Mitropolitul Basarabiei Gurie Grosu în faţa istoriei

 

 

Stimaţi prieteni,

În curând va vedea lumina tiparului volumul „Procesul şi apărarea mea. Denunţarea complotului apocaliptic”, semnat de Mitropolitul Gurie Grosu. Este ediţia a II-a a cărţii, prima fiind în 1937, la  Bucureşti. Pentru cea de-a doua ediţie am avut onoarea să semnez o scurtă Introducere, pe care o public mai jos.

Mitropolitul Basarabiei Gurie Grosu în faţa istoriei

În 2018 se împlinesc o sută de ani de la înfăptuirea întregirii naţionale şi formarea României moderne. Centenarul Unirii este un bun prilej pentru recapitularea istoriei noastre, pentru comemorarea marilor personalităţi ale Neamului, care au contribuit la realizarea măreţului Act. Între marile figuri ale timpului, fără îndoială,  este şi Mitropolitul Gurie Grosu.

Viitorul Mitropolit al Basarabiei Gurie Grosu s-a născut la 2 ianuarie 1877, în localitatea Nimoreni, raionul Ialoveni, numele de mirean fiind Gheorghe. A absolvit Seminarul Teologic din Chişinău, apoi Academia Duhovnicească din Kiev. Carierea eparhială şi-a început-o la Mănăstirea Noul Neamţ de la Chiţcani, unde, la 27 noiembrie 1902 a fost tuns călugăr cu numele Gurie, iar până la sfârşitul aceluiaşi an a fost hirotonisit ierodiacon şi apoi ieromonah.

În 1905 Rusia ţaristă a fost cuprinsă de o amplă revoluţie (prima în istoria ţării, 1905-1907), care a scos în evidenţă gravele probleme existente în Imperiul ţarului Nicolai al II-lea, cea mai arzătoare fiind problema agrară. Alături de revendicările de ordin economic, o altă problemă stringentă a fost cea naţională, Rusia fiind cunoscută lumii ca „temniţa popoarelor”. Pe acest fundal, alături de alţi intelectuali basarabeni, preotul Gurie Grosu se alătură revendicării de introducere a limbii române (numite în condiţiile Rusiei ţariste „moldoveneşti”) în biserică şi în şcoli. Gurie Grosu a fost ales preşedinte al Societăţii istorico-arheologice bisericeşti din Basarabia, a studiat istoria publicării cărţilor în Basarabia, iar de la începutul anului 1908, alături de preotul Constantin Popovici redactează revista „Luminătorul”. Publică articole pe teme religioase, dar şi de iluminare culturală. La 31 mai 1909 a fost ridicat la titlul de arhimandrit.

Deşi promovată în cadrul legal, activitatea lui Gurie Grosu pe tărâm naţional (românesc) religios a fost calificată de autorităţile ţariste ca fiind „separatism” faţă de Rusia, iar drept urmare – arhimandritul Gurie a fost trimis într-o mănăstire din Smolensk, după care a fost transferat la o Şcoală duhovnicească din Alexandrovsk-Gruşevsk, în sudul Rusiei, apoi la altă şcoală, situată în gubernia Cherson[1].

În februarie 1917 ţarul Nicolai al II-lea a fost nevoit să abdice de la tron, Imperiul ţarist s-a destrămat şi ideea ce a cuprins pătura democratică a societăţii ruse a fost constituirea unei federaţii de republici egale în drepturi. În aşa condiţii Gurie Grosu revine la Chişinău şi se încadrează în mişcarea de renaştere naţională a românilor basarabeni. Între alte activităţi culturale, Gurie Grosu publică „Abecedarul moldovenesc, anul întâi de şcoală”, partea întâia şi a doua, partea întâia având două ediţii.

