În 2018, Editura chişinăuiană „Cartier” a publicat monografia istoricului italian Alberto Basciani „Dificila Unire. Basarabia şi România Mare. 1918-1940”[1], care, în Italia a fost scoasă de sub tipar în anul 2007 (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită).

În Introducere (p. 10-16) autorul a iniţiat cititorul în problematica românească a Basarabiei, apărută în 1812 – anul răpirii teritoriului Pruto-nistrean de către Rusia ţaristă. Istoricul italian a menţionat succint esenţa tratatului de la Adrianopol (1829), după care a scris despre înfrângerea Rusiei în războiul Crimeii, eveniment în care Imperiul ţarist a suferit un eşec ruşinos în confruntarea cu „formidabila maşinărie de război a englezilor şi mai ales a francezilor” (p. 12). Ne aşteptam ca istoricul italian Alberto Basciani să-i menţioneze pe consângenii lui din Regatul    Sardiniei, care au luptat cot la cot cu englezii, francezii şi otomanii împotriva Imperiului ţarist. O parte din italieni au murit în luptele din Crimeea, peninsula ucraineană anexată în 2014 de Federaţia Rusă (FR). Pe peninsulă a fost ridicat un monument în memoria vitejilor ostaşi italieni, [monument] în faţa căruia, în septembrie 2015, preşedintele FR Vladimir Putin şi omul politic italian Silvio Berlusconi au depus buchete de flori[2].

Între altele, în rezultatul înfrângerii în Războiul din Crimeea, Rusia ţaristă a fost obligată să cedeze Principatului Moldova partea de sud a Basarabiei. Autorul monografiei scrie că nu au trecut nici 20 de ani şi deja Statul Român a fost nevoit să cedeze Rusiei sudul Basarabiei (1878). A fost un moment istoric neplăcut pentru români, dar anume acest an a fost luat de autor ca punct de pornire pentru studierea realităţilor basarabene sub regimul ţarist.

Chiar din primele pagini, istoricul italian a intrigat cititorii prin afirmaţia cum că în perioada interbelică (1918-1940), în statele din estul Europei agricultura a trecut printr-o criză constantă, însă „în puţine regiuni a dobândit un caracter virulent şi cronic aşa cum s-a întâmplat în Basarabia” (p. 14). Afirmaţia autorului nu poate să nu pună cititorul în dificultate: în perioada 1918-1940, în estul Europei, a fost oare un stat distinct, numit Basarabia? Bineînţeles – nu! A existat România reîntregită în anii Primului Război Mondial, datorită implicării tuturor românilor în opera de făurire a României moderne pe baza principiului naţionalităţilor şi recunoscută pe plan internaţional, inclusiv de Italia. În pofida acestei realităţi, aici şi pe parcursul întregii cărţi, A. Basciani prezintă Basarabia ca ceva distinct de România. Chiar titlul cărţii „Dificila  Unire. Basarabia şi România Mare” este greşit: Basarabia nu a existat ca o formaţiune statală aparte, ca, de pildă, Albania şi Italia. Atunci când folosesc noţiunea Basarabia, istoricii români, inclusiv cei basarabeni, tratează trecutul acestei provincii româneşti ca parte a Istoriei Românilor, ca istorie locală, în nici un caz ca o entitate statală distinctă de România; dimpotrivă – Basarabia este tratată ca parte inalienabilă a României cu anumite trăsături specifice datorită străduinţelor neobositei vecine de la est.

