu Maria niciodată. A prezenta anumite subiecte controversate din orice istorie nu înseamnă în mod obligatoriu „decretarea” unei opinii ca fiind unica adevărată, aşa cum încearcă să facă autorul cărţii. Şi iată de ce. Petru I era căsătorit cu Ecaterina, el „şi-a anunţat intenţia de a o încorona oficial ca împărăteasă a toată Rusia” (p. 19), el îi scria „Katerinuşka, prieten drag inimii mele, să te găsesc sănătoasă” [citat adus de autor în calitate de argument, p. 19]. Şi totuşi, în pofida acestor, posibil şi altor declaraţii de acest fel, Petru I a tras mai mult la alte femei, de asemenea dragi inimii lui. Cu Ecaterina Petru I a avut mai mulţi copii, fete şi băieţi, ultimii, însă, au murit de mici. Din 1721 Petru I începe să se întâlnească cu Maria Cantemir. Aceasta prinsese gravidă de la Petru I şi spera să-i nască un băiat, viitor moştenitor al tronului. La naştere, însă, fătul a murit, relaţiile între cei doi s-au răcit. Dar din 1724, fiind descoperite relaţiile intime între Ecaterina şi adjutantul ei Willem Mons, Petru revine la Maria Cantemir. Pe ei (Petru şi Maria) i-a despărţit doar moartea împăratului, survenită în 1725[2]. Aşa că noi nu putem şti ce ar fi fost, ar fi divorţat sau nu Petru, în orice caz, în 1724, Willem Mons a fost decapitat. Ce ar fi fost cu Ecaterina e greu de presupus.

Autorul cărţii analizează şi expune operele altor cantemirologi (academician Virgiliu Cândea, academician Andrei Eşanu, Dan Sluşanschi, Andrei Pippidi, Stela Toma, R. Enghelhardt, N. Kiricenko, V. Ermuratschi, Demir Dragnev etc., p. 24 şi urm.)

Urmează capitolul II, „Izvoare” (p. 35-45). Dl Victor Ţvircun prezintă detaliat fondurile din diverse arhive, în care a lucrat de-a lungul timpului, caracterizează documentele depistate, arată însemnătatea acestora în redactarea prezentei monografii.

Capitolul III este întitulat „Supus credincios al sublimei Porţi” (p. 47-88). Autorul expune modul de viaţă din Stambul în perioada când acolo se afla Dimitrie Cantemir, Moldova fiind vasal al Porţii Otomane. În opinia autorului, în primii ani ai secolului al XVIII-lea „Dimitrie Cantemir era puternic implicat în lupta pentru tronul Ţării Româneşti” (p. 64). Domnitorul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu a încercat să soluţioneze problema în propria favoare, propunându-i lui Dimitrie Cantemir o afacere – „bani şi avere în schimbul renunţării la pretenţiile de a ocupa scaunul domnesc; deoarece tratativele aveau un caracter delicat, legat de probleme de familie, negocierile puteau fi încredinţate numai unei persoane apropiate, care s-ar fi bucurat de încrederea deplină a ambelor părţi” (p. 66). Această persoana a fost marele sluger Toma Cantacuzino.

Deosebit de interesante sunt paginile în care profesorul V. Ţvircun expune procesul de înscăunare a lui Dimitrie Cantemir în tronul Moldovei (de către turci) şi motivele ce l-au determinat pe domnitorul moldovean să treacă de partea ruşilor. Este analizată Diploma din 13 aprilie 1711, semnată la Luţk de către Petri I şi cancelarul G. I. Golovkin (p. 72), raporturile lui D. Cantemir cu Constantin Brâncoveanu, înfrângerea militarilor ruşi şi moldoveni la Prut („Confuzie la Prut”, p. 82 şi urm.).

Următorul, ultimul capitol se întitulează „La mâna ţarului rus” (p. 89-155). Autorul cărţii a analizat soarta familiei Cantemir în Rusia, destinul oamenilor, care l-au urmat pe Dimitrie Cantemir. Pe baza documentelor inedite, profesorul V. Ţvircun a depistat un şir de probleme, cu care s-au confruntat moldovenii: lupta pentru proprietăţile ce li s-au promis de ţar, dar care erau greu de obţinut datorită sistemului birocratic existent. Interesante sunt informaţiile, publicate de autor, referitoare la dorinţa lui D. Cantemir de a ajunge la Viena şi a negocia cu conducerea Austro-Ungariei trecerea Moldovei sub stăpânire austriacă (p. 103). Autorul urmăreşte cariera lui Dimitrie Cantemir, realizată de acesta în Rusia (în campania militară împotriva Persiei, cariera ştiinţifică, a doua căsătorie a lui D. Cantemir etc.) De remarcat marea sărăcie în care s-a zbătut Dimitrie Cantemir în ultimii ani de viaţă. Astfel, dl V. Ţvircun citează dintr-o scrisoare, semnat de D. Cantemir în 1723, adresată secretarului de cabinet al împăratului Alexei Makarov: „Am mare nevoie [de bani…] Vă rog […] să-mi acordaţi, ca ajutor, leafa cuvenită pe acest an. Cu adevărat, am mare nevoie de bani…” (p. 154).