Evenimentele revoluţionare din ţinut au dus la formarea organului legislativ suprem – Sfatul Ţării, care şi-a deschis lucrările la 21 noiembrie 1917, la Chişinău. A fost un moment istoric deosebit: de fericire, mulţi din cei prezenţi, inclusiv arhimandritul Gurie Grosu, „plângea ca un copil”[2]. În acea prima şedinţă în plen, după mai mulţi vorbitori, i s-a oferit cuvântul şi arhimandritului Gurie Grosu, care a vorbit în numele clerului român din Basarabia. Înaltul prelat a salutat începerea activităţii Parlamentului basarabean şi a continuat astfel: „În trecut clerul moldovenesc a fost supus unor mari persecuţii, el cel mai mult a suferit de pe urma ţarismului, în comparaţie cu alte clase. Sfânta Scriptură spune că cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie liber; în Rusia, însă, pentru cler el [cuvântul] nu a fost liber. În şcoli noi am învăţat nu limba care trebuia să ne salveze, ci limba care ne ducea în robie”[3]. Apoi Gurie Grosu şi-a exprimat speranţa că din acel moment clerul va deveni conducătorul adevărat al poporului, că Sfatul Ţării, „în care astăzi de nenumărate ori am auzit adresări către Dumnezeu, va ajuta la întărirea puterii în ţară, la stabilirea unei păci binefăcătoare şi la o viaţă cu adevărat creştină”[4].

Unirea Basarabiei cu Patria-mamă România a deschis perspective largi pentru locuitorii provinciei în diverse domenii: economic (prin aplicare reformei agrare), cultural (prin adoptarea mai multor legi în domeniul educaţiei), social etc., inclusiv – în domeniul religios. În acelaşi timp, România întregită s-a pomenit cu diverse probleme, legate de religie. Astfel, Constituţia din 1923 a decretat Biserica Ortodoxă Română (BOR) ca dominantă, iar cea Greco-catolică ca având întâietate faţă de celelalte culte, ambele fiind definite ca româneşti. „Formula n-a satisfăcut întru totul pretenţiile celor două Biserici, în ambele tabere existând intransigenţi care au contestat cu vehemenţă încadrarea Bisericii lor în această legiferare de stat sub pretextul minimalizării Bisericii pe care o susţineau… Au existat dispute acerbe între reprezentanţii Statului şi cei ai BOR în privinţa Regimului actelor stării civile şi a binecuvântării religioase, fiecare în parte (Stat şi Biserică) revendicându-şi dreptul de a reglementa această chestiune, în cele din urmă disputa fiind tranşată în favoarea Statului spre nemulţumirea BOR”[5]. Au apărut diverse probleme, legate de proprietăţile mănăstireşti şi bisericeşti (în special – funciare), de introducerea noului calendar, de salarizarea clerului, de raporturile Stat-biserică, de implicarea partidelor politice în atragerea de partea lor a clerului şi – respectiv, în unele cazuri, – de implicare a reprezentanţilor bisericii în politică, ceea ce „a atras o diminuare evidentă a prestigiului lor şi a Bisericii pe care aceştia o reprezentau”[6].

Ca şi Rusia, România a fost una din ultimele ţări europene care a trecut de la calendarul iulian la cel gregorian. După Marea Unire această problemă devenise de actualitate: în Transilvania şi Bucovina se aplica calendarul gregorian, în vechiul Regat şi Basarabia – cel iulian (stilul vechi). În plus, alinierea la standardele europene „era considerată o condiţie a progresului şi modernizării, în contextul în care, pe plan internaţional, se căutau soluţii pentru unificarea diferitelor unităţi de măsură”[7]. În România, în 1919, s-a trecut de la calendarul iulian la cel gregorian, data de 1 aprilie devenind 14 aprilie.

În condiţiile în care România a acceptat calendarul gregorian, din varii motive, BOR a întârziat să urmeze autorităţile laice. Abia în octombrie 1924 BOR a decis să accepte noul stil calendaristic. În timp ce Gurie Grosu a fost tranşant în problema introducerii noului stil calendaristic, o bună parte a credincioşilor ortodocşi din Basarabia au primit decizia BOR cu ostilitate[8], acest subiect fiind folosit în mod speculativ de adversarii Unirii în confruntarea cu autorităţile centrale de la Bucureşti.

