Bolşevicii au distrus comunitatea lipovenească din Cahul

Bolşevicii au distrus comunitatea lipovenească din Cahul

(Note de lectură: Pavel Liubici. Cahul. Volumul V, Lipovanca – „Sătucul meu scump”[1]

Rubrica „Pe urmele făuritorilor de istorie”

(Cahul – istorie şi memorie)

Născut la Cahul în 1947, autorul cărţii, Pavel Liubici a absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii de Stat din Moldova. A studiat şi a publicat mai multe lucrări, inclusiv monografii, despre trecutul oraşului Cahul. Cartea de faţă este o continuare a cercetărilor, întreprinse de autor şi a fost consacrată istoriei comunităţii lipovenilor, stabiliţi în Cahul, modului lor de viaţă, credinţei lor. Un loc aparte este acordat destinului Catedralei „Acoperământul Maicii Domnului” din Cahul – monument arhitectural din secolul al XIX-lea.

Volumul a fost consacrat memoriei soţiei autorului, Ana Deriughin, lipoveancă, născută în 1942, deportată cu întreaga familie în Siberia în 1949.

Cartea cuprinde şase compartimente. Primul este întitulat „Lipovanca. Schiţă istorică privind comunitatea creştinilor de rit vechi din Cahul” (p. 11-47). Bazându-se pe studiile lui Valentin Zelenciuc şi pe tradiţia orală, autorul cărţii insistă asupra anului 1711 ca an în care, în preajma viitorului oraş Cahul, s-au stabilit primii lipoveni. Data este legată de campania de la Prut a ţarului Petru I al Rusiei, numit de autor „ţar-antihrist”. Autorul publică cifre, referitoare la numărul lipovenilor din Cahul, în perioada anilor 40 ai secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea. Astfel, în judeţul Cahul, în 1936, locuiau 8 750 de lipoveni (p. 15). Urmează studiul, referitor la etimologia cuvântului „lipovean”, după care autorul cărţii localizează prima aşezare a lipovenilor pe malul drept al râuleţului Frumoasa, pe teritoriul unde astăzi se află Catedrala Arhanghelii Mihail şi Gavriil (construită în anul 1850). În opinia autorului, lipovenii s-au stabilit cu traiul şi pe Dealul Lipovenesc, aşezarea fiind numită în documentele timpului (1948) Lipovanca (p. 22). Pe acest deal, în 1892, lipovenii au construit Catedrala Acoperământul Maicii Domnului. Autorul a expus informaţiile despre construirea altor biserici lipoveneşti, dar care nu s-au păstrat, precum şi despre soarta Catedralei menţionate: în 1947 serviciul religios a încetat şi sub acest motiv, în 1959, autorităţile comuniste au distrus Catedrala, vandalizând-o (p. 42 şi urm.). Nu a fost singura crimă, comisă de regimul comunist: odată cu vandalizarea şi pângărirea Catedralei Acoperământul Maicii Domnului, remarcă autorul, a fost ras de pe pământ şi cimitirul creştinilor ortodocşi de rit vechi (lipovenilor, p. 44).

Pavel Liubici expune efortul depus de lipoveni în vederea restabilirii Catedralei Acoperământul Maicii Domnului: după destrămarea URSS, în 1992, un grup de lipoveni (lipovence), râmaţi devotaţi credinţei lor strămoşeşti, au iniţiat mişcarea de restabilire a Catedralei, activitate realizată cu succes în 1999 (p. 46-47).

Capitolul II al lucrării se numeşte „Memoriile băştinaşilor din Lipovanca” (p. 48 şi urm.). Firesc, primele mărturisiri publicate sunt ale Anei Deriughin, soţiei autorului. Alături de părinţi, în 1949, din satul natal Crihana Nouă (azi – Lebedenko), Ana Deriughin a fost deportată în ţinutul Altai[2]. Sunt importante expunerile Anei Deriughin, referitoare la gospodăria bunelului ei, Deriughin Filip, la activitatea acestuia în România interbelică[3].

Din memoriile Anei Deriughina, expuse de autorul cărţii, merită reţinute câteva momente. Familia Deriughin aşa şi nu a înţeles care a fost motivul deportării ei în Siberia. Se pare, scrie A. Deriughin, „am fost turnaţi” de vecini [autorităţilor comuniste]. Deseori, autorul cărţii, dl Pavel Liubici, îşi întreba soţia de ce părinţii ei nu s-au înrăit faţă de Puterea sovietică, care i-a trimis în Siberia? Aceiaşi întrebare a pus-o şi Ana Deriughin mamei sale. Şi răspunsul a fost: „…Numai Puterea sovietică le-a oferit celor trei copii ai mei posibilitatea de a obţine studii superioare, respectiv – o bunăstare în viaţă” (p. 49).