Urmează alte câteva rânduri care fac cititorul şi mai atent la afirmaţiile semnatarului monografiei. În opinia autorului, în România interbelică, în cele 9 judeţe situate între Prut şi Nistru, efectele crizei economice agricole „au fost şi mai devastatoare pentru că sub ochii oamenilor se desfăşura şi [reţineţi, vă rog - A.P.] spectacolul neruşinat al unităţilor militare [române, bineînţeles! – A.P.] care începuseră să rechiziţioneze căruţele, uneltele şi animalele de tracţiune, de regulă în perioadele cele mai intense ale muncilor agricole; tot atunci responsabilii cu strângerea dărilor [atenţie! – A.P.] smulgeau din ţâţâni uşile şi ferestrele datornicilor, iar pe de altă parte fenomenul corupţiei, deja bine înrădăcinat în aparatele administrative, duce la agonisirea unor averi jenante” (p. 14). Autorul italian continuă: „Basarabia fusese pierdută de români chiar înainte ca primul front revizionist să fisureze sistemul de tratate din 1919-1920. Toate acestea se petrecuseră pentru că în anii dintre cele două războaie aroganţa, superficialitatea, corupţia materială şi morală a unei părţi importante din clasa conducătoare românească transformaseră Unirea de la 1918 (care avusese şi în Basarabia un imbold spiritual) într-un simplu construct fictiv…” (p. 15). Nu vedem rostul continuării citării, pentru că şi aşa este clară tonalitatea dată de istoric.

Primul capitol al cărţii este întitulat „Basarabia de la gubernie a Imperiului Rus la Republică autonomă. 1878-1918” (p. 17-112). Istoricul Alberto Basciani a realizat o sinteză a istoriei Basarabiei sub dominaţia autocraţiei ţariste, folosind diverse surse istorice, lucrările mai multor specialişti în domeniu; autorul a demonstrat caracterul reacţionar al politicii ţariste faţă de popoarele ne-ruse ale Imperiului, inclusiv faţă de românii basarabeni, politici de uniformizare a populaţiei imperiului, de rusificare prin instituţiile de învăţământ, biserică, armată (din 1874 tinerii basarabeni au început să fie înrolaţi în armată, p. 47), prin invitarea coloniştilor străini (în special – germani), dar şi prin strămutarea etnicilor ruşi şi ucraineni din regiunile interne ale imperiului. Coloniştii găgăuzi au apărut în sudul Basarabiei după războiul ruso-turc din 1806-1812, nu la mijlocul secolului al XIX-lea cum afirmă greşit istoricul Alberto Basciani. De mai multe ori autorul cărţii a folosit noţiunea „etnia moldovenească” (p. 51 şi passim) şi „naţionalitatea moldovenească” (p. 84 şi altele) ca ceva cu totul deosebit de etnia română. Este o interpretare absolut greşită. Noi doar nu spunem „etnie ardeleană”, sau „maramureşeană”, sau „dobrogeană, sau „olteană”, după cum, cred, nici istoricii italieni nu consideră că ar fi existat o etnie „siciliană”, sau „piemontană” etc., deşi, din câte cunoaşte, între 1802 şi 1814 Piemont a fost în componenţa Franţei. Autorul cărţii împarte istoricii în istorici „români” şi istorici „moldoveni” şi aduce grave învinuiri pentru că nu au studiat pogromul de la Chişinău din 1903: „Aproape nici un istoric român sau moldovean care s-a ocupat de evenimentele din aceşti ani nu a simţit nevoia să se oprească asupra unuia dintre cele mai cumplite momente din istoria acestui sfârşit de „secol scurt”. S-ar părea că pentru aceşti istorici pogromul de la Chişinău a fost un soi de eveniment petrecut în interiorul altor comunităţi care, în viziunea aceloraşi istorici, poate că ocupau pe nedrept nişte locuri ce-ar fi trebuit să aparţină doar românilor din Basarabia” (p. 68). Observaţi insinuarea autorului: istoricii români nu au studiat pogromul antievreiesc din Chişinău pentru că consideră că evreii „POATE CĂ OCUPAU pe nedrept” şi mai departe după text. La noi nimeni niciodată nu a considerat că românii ar fi trebuit să ocupe locul evreilor. Este o insinuare a autorului. Iar afirmaţia cum că „aproape nici un istoric român nu a simţit nevoia…” este o calomniere, adresată breslei istoricilor români, pentru că ştiinţa istorică nu se dezvoltă pe naţionalităţi (cel puţin în zona în care scrim aceste rânduri), ci pe competenţe şi promptitudini. Subiectul a fost studiat foarte bine de istoricul moldovean de etnie evreiască Iacov Kopanski, evreu din Căuşeni[3]. Istoricul basarabean Iziaslav Elikovici Levit, lucrările căruia sunt citate de autorul monografiei recenzate, a redactat şi publicat culegerea de documente şi materiale, elaborate în cadrul Institutului minorităţilor etnice al Academiei de Ştiinţe din Moldova (AŞM), consacrată pogromului de la Chişinău[4]. Deja după 2007 (anul publicării cărţii recenzate), conf. univ. dr. Leonid Avraamovici Mosionjnik, absolventul Facultăţii de Istorie a Universităţii de Stat din Moldova, a retipărit cartea lui Moisei Borisovici Sluţki despre pogrom[5], iar Jozefina Cuşnir, colaboratoare la Institutul Patrimoniului din cadrul AŞM, a publicat cartea „110 ani de la pogromul din Chişinău”[6]. Toţi autorii nominalizaţi mai sus cunosc limba română. În plus, despre pogromul din 1903 au scris istoricul şi deputatul dr. Octavian Ţâcu[7], istoricul şi medicul legist, academicianul Gheorghe Baciu[8] şi alţii.