După Unirea Basarabiei cu România clerul ortodox filorus din provincie nu a dorit să recunoască şi unirea bisericească; dimpotrivă feţele bisericeşti filoruse şi o parte a clerului șovăielnic pledau pentru autonomia/independenţa bisericească. Revendicarea a fost formulată în aprilie şi august 1917, în condiţiile Rusiei democratice, cea ce era corect, pentru că însemna despărţirea de Biserica Ortodoxă Rusă. Ulterior, însă, această revendicare „s-a întors ca un bumerang împotriva celor ce l-au lansat; „ţigancovii”[9] Basarabiei au reuşit să inoculeze unei bune părţi, dacă nu chiar majorităţii clerului basarabean, ideea aşa-zisei autonomii faţă de Biserica Ortodoxă Română”[10].

În 1925 a fost înfiinţată Patriarhia Ortodoxă Română – act istoric deosebit de important în vederea consolidării Statului naţional unitar român. Au existat, însă, între ortodocşi voci, care s-au împotrivit ridicării la rang de Patriarhie a Ortodoxiei Româneşti, între aceştia fiind şi episcopul de Bălţi Visarion Puiu. Altfel spus, atmosfera în domeniul credinţei ortodoxe în Basarabia era destul de complicată. În astfel de condiţii a activat Gurie Grosu, care, la 20 februarie 1920, la Chişinău, a fost ales arhiepiscop de către Congresul Eparhial al Preoţilor şi Mirenilor din Basarabia şi confirmat în această demnitate, prin Înaltul Decret Regal, semnat de regele Ferdinand I, la 25 decembrie acelaşi an şi investit în funcţie la 29 martie 1921[11]. Urmează o amplă activitate, desfăşurată de arhiepiscopul Gurie Grosu: numeroase vizite canonice în diverse localităţi ale Basarabiei, hirotonii de preoţi şi diaconi, redactare şi publicare de studii în domeniul istoriei, religiei, culturii. Arhiepiscopul Gurie Grosu a pledat pentru deschiderea unei Facultăţi de Teologie la Chişinău, a reuşit s-o întemeieze, iar la 8 noiembrie 1926 a binecuvântat inaugurarea cursurilor la Facultatea de Teologie din Chişinău, spunând între altele: „Facultatea de Teologie va fi un izvor de sentimente patriotice, din care adăpându-se studenţii moldoveni dintre Prut şi Nistru se vor contopi sufleteşte cu neamul întreg de pretutindeni şi se vor elibera de nuanţele străinismului, care se mai simt vibrând în mişcările, vorbele şi gândirea lor”[12].

În aprilie 1928 Gurie Grosu a fost ridicat la demnitatea de Mitropolit al Basarabiei şi a continuat activitatea teologică multilaterală: a oficiat slujbe arhiereşti în diverse localităţi ale Basarabiei, a pus bazele editării unei reviste noi, „Misionarul” (1929), în care a semnat prefaţa „Cunoaşteţi adevărul”, a publicat pastorale şi studii, a inspectat mănăstiri şi biserici, a sfinţit biserici, a hirotonit diaconi şi preoţi etc. Altfel spus, Mitropolitul Gurie Grosu s-a implicat activ în viaţa spirituală a Basarabiei, promovând cultura, credinţa, patriotismul românesc, dând dovadă de corectitudine în tot ceea ce făcea. În pofida acestui comportament exemplar, adversarii deschişi, dar şi cei făţarnici, au surpat instituţia Mitropoliei Basarabiei din interiorul acesteia. La 12 decembrie 1934 s-a derulat prima anchetă, realizată de reprezentanţii Adunării Eparhiale din Chişinău, care a dat startul unui şir de anchete, formând aşa-numitul „Caz Gurie Grosu”. În 1936 au fost luate decizii legitime ale înaltului chiriarh basarabean, care, la scurt timp, au fost anulate de ministrul secretar de stat la Departamentul Cultelor şi Artelor Alexandru Lapedatu – dovadă evidentă de ingerinţă a instituţiei statului (laice) în afacerile interne ale Mitropoliei Basarabiei. În noiembrie 1936 Sfântul Sinod al BOR decide să-l suspende temporar pe Mitropolitul Gurie Grosu din înalta funcţie bisericească, iar Ministerul Cultelor hotărăşte să-l suspende „definitiv”. În aşa condiţii Gurie Grosu redactează şi publică la Bucureşti, în 1937, cartea „Procesul şi apărarea mea. Denunţarea complotului apocaliptic”, în care a făcut o trecere în revistă a activităţii sale preoţeşti şi a adus argumente în apărarea sa, fapte şi dovezi împotriva campaniei calomnioase, în care fusese atrase diverse persoane, unele din ele fiind promovate în diverse demnităţi chiar de Înaltul Chiriarh, diverse publicaţii periodice de bulevard etc.

