O introducere scurtă

Principatul Moldovei a existat timp de peste cinci secole, administrativ fiind împărţit în Ţara de Sus şi Ţara de Jos, care – la rândul lor, – erau împărţite în ţinuturi şi ocoluri. În urma unui lung război (1806-1812) cu Imperiul Otoman, Rusia ţaristă a reuşit să anexeze partea de est a Principatului Moldovei, căreia i-a dat un nume impropriu – Basarabia, care, în timp, a devenit notoriu, folosit în structura administrativă a Imperiului ţarist, dar şi ulterior, deja în alt context istorico-politic, în secolul al XX-lea. În 1859, Principatul Moldovei, fără partea de est (Basarabia anexată de ruşi), s-a unit cu Ţara Românească, formând România modernă, care, în 1878, şi-a dobândit independenţa de stat. Astfel, România este moştenitoarea de drept a Principatului Moldovei şi în nici un caz „Basarabia”, fosta RSSM sau actuala Republica Moldova (RM).

În 1917 Imperiul ţarist s-a descompus. Oamenii politici ai Basarabiei de atunci s-au mobilizat exemplar, au creat un organ legislativ reprezentativ (Sfatul Ţării), au proclamat independenţa Basarabiei (Republicii Democratice Moldoveneşti) faţă de Federaţia Rusă, unde la putere veniseră bolşevicii care au călcat în picioare orice principii democratice. La 27 martie 1918, majoritatea absolută a deputaţilor din Sfatul Ţării, nesiliţi de nimeni, în concordanţă cu conştiinţa lor naţională, au votat unirea Basarabiei cu România. În legătură cu împlinirea unui secol de la Marea Unire, istoricii, intelectualii în ansamblu, mass-media, societatea civilă, unele partide unioniste din RM, dar şi oficialităţile din România şi RM, au sărbătorit Centenarul Unirii, examinând minuţios toate aspectele legate de Unire şi de viaţa basarabenilor în România întregită.

În iunie 1940, în bună înţelegere cu Germania nazistă, URSS a anexat teritorii româneşti – Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, câteva insule la Gurile Dunării. În teritoriile româneşti cotropite sovieticii şi-au impus cu forţa armelor politica, bazată pe ideologia comunistă, distrugând societatea civilă, naţionalizând pământul, întreprinderile industriale, lovind în biserici, cler şi enoriaşi, lipsindu-i pe basarabeni, bucovineni, românii din Ţinutul Herţa de cetăţenia românească şi impunându-le pe cea sovietică. Asta pentru ca să „justifice” cumva crimele comise de NKVD faţă de localnici.

În alt context politic şi economic, în august 1991, deja atotputernica URSS s-a destrămat, iar RSS Moldova şi-a proclamat independenţa faţă de fosta URSS. În mod firesc, ar fi trebuit făcut următorul pas – unirea RM cu România.

Din varii motive, evenimentul nu s-a produs. De atunci au trecut 27 de ani. În RM întotdeauna a existat o conştiinţă naţională românească. În anii Puterii sovietice această conştiinţă a fost tratată cu agresivitate, autorităţile au depus eforturi pentru a o anihila; mulţi fruntaşi ai românismului au avut de pătimit. În anii independenţei RM Mişcarea Unionistă a cuprins pături largi ale populaţiei. Constituţia RM, legislaţia Uniunii Europene (UE) permite cetăţenilor o exprimare liberă a convingerilor, a speranţelor, permite, de asemenea, manifestarea publică a acestor convingeri. Scriu aceste rânduri, arhicunoscute pentru multă lume, dar poate, mai puţin cunoscute ofiţerilor SIS, care pe parcursul acestui an au recurs la intimidarea persoanelor cu viziuni unioniste, transformând şi mai mult firava noastră democraţie în stat poliţienesc. Probabil, ticurile/deprinderile NKVD-iste mai dăinuie încă. Păcat.

În 2018 purtătorii conştiinţe naţionale româneşti au sperat că românii ar putea repeta istoria anului 1918 şi România ar fi devenit din nou întregită. Dar „minunea” nu s-a întâmplat. Mai mult decât atât, Mişcarea Unionistă a intrat într-o criză profundă: în ajunul alegerilor parlamentare din februarie 2019 unioniştii nu au un partid politic care să-i reprezinte şi pe care să-l voteze.