Asta este: fără a explica motivul deportării, sovieticii nu doar i-au expulzat în Siberia, dar le-au confiscat toată averea, pe care s-a bazat bunăstarea familiei Deriughin până la deportare.

Urmează memoriile Anastasiei Gurinov, referitoare la viaţa comunităţii lipovene din Cahul. Sunt doar câteva rânduri despre deportarea familiei Gurinov în Siberia, în 1949: „Tatăl meu, Gurinov Nazarii Petrovici, a. n. 1906, a murit în anul 1970, pe data de 20 aprilie, a doua zi de Paști. Pe data de 6 iulie 1949, împreună cu familia, el a fost deportat în Siberia. Până la deportare el nu a avut nimic [în sens de avere], el a lucrat tâmplar în detaşamentul de grăniceri din Cahul” (p. 51). Este clar motivul deportării – apartenenţa la comunitatea creştină a ortodocşilor ruşi de rit vechi. Deci, motive ideologice.

Dl Pavel Liubici publică şi alte memorii despre viaţa şi activitatea lipovenilor din Cahul, unii din ei ţinând minte perioada când Basarabia a fost parte componentă a României întregite. Unii autori au rămas cu impresii proaste despre acele timpuri: „…în România, în şcoală, [profesorii, învăţătorii] îi pedepseau [pe elevi] pentru orice încălcare, oricât de mică, mai ales pe lipoveni. Le puneau mâinile pe bancă, cu palmele în sus şi băteau cu arătătorul; mâinile erau ca chiflele. Dacă pe stradă un jandarm întâlnea pe cineva, numaidecât îl întreba „Eşti lipovean?” şi spunând „Bolşevicule!” îl biciuia” (din memoriile lui Grigorii Kuziţki, p. 80; vezi şi p. 120 ş.a.).

Dar nu toţi lipovenii credeau aşa. Scriitoarea Nina Djos aduce exemplul lipoveanului Max [nu este menţionat numele de familie] care construia sobe, câştiga bine, iar pe banii obţinuţi prin muncă cinstită şi-a cumpărat câteva case în centrul Cahulului, pe care le dădea în chirie. În 1940, Puterea sovietică i-a naţionalizat toate casele, „ogoindu-l” cu cuvintele: „Spune mulţumesc că nu te-am trimis în Siberia, ca chiabur”. Bătrânul lipovean nu a putut ierta puterea bolşevică pentru averea confiscată şi „mereu aştepta să revină românii şi să-i restituie averea imobiliară, câştigată cinstit de el. Şedea pe scaun lângă casă şi privea spre România – nu vin oare eliberatorii [pentru ca să-l elibereze] de puterea pe care o ura” [adică de Puterea bolşevică] (p. 89).

Ce ar fi de spus? Nu negăm faptul că au fost cazuri când unii jandarmi sau învăţători români iresponsabili şi-au bătut joc de unii lipoveni. Dar nu toţi românii şi nu de toţi lipovenii. În schimb Puterea sovietică (comuniştii, bolşevicii) au închis şi au demolat Catedrala Acoperământul Maicii Domnului, au furat gardul din jurul Catedralei, cu tot cu porţi, au desfiinţat Cimitirul lipovenilor, i-au umilit şi i-au obligat să renunţe la credinţa strămoşilor lor. Da, în ani Puterii sovietice unii lipoveni au obţinut studii superioare, au devenit conducători de întreprinderi, colhozuri etc. Dar să nu uităm nici o secundă: în anii Puterii sovietice nu puteai obţine studii superioare, nu puteai fi promovat în funcţii, dacă credeai în Dumnezeu, dacă nu renunţai la credinţă. Deci, avansarea s-a făcut pe baza renunţării la esenţa comunităţii – la credinţă în Dumnezeu.

Urmările acelei politici demente a Puterii sovietice sunt vizibile azi cu ochiul liber: nu mai există Comunitatea lipovenilor din Cahul.



[1] Павел Любич. «Кагулъ». Книга V. Липованка – «Деревенька моя ненаглядная» [Pavel Liubici. „Cahul”. Volumul V. Lipovanca – „Sătucul meu scump”], Chişinău, 2017, 172 p.

[2] Deportaţi din comuna Lebedenko: Deriughin Potap F., a. n. 1910; Deriughin Tatiana, soţia, a. n. 1916; Deriughin Ana, fiica, a. n. 1942. În: Cartea Memoriei. Catalog al victimelor totalitarismului comunist, [vol. 1], Chişinău, 1999, p. 288. Reabilitaţi în anul 1989.

[3] Autoarea scrie cum în 1939 bunelul ei a fost arestat pentru prestarea serviciilor de traducător, din bulgară în română, în timpul examinării „răscoalei” de la Tatar-Bunar. Evident, memorialista a confundat anii: este vorba de 1940, când Basarabia a fost răpită de URSS, iar autorităţile sovietice „l-au torturat, smulgându-i barba” (p. 49).

Comentariile nu sunt permise.