Aşa numitul „proces Gurie Grosu” a fost examinat de unii istorici din Republica Moldova, fiind publicate câteva studii. Astfel, Ion Ţurcanu consideră că aşa zisul „proces” nu s-a soldat – „şi nici nu se putea solda! – cu nimic altceva, afară de căşunarea unor mari necazuri şi a unei mâhniri profunde a celuia care, dimpotrivă, avea toate temeiurile să se vadă ridicat pe culmile slavei şi a recunoştinţei naţionale”[13]. Autorul citat a analizat diverse aspecte ale numitului „caz”, în special – situaţia de la mănăstirea Hârjauca, unde ceva mai devreme, Gurie Grosu fusese stareţ, iar acum, în 1936, Mitropolitul era învinuit de pierderi pricinuite mănăstirii, precum şi de „proasta administrare a caselor proprietate mitropolitană”, exploatarea domeniului forestier etc.[14]. Ion Ţurcanu conchide că „«delapidarea, abuzul de putere şi nedreapta luare», de care era învinuit mitropolitul, nu aveau acoperire în domeniul său de activitate, fiind fabricate, desigur, la comanda acelora pentru care el era demult sau devenise de curând un om incomod”[15]. În opinia autorului citat, „mitropolitul basarabean se afla la mijloc:ca înalt prelat şi reprezentant al Patriarhiei Române în provincie şi totodată ca patriot român, el nu putea fi un oponent al statului român în Basarabia, dar pe de altă parte, preoţimea oponentă [din Basarabia] era cea care îl alesese şi îl susţinea împotriva voinţei Sinodului; de aceea el va fi atacat din ambele părţi,uneori foarte violent, şi tocmai asta a determina căderea lui”[16]. În încheiere, istoricul Ion Ţurcanu consideră că, totuşi, cele mai mari necazuri i-au venit lui Gurie Grosu din atitudinile acestuia faţă de anumite acţiuni politice, deşi mitropolitul încerca să se situeze în afara politicii; sunt aduse câteva exemple, între care – pro-legionarismul înaltului chiriarh, legionarismul cu care regele Carol al II-lea al României intrase într-un conflict acerb.

Doamna cercetător ştiinţific Nina Negru a studiat „cazul Gurie Grosu” şi şi-a expus opiniile în două studii[17]. Între altele, cercetătoarea a examinat comportamentul nedemn al unor preoţi şi laici, care deseori trimiteau la Bucureşti fără a-l informa pe mitropolit „tot felul de memorii şi proteste împotriva ierarhului lor; sub pretext că «ascultă porunca alegătorilor» ei făceau acte de autoritate care se cuveneau numai chiriarhului”[18].

Bineînţeles, doamna conf. univ. dr. Silvia Grossu, îngrijitoarea acestui volum, a expus convingător necesitatea reeditării volumului „Procesul şi apărarea mea. Defăimarea complotului apocaliptic”, fiind convinsă că, aşa cum spunea şi Ion Pelivan la timpul lui, „Umilirea regelui Carol al II-lea, aflat în vizită în capitala Basarabiei, în iunie 1935, este cauza înlăturării lui Gurie Grosu din scaunul mitropolitan de la Chişinău” (p. 14).