Cauzele crizei

Datorită activităţii intelectualilor basarabeni, promovării adevărului istoric, datorită unor analize cu rezultate convingătoare, referitoare la marile avantaje obţinute de locuitorii RM în cazul Unirii cu România (avantaje bilaterale), datorită mobilităţii oamenilor de pe ambele maluri ale Prutului, datorită apariţiei unui fenomen nou în 2018 – peste 160 de primării şi consilii locale au proclamat Unirea simbolică a localităţilor lor cu România etc., iată că numărul celor ce optează pentru reîntregirea naţională românească a ajuns la 28-30 %. În plus, circa 800 000 de cetăţeni ai RM au şi paşapoarte româneşti. Fără îndoială, această masă de oameni prezentă o forţă ce nu poate fi neglijată. Prin asta se explică apariţia multor partide cu pretenţii „unioniste” (tocmai 10 la număr – PNL – V. Pavlicenco, PL – Ghimpu/Chirtoacă, PUN – A. Şalaru, PLR – O. Bodrug, PLDM – T. Deliu, PDA – Vasile Costiuc, PAD – M. Godea, PPCD – V. Ciobanu etc.). Există multe asociaţii obşteşti care, de asemenea, promovează activ ideea unionistă (mai cunoscute – Acţiunea 2012 – George Simion; Asociaţia Obştească „Unirea-ODIP” – Vlad Bileţchi etc.).

Există următoarele paradoxuri:

1. Deşi se autoproclamă „unioniste”, liderii partidelor „unioniste” nu s-au putut aduna ei între ei la o masă rotundă pentru a promova Unirea; dimpotrivă – transpiră public o ciorovăială permanentă între „unionişti”;

2. Fiecare formaţiune „unionistă” luată în parte poate demonstra că a făcut „ceva” pentru cauza Neamului Românesc: un concert, o carte publicată, un spectacol, un flesh-mob, emisiuni la radio sau TV, diverse întâlniri aici şi dincolo. Nu avem, în schimb, exemple când „unioniştii” s-au unit şi au organizat un eveniment, un miting comun, de pildă, un marş comun etc. Deşi există anumite motive, totuşi, „unioniştii” nu au fost capabili să adune câteva mii de oameni pe data de 1 decembrie 2018, la monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, sau în altă parte a Chişinăului.

3. Pe parcursul anilor partidele „unioniste” sunt amorfe, încremenite în timp: ele nu promovează politici de partid (adunări/congrese conform propriilor statute, nu promovează activişti, cadre tinere, nu extind numărul membrilor de partid etc.). Sau, poate fac, dar publicul larg nu este la curent. În schimb partidele sunt foarte active în preajma şi în timpul alegerilor parlamentare sau locale.

Cum explicăm aceste paradoxuri?

1. În RM puterea reală o deţine Partidul Democrat din Moldova (PDM) în frunte cu V. Plahotniuc. Asemenea partidului de guvernământ din Federaţia Rusă «Единая Россия» [„Rusia unită”], condus cu măiestrie de V. Putin, care permite sau chiar încurajează crearea unor partide „de opoziţie”, dar controlate de «Единая Россия», aşa şi în RM, PDM – se pare -, are interesul vădit de a menţine pe linia de plutire politică a unor partide, la noi numite, „de buzunar”. Există în RM Mişcarea Unionistă – există, respectiv, şi partide politice care au ocupat „nişa” respectivă, ele pretind că reprezintă interesele unioniştilor, se ceartă mereu între ele, dezbină electoratul, îl descurajează şi în definitiv – nu ajung în Parlament ca să reprezinte acolo interesele acestor alegători.

2. În condiţiile mişcării unioniste browniene a apărut ideea, expusă de conf. univ. dr. Andrei Groza de a alcătui o listă de pretendenţi la postul de deputat al Legislativului de la Chişinău din partea Societăţii civile, listă care să includă personalităţi notorii ale românilor basarabeni. Pentru a înainta lista respectivă, Societatea civilă trebuie să adere la unul (sau mai multe, la bloc) din partide. Până la urmă, din cauza neînţelegerilor cu partidele „unioniste”, iniţiativa dlui A. Groza a eşuat.

