Mai mult de un an în urmă, la Centrul de Informare NATO, a avut loc un Simpozion consacrat examinării problemelor de securitate regională. În pofida promisiunilor făcute de organizatorii Simpozionului, materialele acestuia nu au văzut lumina tiparului. În cele de mai joi public comunicarea prezentată la acel Simpozion.

16. 12. 2018

Ce principii, fixate în tratate internaționale, semnate de Federaţia Rusă, au fost violate de aceasta; 2. Ce s-a schimbat în regiunea Mării Negre odată cu anexarea de către Rusia a Crimeii; 3. Reacţiile NATO; 4. Poziţia R. Moldova

Subiectele abordate la actuale Conferinţă sunt deosebit de importante. Este vorba de schimbarea corelaţiei de forţe în zona Mării Negre şi a ţărilor riverane în urma anexării Crimeii de către Federaţia Rusă (2014), susţinerii de către Kremlin a regimurilor separatiste pro-ruseşti din Ucraina şi R. Moldova şi promovarea de către Moscova a unui război propagandistic – parte a războiului hibrid.

Sarcina prezentei comunicări – a trece în revistă principiile (normele internaţionale), elaborate de comunitatea internaţională, inclusiv de URSS şi Federaţia Rusă, şi încălcate flagrant de aceasta din urmă; a prezenta succint schimbările, intervenite în zona geografică nominalizată după anexarea Crimeii de către Federaţia Rusă, reacţiile NATO şi, în sfârşit – situaţia R. Moldova.

1. Ce principii, fixate în tratate internaționale, semnate de Federaţia Rusă, au fost violate de aceasta. În urma încheierii celui de-al Doilea Război Mondial, la Conferinţa de pace de la Paris (1946) Puterile învingătoare au impus frontiere noi în Europa. Modificări teritoriale serioase au avut de suferit Polonia, Germania, Finlanda, România şi altele. Peste câteva decenii de la terminarea ostilităţilor problema frontierelor în Europa devenise actuală: nerecunoaşterea hotarelor (mai ales de conducerea RFG, cancelar Konrad Adenauer) stârnea suspiciuni şi neîncredere din partea altor state europene (Franţa, Polonia, Cehoslovacia etc.). Iată de ce liderii politici ai statelor europene, susţinuţi de Marile Puteri (SUA, Canada, URSS), au tras concluzia că este bine să fie recunoscute frontierele în Europa aşa cum au fost ele fixate după cele de-al Doilea Război Mondial. După mai multe eforturi diplomatice, depuse de statele europene, în sfârşit, în urma desfăşurării Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa (CSCE),  la 1 august 1975, conducătorii a 33 de state europene, SUA şi Canada au semnat Actul final al CSCE, în care au fost fixate principiile ce urmau a sta la baza relaţiilor reciproce între statele semnatare.

1.1. Ţările semnatare ale Actului final de la Helsinki au declarat că în raporturile lor reciproce se vor conduce de următoarele principii: „Statele participante îşi vor respecta fiecare egalitatea suverană şi individualitatea celuilalt, precum şi toate drepturile inerente suveranităţii şi pe care le cuprinde suveranitatea lor, între care în special dreptul fiecărui stat la egalitatea juridică, la integritate teritorială, la libertate şi independenţă politică. Ele vor respecta, de asemenea, fiecare dreptul celuilalt de a-şi alege şi dezvolta liber sistemul politic, social, economic şi cultural, precum şi dreptul de a-şi stabili legile şi reglementările”. În continuare, semnatarii documentului citat au promis că în relaţiile lor reciproce se vor abţine „de a recurge la folosirea forţei sau la ameninţarea cu forţa, fie împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile [Organizaţiei] Naţiunilor Unite şi cu prezenta Declaraţie”. Articolul III al Documentului de la Helsinki s-a referit la inviolabilitatea frontierelor: „Statele participante consideră inviolabile, fiecare, toate frontierele celuilalt, precum şi frontierele tuturor statelor din Europa, şi în consecinţă ele se vor abţine acum şi în viitor de la orice atentat împotriva acestor frontiere. Ele se vor abţine, de asemenea de la orice cerere sau de la orice act de acaparare şi de uzurpare a întregului sau a unei părţi a teritoriului oricărui stat participant”. Următorul articol al Actului final insistă şi mai mult asupra respectării integrităţii teritoriale a statelor semnatare: „…Statele participante se vor abţine de a face din teritoriul celuilalt obiectul unei ocupaţii militare sau al altor măsuri de folosire directă sau indirectă a forţei în contradicţie cu dreptul internaţional sau obiectul unei dobândiri prin asemenea măsuri sau prin ameninţarea cu ele. Nici o ocupaţie sau dobândire de această natură nu va fi recunoscută ca legală”. Totuşi, în situaţiile când circumstanţele impun schimbări, ce este de făcut? Semnatarii Actului final au dat un răspuns clar şi în acest sens. Statele participante, este menţionat în document, „vor reglementa diferendele dintre ele prin mijloace paşnice, astfel încât să nu fie puse în pericol pacea şi securitatea internaţională şi justiţia. Ele se vor strădui cu bună credinţă şi într-un spirit de cooperare să ajungă la o soluţie rapidă şi echitabilă pe baza dreptului internaţional”.