Retipărirea acestui volum are o însemnătate deosebită pentru contemporani. Asta pentru că, datorită politicilor, promovate de regimurile comuniste din URSS şi România, numele şi faptele Mitropolitului Gurie Grosu au fost date uitării, iar perioada ce s-a scurs după căderea acelor regimuri totalitare pare a fi scurtă pentru recuperarea operei şi cunoaşterea personalităţii de excepţie a Mitropolitului Gurie Grosu. Cercetătorii, în primul rând – doamna dr. Silvia Grosu, au depus anumite eforturi în vederea cunoaşterii vieţii şi activităţii Mitropolitului Gurie Grosu, în acest sens fiind publicate două volume[19]. Acest al treilea volum completează substanţial fondul informaţional şi îmbogăţeşte mult perceperea noastră despre personalitatea istorică a Mitropolitului Basarabiei Gurie Grosu, despre raporturile dintre Înaltul Ierarh şi subalternii săi, despre interese meschine şi amestecul laicilor în afacerile Bisericii etc.

Lucrarea „Procesul în apărarea mea. Denunţarea complotului apocaliptic” reprezintă un tablou veridic al situaţiei politice şi bisericeşti din Basarabia interbelică, „când totul era tulbure, când domnea o stare de frământări politice, de instabilitate şi incertitudine, când toată lumea deveniseră prizonieră a intereselor, pasiunilor şi patimilor politice şi personale, iar Providenţa a pus pe umerii vrednicului de pomenire ierarh responsabilităţile de arhiepiscop şi mitropolit (1920-1936). [Gurie Grosu] a păstorit cu multă credinţă şi har duhovnicesc Biserica din Basarabia, conferindu-i o structură şi un conţinut naţional prin organizarea Mitropoliei Basarabiei, înfiinţarea Facultăţii de Teologie la Chişinău, crearea unei excelente şcoli monahale. În egală măsură a venerat actul cultural, fiind unul din reprezentanţii de vaza ai Astrei basarabene, organizatorul şi animatorul a sute de acţiuni culturale, însufleţind clerul şi păstoriţii printr-o energică activitate pastorală, misionară şi culturală…” [Ion Negrei].

Citind cartea, semnată de Mitropolitul Gurie Grosu, ne convingem că Înaltul Prelat a dus un mod de viaţă modest, că a plătit din bani proprii diverse activităţi culturale şi religioase, că a respectat canoanele bisericeşti şi a cerut şi subalternilor săi să-i urmeze exemplul.

În carte sunt folosite extrase din presa de partid a vremii, presă care reflecta opiniile liderilor/activiştilor de partid. În multe cazuri, în presă, au fost aduse critici vehemente la adresa guvernării centrale, s-au făcut comparaţii între ceea ce era în România interbelică cu ceea cea fost în Rusia ţaristă, asemănări, în fond – înşelătoare, dar care au fost folosite în lupta politică, nu tocmai corectă. Fortificarea României moderne (interbelice) nu a fost un proces simplu, dimpotrivă – au fost comise greşeli şi abuzuri din parte autorităţilor centrale, dar au fost şi suficient de multe împotriviri politicilor unificatoare din partea diverselor elemente din Basarabia. Fraza care se întâlneşte în text: „Numai Dumnezeu ştie greutăţile ce am îndurat ca să încredinţăm poporului basarabean bănuitor, că unindu-ne cu Vechiul Regat trecem la mumă, nu la ciumă…” nu trebuie absolutizată şi generalizată. Nimeni nu a putut prevedea greutăţile prin care a trecut România în ansamblu după Primul Război Mondial, în procesul de unificare politică, economică, financiară, educaţională, religioasă etc., toate acestea pe fundalul ameninţărilor deschise din partea URSS. Nu negăm abuzurile, comise în anumite cazuri de autorităţile statului faţă de basarabeni, cu precizarea că şi basarabenii îşi permiteau acte de nesupunere legilor statului.

Vom încheia cu ceea ce este cunoscut de specialişti: în 1941 Curtea Supremă de Casaţie a clasat dosarul Mitropolitului, absolvindu-l de orice vină, de orice învinuiri, care s-au dovedit a fi false. În faţa lui Dumnezeu şi în faţa Istoriei Mitropolitul Basarabiei Gurie Grosu s-a prezentat ca unul din cei mai destoinici ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române.