Foarte aproape de propunerea dlui A. Groza a fost cea înaintată de un grup de foşti deputaţi în primul Parlament al RM – d-nii V. Dolganiuc, A. Ţăranu, A. Reniţă, alţi intelectuali, care, de asemenea, au considerat că cele 28-30% din alegători şi cei 800 000 de cetăţeni cu paşapoarte româneşti au dreptul la reprezentarea lor în Parlament. Problema a fost aceeaşi: unul sau două partide să accepte lista Societăţii civile. Astfel a apărut Convenţia Eurounionistă, formată de blocul politic PNL – Pavlicenco şi Partidul Verde Ecologist – Prohniţchii, plus câteva ONG-uri.  Şi această tentativă a eşuat: PNL a renunţat la promisiunile făcute anterior, a tărăgănat acceptarea formării listei din partea Societăţii civile până la începerea campaniei electorale, s-a retras din Convenţie şi a decis să meargă independent în alegeri.

Puzderia de partide mici, dar gălăgioase, pretins „unioniste”, conduse de oameni îmbătrâniţi în posturile de conducere ale acestor formaţiuni politice sau compromişi în activităţile lor anterioare[1], a pulverizat electoratul unionist.

Aşadar, în 2018, anul Centenarului Unirii, unioniştii s-au pregătit să-l celebreze cum au ştiut şi au putut ei mai bine. Dar de acelaşi eveniment s-au pregătit şi „stataliştii” RM. Nu mă refer la Dodon et K°: aceştia sunt agenţii deschişi ai Moscovei, ei promovează deschis interesele Kremlinului în regiune. Mă refer la „stataliştii” ascunşi, care o fac pe „democraţii”, care vorbesc româneşte, îţi zâmbesc în faţă etc., pe de o parte. Pe de altă parte: nu i-au permis lui George Simion să intre în RM; au ameninţat şi intimidat activişti unionişti, i-au retras nelegitim cetăţenia lui Traian Băsescu (adevărat, Dodon, dar au contribuit şi alţii) şi înşiruirea poate continua. Stataliştii moldovenişti (anti-români) au repurtat victorie asupra unioniştilor. Şi nu este vorba de „mâna Moscovei”, este trebuşoara „democraţilor” autohtoni.

Trădători? Nu, asasini ai speranţelor!

Joi, 27 decembrie 2018, în incinta Teatrului Naţional „Satiricus I. L. Caragiale” a avut loc şedinţa în plen a membrilor („deputaţilor”) Sfatului Ţării-2. Un amplu raport de activitate pentru 2018 a membrilor Sfatului Ţării-2 a fost prezentat de dl Nicolae Dabija, preşedintele formaţiunii date. Activităţi multe, inclusiv ale dlui preşedinte personal (Bravo, dle Nicolae Dabija!), evenimente organizate în comun cu fraţii noştri de peste Prut.

La deschidere, în prezidiul şedinţei, un timp oarecare a şezut dl Eugeniu Doga, menţionat în raportul dlui N. Dabija ca autorul unei măreţe opere, consacrate Unirii şi prezentate la Craiova în preajma datei de 1 decembrie 2018. După care compozitorul s-a ridicat şi a părăsit sala. Între timp mai mulţi vorbitori s-au perindat la microfon, între aceştia şi dna Maria Stoianov. Ceva mai devreme ea anunţase că va candida în circumscripţia electorală nr. 20 Străşeni. La microfon, însă, ea a declarat cum că, mergând la CEC pentru a obţine un formular de integritate, a întâlnit acolo mulţime de lume, „unionistă”, care urca/cobora scările etc. şi că ea, Maria Stoianov „unionista”, se retrage din competiţia electorală. Atât: se retrage şi gata.