Actul final a fost semnat de URSS (Leonid Brejnev). După destrămarea URSS (1991) Federaţia Rusă a devenit succesoarea de drept a URSS, respectiv – obligaţia sfântă de a respecta toate tratatele internaţionale, semnate de URSS. În septembrie 1991, în calitate de stat independent, Republica Moldova a aderat la Actul final de la Helsinki. Acelaşi lucru l-a făcut şi Ucraina.

Aşadar, spiritul şi sensul Actului final de la Helsinki obligă următoarele: statele semnatare recunosc reciproc integritatea lor teritorială; frontierele nu pot fi schimbate cu forţa sau oricum altfel ce va duce la tensionarea raporturilor internaţionale; problemele interne nu pot servi nimănui de a interveni cu forţa în teritoriul altui stat; hotarele pot fi modificate cu buna înţelegere a părţilor interesate.

1.2. În 1991 URSS s-a dizolvat. Pe harta politică a fostei URSS au apărut state independente, recunoscute pe plan internaţional, devenite (în perspectivă) membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, NATO, altor structuri internaţionale (regionale sau mondiale). În condiţiile proclamării independenţei noilor state, poziţia oficială a Occidentului a fost expusă, în septembrie 1991, de Secretarul de Stat al SUA James Baker. Aflat la Moscova, oficialul american a expus cinci principii pe care se va baza politica Statelor Unite ale Americii faţă de URSS, cuprinsă de dezintegrare. Aceste principii sunt: „Viitorul Uniunii Sovietice trebuie să-l determine oamenii sovietici singuri, pe cale paşnică, în conformitate cu valorile democratice, practica şi principiile Actului final de la Helsinki”. J. Baker a declarat: „Noi facem apel către toţi conducătorii sovietici de orice nivel, inclusiv cel republican, să demonstreze că susţin aceste principii recunoscute pe plan mondial. În cadrul acestui proces nu pot avea loc legitim ameninţările, intimidările, constrângerile şi violenţa”. Al doilea punct, expus de Secretarul de Stat american, se referă exact la subiectul abordat de noi: „Chemăm pe toţi să respecte hotarele existente – atât cele interne, cât şi cele externe. Orice schimbări de frontieră trebuie să se realizeze pe cale legitimă, paşnică şi de comun acord, în corespundere cu principiile Consfătuirii pentru securitate şi colaborare în Europa”. În continuare, J. Baker a subliniat că comunitatea internaţională va susţine democraţia şi supremaţia legii, transformările paşnice numai în cadrul proceselor democratice, în special – procesului alegerilor. O atenţia mare a fost atrasă asupra respectării drepturilor omului, inclusiv – principiului egalităţii minorităţilor. În sfârşit, J. Baker a insistat asupra necesităţii respectării dreptului internaţional şi a obligaţiunilor, în special ale celor incluse în Actul final de la Helsinki şi Carta de a Paris.

Deci, principiul inviolabilităţii frontierelor a fost extins şi asupra hotarelor dintre fostele republici unionale, devenite state independente.

1.3. La 8 decembrie 1991, la Alma-Ata, o parte din liderii noilor state independente, foste republici unionale ale URSS, au semnat Acordul de constituire a Comunităţii Statelor Independente (CSI). Articolul 5 al Acordului stipulează: „Înaltele Părţi semnatare recunosc şi respectă integritatea teritorială [a părţilor semnatare] şi inviolabilitatea frontierelor existente în cadrul Comunităţii…” Între semnatari se regăsesc şi preşedinţii Federaţiei Ruse şi Ucrainei (şi Republicii Moldova, bineînţeles).