Monografia finalizează cu „În loc de încheiere” (p. 157-162), în care autorul expune epizodul transmiterii osemintelor lui Dimitrie Cantemir de către conducerea URSS României (1935), înhumarea acestora la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi. Autorul pune la îndoială autenticitatea osemintelor lui D. Cantemir, crede, însă, că „mormântul din strana dreaptă a Bisericii Trei Ierarhi din Iaşi va rămâne locul, real sau simbolic,pentru odihna cea veşnică a lui Dimitrie Cantemir, loc de pelerinaj pentru toţi cei care-i cinstesc memoria” (p. 162).

Cartea mai cuprinde un rezumat amplu în limba engleză, o Anexă – tabel cu şedinţele Senatului Guvernamental, la care a luat parte Dimitrie Cantemir, precum şi lista hotărârilor şi deciziilor adoptate de către Senat în perioada iunie 1721 – aprilie 1722 (p. 187-202). Autorul a publicat o serie de imagini legate de personalitatea lui Dimitrie Cantemir.

Greşeli observate: „arhivele de stat a Imperiului Rus” (p. 14); corect – „ale Imperiului Rus”; „investigaţiilor întrprinse” (p. 20), a fost omisă litera e – întreprinse; la p. 209 – „Ravel”, corect – Pavel [Parasca]; tot acolo, nota 64 – greşeală şi altele; deci greşeli de tehnoredactare. Sunt citate fără nota respectivă la sursă (p. 90, de ex.); se observă repetări de cuvinte „să să” (p. 104), sunt repetări, în unele cazuri – supărătoare (de exemplu cu ezitarea lui Constantin Brâncoveanu de a fi alături de D. Cantemir şi Petru I în lupta cu turcii); secretarul de cabinet imperial, într-un caz apare A. V. Marcov (p. 137), în alte cazuri – A. V. Makarov (p. 154).

Dar greşelile observate nu diminuează importanţa deosebită a cărţii recenzate, pe care o recomandăm cu căldură cititorilor, interesaţi de trecutul Neamului nostru.

În încheiere: rândurile de mai sus sunt mai curând câteva note de lectură. Sunt specialişti în materie care îşi vor expune opinia lor de experţi. Sunt convins: cartea va stârni interesul altor cercetători, vor reveni cu mai multă meticulozitate asupra unor subiecte, pe care dl profesor Victor Ţvircun le-a trecut oarecum prea uşor. Este vorba de numitul Tratat de la Luţk, subiect de mare interes ştiinţific şi politic, care l-a marcat profund pe Dimitrie Cantemir. Dl V. Ţvircun îl compară pe Dimitrie Cantemir cu Ştefan cel Mare. Cum zic nemţii, orice comparaţie şchiopătează. Şi comparaţia dlui V. Ţvircun şchiopătează. Asta pentru că Ştefan cel Mare a dat poruncă urmaşilor lui să nu supună ţara ruşilor, sau D. Cantemir a procedat exact invers. Asta în situaţia în care nu toată clasa politică a Moldovei l-a susţinut în politica de orientare spre Rusia, fie ea şi ortodoxă. Poate era cazul unei prezentări mai minuţioase a campaniei de la Prut a ţarului Petru I şi a cauzelor înfrângerii armatei ruse şi a urmărilor acestei campanii. Mai este un moment, ce ar trebui dezvoltat: decepţia lui D. Cantemir după un timp de şedere a lui în Rusia şi de confruntări permanente cu birocraţia ţaristă şi dorinţa lui de a pleca la Viena şi a negocia cu conducerea Austro-Ungariei trecerea Moldovei sub stăpânire austriacă. Dar nu a reuşit, ceea ce demonstrează că Petru I l-a transformat pe Dimitrie  Cantemir în „prizonier de lux”.

anatol_petrencu@yahoo.com

8 ianuarie 2018



[1] Victor Ţvircun. Viaţa şi destinul lui Dimitrie Cantemir, Bucureşti, Editura Litera, 2015, 255 p.

[2] Daria Zavgorodniaia. Jenî i liubovniţî Petra Pervogo [Soţiile şi amantele lui Petru I]. În: http://www.kp.ru/kniga-tajna-trekh-gosudarej/istoriya-vozniknoveniya-russkogo-gosudarstva/zheny-lyubovnitsy-petra-pervogo/ [ultima accesare 7 ianuarie 2018]

Comentariile nu sunt permise.