Aflăm din presă[2], că tot atunci, joi, la Străşeni, a avut loc şedinţa Forului Partidului democrat cu ocazia susţinerii candidaturii primului ministru Pavel Filip la alegerile parlamentare din 24 februarie 2019, pe circumscripţia nr. 20 Străşeni. Alături de activiştii de partid PDM, Pavel Filip a fost susţinut de maestrul academician Eugeniu Doga, de maestrul Nicolae Botgros şi de interpreta unionistă Maria Stoianov. A fi alături de dl Pavel Filip înseamnă a aproba politica promovată de acesta ca reprezentant al PDM. Adică să nu „reuşeşti” în ruptul capului să găseşti miliardul de euro furat din cele trei bănci ale R. Moldova, adică să fii solidar cu el în acţiunea criminală şi dezgustătoare de a expulza din RM şi a da pe mâna regimului autoritar al lui R. Erdoğan profesorii turci de la Liceul „Orizont” din Chişinău, adică să permiţi ofiţerilor SIS să ameninţe activişti unionişti, adică să accepţi „calea a patra” (spre nicăieri) a conducerii PDM etc., etc. Astfel, intelectuali de vază s-au solidarizat cu puterea coruptă de la noi, promovând-o în continuare. Sunt ei, cei trei, trădători? Nu, ei sunt asasini ai speranţelor noastre; am crezut că ei sunt alături de noi, cei mulţi, de nevoile şi speranţele noastre. Dar n-a fost să fie: ei au ucis orice speranţă.

Cele întâmplate la Străşeni prezintă preludiul „operei”.

Ce-i de făcut?

Părerea mea: de întărit sectorul asociativ al Unionismului românesc din RM. De format Autentica Mişcare Unionistă (abreviat – AMU). Mişcare care să aibă un Statut şi un Program de realizat, o Mişcare care să funcţioneze real, formată din membri care se vor aduna în organizaţii locale şi una republicană, conform prevederilor statutare. În situaţia când noi nu suntem disciplinaţi, orice efort în sensul respectării disciplinei trebuie salutat. Membrii AMU vor fi obligaţi să plătească cotizaţii lunare.

AMU trebuie să aprobe un Program. Acesta trebuie să prevadă câteva etape, prima fiind formarea structurii republicane a AMU. După care, următoarea sarcină – promovarea unioniştilor în Parlamentul RM, care să apere şi să promoveze interesele acestor pături de cetăţeni.

AMU trebuie să fie conştientă că în perspectivă UNIREA este o problemă românească. În acest sens, AMU va găsi susţinători ai cauzei naţionale în România. Nu la general, ci concret: care partid politic susţine Unirea, care oameni politici susţin această idee etc.?

Un aspect important al AMU va fi activitatea şi în UTA Găgăuzia. Asta pentru că la moment această formaţiune cere protecţia Moscovei, iar Dodon consideră că anume găgăuzii pro-ruşi sunt garantul „statalităţii” RM. Ştim: mulţi concetăţeni de etnie găgăuză au cetăţenie românească şi pledează pentru aderarea RM la UE; noi suntem obligaţi să-i susţinem.

O direcţie importantă va fi direcţia Est: relaţiile cu Ucraina. Se pare că la „înfeudarea” unioniştilor din 2018 o anumită contribuţie au avut-o şi ucrainenii. Asta pentru că aici, în RM, unii cetăţeni, aşa, uşor, fără prea multă responsabilitate, afirmă „Unim Basarabia cu România” sau „Basarabia e România!” şi „uită” că RM nu înseamnă Basarabia. Unele teritorii din sudul şi nordul Basarabiei sunt sub administraţie ucraineană. În condiţiile în care Federaţia Rusă duce un război cu Ucraina, Kievul nu are nevoie de noi complicaţii, venite din partea „unioniştilor” moldoveni. Noi când spunem „Unire” avem în vedere RM în actualele ei frontiere, cele care oficial ne separă de Ucraina.

În timp, AMU trebuie să dobândească ca problema Unirii să intre în agenda de lucru a Bucureștilor. La urma urmei, în 1940, Bucureştiul oficial, fără a opune rezistenţă armată [la ce bun a mai ţinut forţe militare?], regele-dictator Carol al II-lea a cedat teritorii româneşti. Demult a venit timpul ca elita politică să ia în serios problemele existente şi să le rezolve. Asta înseamnă implicare mai activă în rezolvarea problemelor pan-româneşti, asta înseamnă problema reîntregirii discutată în cancelariile Marilor Puteri, inclusiv – la Moscova etc., etc.

Realizarea Unirii poate fi înfăptuită prin fapte concrete, nu prin vorbe.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

anatol_petrencu@yahoo.com

29 decembrie 2018