Deci, în cadrul CSI, părţile semnatare, inclusiv şi în mod special – Federaţia Rusă, s-au obligat să respecte frontierele existente între statele independente (foste republici sovietice) la momentul semnării Actului de constituire a CSI.

1.4. Atunci când s-a destrămat URSS, s-a constatat că armele nucleare ale acesteia au rămas pe teritoriul a patru state independente (Federaţia Rusă, Ucraina, Belarus şi Kazahstan). Occidentul (SUA ş. a.) au pus problema adunării armelor nucleare pe teritoriul moştenitoarei de drept a URSS – Federaţiei Ruse. Asta pentru că se încălca Tratatul internaţional de neproliferare a armelor nucleare. Ucraina a ezitat să realizeze propunerea Occidentului, invocând probleme de securitate naţională. În aşa condiţii, pe data de 5 decembrie 1994, la Budapesta, a fost semnat un Memorandum privind garanţii referitoare la securitatea Ucrainei şi aderarea acesteia la Tratatul de neproliferare a armelor nucleare. Federaţia Rusă, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi SUA au salutat aderarea Ucrainei la Tratatul menţionat şi au promis garantarea integrităţii naţionale a ţării vecine nouă.

Aşadar, pentru a treia oară, oficial, Federaţia Rusă a promis şi s-a angajat să respecte integritatea teritorială a statelor semnatare ale tratatelor internaţionale, inclusiv să respecte integritatea teritorială a Ucrainei. În plus, Federaţia Rusă a recunoscut independenţa Ucrainei, a stabilit cu aceasta relaţii diplomatice la nivel de ambasadă – dovadă a lipsei de pretenţii teritoriale faţă de Ucraina.

2. Ce s-a schimbat în regiunea Mării Negre odată cu anexarea de către Rusia a Crimeii. Sub pretextul schimbării puterii centrale la Kiev, în 2014, în Crimeea, s-a desfăşurat un „referendum” asistat de militari cu uniforme camuflate ale Federaţiei Ruse. În rezultatul acestui „referendum”, nesupravegheat şi nerecunoscut de nimeni, în pofida angajamentelor luate,  Federaţia Rusă a anexat Crimeea, anunţând-o parte a Rusiei. Între motivele invocate a fost numitul „drept istoric”: „Krîm – iskonno-russkaia zemlea” [„Crimeea – străvechi pământ al Rusiei”]. Subliniem: „dreptul istoric” nu este recunoscut de nimeni în lumea civilizată. Un alt „argument” al oficialilor de la Kremlin – necesitatea ocrotirii comunităţii ruse din Crimeea, de parcă ruşii din Crimeea erau strâmtoraţi într-un fel sau altul de ucraineni. Motivul este asemănător cu cel al lui A. Hitler, care, în 1938, a cerut Franţei şi Marii Britanii să accepte trecerea regiunii Sudete a Cehoslovaciei în componenţa Germaniei, având la bază faptul că în regiunea dată locuiau circa trei milioane de etnici germani. Ştim: comparaţia multora nu place, dar ea este corectă din toate punctele de vedere.

Anexarea Crimeii de către Federaţia Rusă este o dovadă clară că Moscova nu a respectat spiritul şi buchea Tratatelor internaţionale la care este parte, dar şi tratatele bilaterale ruso-ucrainene. Dar anexarea Crimeii înseamnă şi altceva, mult mai grav. Am vizitat Crimeea de mai multe ori, ca turist, inclusiv oraşul şi golful Balaclava. Pe timpul guvernării lui Nikita Hruşciov aici a fost sfredelit un uriaşi tunel – bază pentru submarinele atomice cu o infrastructură pe potrivă. Când am vizitat baza: ceea ce a mai rămas după scoaterea submarinelor foste sovietice: cablurile rupte, furturi a tot ce putea fi vândut. Revenirea acestui teritoriu sub administraţie rusească înseamnă reînarmarea atomică, transformarea Crimeii în teritoriu nuclear, iar asta schimbă radical situaţia în zona Mării Negre şi a statelor riverane.