Autorul continuă expunerea cu declanşarea Primului Război Mondial, implicarea Imperiului ţarist în război (1914), a României (1916), expune înfrângerile acesteia în faza iniţială a intrării în război, alte probleme, apărute în acele timpuri deloc uşoare. Istoricul italian trece la examinarea evenimentelor din Basarabia anului 1917, la ceea ce autorul numeşte „lumea înapoiată a basarabenilor” (p. 85).

Alberto Basciani continuă să examineze situaţia din Basarabia; constată lipsa de interes a ţăranilor faţă de problema autonomiei [Basarabiei faţă de Federaţia Rusă (FR)], faţă de limba română. În opinia autorului, pe ţărani îi interesa doar obţinerea pământului (face referire la lucrarea lui I. Levit „Republica Moldovenească (noiembrie 1917 – noiembrie 1918)”, Chişinău, 2003, p. 94). Mişcarea de renaştere naţională este numită „naţionalistă” (p. 95), ea, această mişcare, a reuşit să convoace Congresul Militarilor din Basarabia (20 octombrie 1917). A. Basciani remarcă decizia Congresului Militarilor din Basarabia de a proclama autonomia Basarabiei în cadrul FR şi de a forma un organ de conducere a provinciei – Sfatul Ţării (SŢ). Autorul a examinat procesul de constituire a SŢ, scriind că la lucrările organului legislativ suprem al Basarabiei, – SŢ -, a participat şi o femeie – Elena Alistar (p. 98, nota 212). Este o afirmaţie greşită: în componenţa SŢ au fost două femei: Elena Alistar şi Nadejda Grinfeld[9].