Să-i citim cu atenţie opera şi să-i urmăm exemplul!

Prof. univ., dr. – hab. Anatol PETRENCU,

 membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România


[1] Silvia Grosu. Mitropolitul Gurie – tabel cronologic. În: Mitropolitul Gurie – misiunea de credinţă şi cultură. Culegere de articole şi studii despre Mitropolitul Gurie Grosu al Basarabiei (1877-1943), Chişinău, Editura Epigraf, 2007, p. 16.

[2] Sfatul Ţării. Documente. Procesele verbale ale şedinţelor în plen, Chişinău, Editura Ştiinţa, 2016, p. 103 [editor – Ion Ţurcanu].

[3] Ibidem, p. 119.

[4] Ibidem.

[5]Sorin-Lucian Trîncă. Relaţiile dintre Statul Român şi Biserica Ortodoxă din Transilvania (1918-1928). Autoreferatul tezei de doctor în istorie, Chişinău, 2016, p. 15.

[6] Ibidem, p. 16.

[7]Adoptarea calendarului gregorian. În: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Adoptarea_calendarului_gregorian [accesat la 13 noiembrie 2018]

[8]Într-un studiu special, conf. univ. dr. Silvia Grossu a expus detaliat şi convingător acest subiect. Vezi: Silvia Grossu. Impactul social al problemei modificării calendarului creştin. În: Mitropolitul Gurie – misiunea de credinţă şi cultură…, p. 147-161.

[9] De la numele de familie a lui Vladimir Ţiganco, rus de origine, şeful fracţiunii ţărăneşti din Sfatul Ţării, care, aşa cum remarca Duiliu Zamfirescu, făcea parte din pleiada „mare şi nenorocită, care socotea poporul ca o materie experimentală a ideilor lor; moarte, suferinţă, dezastru militar, sărăcie lucie, degenerescenţă, nimic nu-i înspăimântă”. Citat din: Veronica Boldişor. Activitatea Mitropolitului Gurie Grosu după Unire. În: Mitropolitul Gurie – misiunea de credinţă şi cultură…, p. 163.

[10] Ibidem, p. 164.

[11] Aşa cum arată Veronica Boldişor în studiul menţionat mai sus, alegerea lui Gurie Grosu în demnitatea de Arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului a produs prima fisură între chiriarhatul basarabean şi cel bucureştean: el a fost ales de un for nerecunoscut de legile Statului Român, ierarhul urma a fi numit de către Sf. Sinod al BOR. Vezi: Veronica Boldişor. Op. cit., p. 166.

[12] Citat din: Gheorghe Palade. Integrarea Basarabiei în viaţa spirituală românească. (1918-1940). Studii, Chişinău, Editura Cartdidact, 2010, p. 162.

[13] Ion Ţurcanu. Un părinte spiritual al Basarabiei. În: Mitropolitul Gurie – misiunea de credinţă şi cultură…, p. 63.

[14] Ibidem, p. 64.

[15] Ibid., p. 65.

[16] Ibid., p. 67-68.

[17] Nina Negru. Cazul Mitropolitului Gurie. Noi puncte de vedere. În: Mitropolitul Gurie – misiunea de credinţă şi cultură…, p. 135-143; Idem. Gurie, mitropolitul Unirii („Procesul şi apărarea mea” la o nouă lectură). În: Ibidem, p. 144-146.

[18] Nina Negru. Cazul Mitropolitului Gurie…, p. 139.

[19] Mitropolitul Gurie – misiunea de credinţă şi cultură. Culegere de articole şi studii despre Mitropolitul Gurie Grosu al Basarabiei (1877-1943), Chişinău, Editura Epigraf, 2007; Mitropolitul Gurie – Operă zidită în destinul Basarabiei, Chişinău, Editura Epigraf, 2016, ambele volume fiind îngrijite de dna dr. Silvia Grosu.

Comentariile nu sunt permise.