3. Reacţiile NATO. După anexarea agresivă a Crimeii de către Rusia, situația de securitate în regiunea Mării Negre s-a deteriorat în mod constant. În cadrul NATO, România, în colaborare cu celelalte state aliate riverane, a acționat pentru a spori asistența practică a Alianței față de Ucraina, precum și pentru consolidarea măsurilor de apărare națională și colectivă care să răspundă creșterii masive, dar şi calitativ noi, nucleare, a prezenței militare a Rusiei în Crimeea și acțiunilor sale în Marea Neagră. Răspunsul NATO a fost „unul ferm, gradual și proporțional, centrat pe apărarea statelor aliate din zonă și asistența acordată partenerilor din regiune în domeniul reformelor apărării”. În acest spirit, Alianța a decis, la Summit-ul din Țara Galilor (2014), măsuri și activități de asigurare a securității în zona Mării Negre, prin crearea Comandamentului Multinațional de Divizie Sud-est și a unor unități de integrare a forțelor în România și Bulgaria, consolidarea planurilor de apărare, activități sporite de poliție aeriană, prezență maritimă și exerciții navale. Pe fondul creșterii prezenței și intensificării acțiunilor militare ale Rusiei în zonă, la reuniunea șefilor de stat și de guvern de la Varșovia (2016), s-a trecut la o nouă etapă a acestor măsuri de descurajare și apărare, prin stabilirea unei prezențe înaintate adaptate în zona Mării Negre. Cu rol de prezență continuă, aceasta are scopul „apărării statelor aliate din zonă și creșterii inter-operabilității între acestea și cu ceilalți aliați”. Prezența înaintată adaptată cuprinde măsuri cu caracter defensiv în domeniul terestru, maritim și aerian, în curs de dezvoltare și implementare. În domeniul terestru, a fost creată, prin contribuția României și a altor state aliate, o brigadă multinațională sub comanda Comandamentului Multinațional pentru Sud-est, la care participă, până în prezent, un număr de 13 aliați. În domeniul maritim, va avea loc o creștere a prezenței navale a NATO, precum și activități sporite de instruire și exerciții. La acestea se va adăuga intensificarea activităților de instruire în domeniul aerian. Prezența maritimă a NATO „va cuprinde exerciții și activități de instruire la care vor participa forțele navale permanente ale NATO, alături de vase ale statelor aliate riverane și ale altor aliați interesați”. Conform deciziilor de la Varşovia, „NATO va asigura coordonarea acestor activități maritime, ceea ce va permite o supraveghere sporită, de către Alianță, a situației din regiune, precum și coerența dintre activitățile NATO în Marea Neagră și activitățile maritime ale Alianței în ansamblu… Creșterea prezenței NATO are un caracter defensiv, fiind o măsură echilibrată de sporire a inter-operabilității și de întărire a capacităților naționale de apărare. Va conduce la o mai bună cunoaștere a situației din zonă, precum și la creșterea stabilității și predictibilității în regiune”.Totodată, Summit-ul NATO de la Varșovia a transmis un mesaj politic clar, prin care s-a reconfirmat faptul că regiunea Mării Negre rămâne o componentă importantă a securității euro-atlantice. S-a afirmat, totodată, că „acțiunile Rusiei sunt contrare principiilor pe baza cărora s-au construit instrumentele regionale de creștere a încrederii”. NATO și-a confirmat sprijinul pentru eforturile regionale ale statelor riverane Mării Negre de a asigura securitatea și stabilitatea zonei.

În octombrie 2017, la Bucureşti, şi-a desfăşurat lucrările Adunarea Parlamentară a Alianţei nord-atlantice, care a adoptat Rezoluţia privind „stabilitatea și securitatea în zona Mării Negre”, care  a fost adoptată de Comisia pentru dimensiunea civilă a securității, rezoluţie aprobată cu unanimitate de voturi, duminică, 8 octombrie anul curent. Rezoluția referitoare la „transformarea informației în armă” a fost adoptată de Comisia pentru dimensiunea civilă a securității, cu unanimitate de voturi, la cea de-a 63-a sesiune anuală a Adunării Parlamentare (AP) a NATO, organizată la București. Este salutabil faptul că prezenta Conferinţă ştiinţifică a pus în discuţie (panelul 2) problemele războiului propagandistic fără precedent în trecut, promovat de Moscova şi măsurile de contracarare a acestei propagande – parte a războiului hibrid, dus de Kremlin împotriva Ucrainei, Europei occidentale şi SUA.

4. Poziţia R. Moldova. Preşedintele R. Moldova I. Dodon a afirmat că „de fapt [Crimeea] e parte a Rusiei”, fără a specifica că Federaţia Rusă a anexat acest teritoriu, fapt condamnat de comunitatea internaţională. În plus, Occidentului a impus un embargo în comerţul cu Federaţia Rusă, prelungit la finele acestui an. I. Dodon a zis în continuare că din punct de vedere juridic anexarea Crimeii „nu e recunoscută de nimeni”. Nici nu va fi recunoscută de nimeni şi în cele scrise mai sus am argumentat de ce. În aşa situaţie, I. Dodon, în calitate de oficial al R. Moldova, de ce ar trebui să stârnească furia justificată a ucrainenilor prin declaraţii negândite? Să nu cunoască oare dl I. Dodon că cetăţenii RM au de suferit mult de pe urma anexării Crimeii de către ruşi? Noi nu putem merge în turism în Crimeea, la odihnă,  nu putem avea comerţ cu acea regiune a Ucrainei. Iar dl I. Dodon toarnă gaz pe foc. Fiind ales preşedinte al R. Moldova, I. Dodon s-a lansat în declaraţii iresponsabile, care vor duce la înrăutăţirea raporturilor bilaterale cu vecinii noştri – Ucraina şi România. Dl Dodon se comportă nu ca un om de stat înţelept, ci ca un adolescent teribilist. Vom aduce exemplul unei declaraţii cu totul deplasate, dar deosebit de periculoase pentru R. Moldova. Este vorba de opinia dlui Dodon cum că Crimeea ar aparţine Rusiei. Citez: „De fapt [Crimeea] e parte a Rusiei, dar [din punct de vedere] juridic [acest fapt] nu e recunoscut de nimeni”[1]. În acest sens este salutabilă decizia Curţii Constituţionale a Republicii Moldova de suspendare din funcţia de preşedinte al R. Moldova, dl I. Dodon, de a-l înlocui (pentru câteva minute) pe I. Dodon cu preşedintele Parlamentului Adrian Candu, pentru ca acesta, în conformitate cu legislaţia existentă, să-l numească pe dl Eugen Sturza în funcţia de ministru al Apărării. Atât prim ministrul R. Moldova, dl Pavel Filip, prezent la ceremonia de investire în funcţie a lui E. Sturza, cât şi nou-investitul în funcţie  ministru al Apărării, au declarat că conducerea R. Moldova va continua promovarea politicilor de integrare europeană şi de conlucrare cu NATO, ceea ce înseamnă că şi R. Moldova va contribui în măsura posibilităţilor, la asigurarea stabilităţii şi păcii în zona Mării Negre şi a statelor riverane.

Concluzii şi recomandări. Politica actualei conduceri a Federaţiei Ruse de a-şi recăpăta poziţia de mare putere în lume, dar nu pe calea progresului social, economic, cultural al poporului rus, ci pe baza cotropirilor teritoriale (aşa cum făcea Imperiul ţarist în secolele XVII-XIX), pe care militarizării excesive a economiei naţionale, remilitarizării nucleare a Crimeii etc., nu poate fi lăsată fără reacţia comunităţii internaţionale. Am recomanda Biroului NATO şi Centrului de Informare NATO elaborarea unui program de explicare a politicilor agresive ale Federaţiei Ruse, program de măsuri eficace de contracarare a propagandei informaţionale promovate de Kremlin prin mass-media. Efectele războiul informaţional al Rusiei pot fi diminuate (contracarate) prin eforturi comune ale SUA, UE, dar şi R. Moldova şi Ucrainei. Este nevoie de centre de contra-propagandă, care ar informa corect populaţia, centre ce ar deveni credibile, respectiv – ascultate de oameni şi care, respectiv – să-i pregătească pe acestea să ia poziţii corecte (mai ales în cadrul alegerilor de tot felul); este nevoie de pregătirea unor specialişti, capabili să asigure contracararea informaţiilor false (e vorba de istorici, jurişti, ziarişti, psihologi etc.). E nevoie de perfectarea legislaţiei interne şi internaţionale referitoare la măsuri de contracarare pentru dezinformarea lumii, ţinând cont, totodată de alte prevederi fundamentale ale dreptului omului – dreptul la libera exprimare şi a enunţarea judecăţilor de valoare.