Istoricul italian Alberto Basciani scrie, în continuare, despre proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti (2 decembrie 1917), iar în nota 216 din subsolul paginii 100, prezentându-l pe Pantelimon Erhan, remarcă că, după constituirea SŢ, acesta „şi-a schimbat treptat poziţia în favoarea autonomiei şi deci a anexării Basarabiei la România” (autorul face trimitere la Iurie Colesnic. Generaţia Unirii. Constatăm că citarea nu este exactă. I. Colesnic a scris că „în iulie 1917, P. Erhan susţine propunerea lui Vl. Hertza privind formarea unui comitet pentru organizarea SŢ şi elaborarea unui proiect privind autonomia Basarabiei” (vezi I. Colesnic, op. cit., p. 202). I. Colesnic nu a scris „deci a anexării Basarabiei la România”. Dar nu citarea greşită este problema. Până la constituirea SŢ şi după constituirea lui, deseori în cadrul şedinţelor în plen, oamenii politici locali pledau pentru autonomia Basarabiei în cadrul FR democratice. Mulţi oameni politici basarabeni considerau că în curând va fi convocată Adunarea Constituantă a FR (apropo, P. Erhan a fost ales deputat în acea Adunare Constituantă), că aflarea bolşevicilor la putere în urma loviturii de stat nu va fi de lungă durată, că în perspectivă FR va fi un stat democratic, cu acceptarea autonomiilor naţionale, inclusiv – a Basarabiei. Dar n-a fost să fie! Bolşevicii au convocat Adunarea Constituantă (5 ianuarie 1918) şi, după o singură zi de muncă, aceasta a fost dizolvată. Bolşevicii au pus capăt cuceririlor democratice a popoarelor din Rusia şi au impus o sângeroasă dictatură a unui singur partid. Rusia a pierdut şansa de a se dezvolta pe o cale democratică pentru mulţi ani înainte. Aşadar, a considera că pledoaria pentru autonomie a însemnat în acel moment  „anexarea Basarabiei la România” (de ce nu Unirea? – A.P.) înseamnă a greşi, a nu cunoaşte materia. Bineînţeles, erau şi oameni politici basarabeni care pledau deschis pentru Unirea Basarabiei cu România.

Istoricul italian Alberto Basciani trece la expunerea activităţii SŢ, la acţiunile subversive ale Rumcerod-ului, scrie despre Cristian Rakovski ca despre una dintre „cele mai strălucite personalităţi apărute din rândurile bolşevicilor” (p. 103). Un subiect aparte, abordat de autor, este cel al forţelor militare româneşti, invitate în Basarabia de conducerea SŢ pentru a instaura ordinea publică, a lichida dezmăţul bandelor de dezertori militari ruşi bolşevizaţi. A. Basciani scrie că trupele militare române, pe care autorul le califică „ponosite” („chiar şi aşa ponosite cum erau”, p. 105; altfel spus, discreditate – A.P.) au fost primite de majoritatea populaţiei din regiune „cu un oftat de uşurare”. Dar, continuă autorul, nu toţi basarabenii au „oftat” la fel: „Nu la fel de bucuroşi au fost ţăranii, care-şi imaginaseră că ar fi putut deja să intre în posesia pământurilor moşiereşti [luate cu forţa, cu de la sine putere, de la proprietarii legitimi ai pământurilor – A.P.], dar şi mulţi membri ai comunităţilor minoritare, ce intenţionau chiar să organizeze o mişcare de rezistenţă armată ca să împiedice pătrunderea trupelor româneşti” (p. 105). Este menţionată şi reacţia lui V. Lenin la intrarea trupelor militare româneşti în Basarabia (arestarea şi apoi expulzarea ambasadorului român din Petrograd şi sechestrarea Tezaurului României, mutat la Moscova de motive de siguranţă[10]. La aceeaşi pagină Alberto Basciani scrie cum că „înainte de intrarea românilor” [adică a forţelor militare române – A.P.], la 26 ianuarie, la Chişinău, „Forţele bolşevice deveniseră stăpâne pe situaţie, dizolvaseră SŢ şi arestaseră mai mulţi membri ai acestuia”. Autorul nu face trimitere la sursă. Afirmaţia istoricului italian Alberto Basciani este falsă.

Prof. univ. dr. Ion Ţurcanu a publicat procesele verbale ale şedinţelor SŢ. Pe data de 26 ianuarie 1918, la ora 10 seara, deputaţii SŢ s-au convocat în şedinţă ordinară, au discutat problemele de pe ordinea de zi şi nimeni din deputaţi nu a declarat că SŢ este „dizolvat” sau că cineva din colegii lor a fost arestat[11]. Pe data de 29 ianuarie 1918 a avut loc următoarea şedinţă ordinară a SŢ. Din nou – nici un cuvânt despre „dizolvare” sau despre arestarea vreunui membru al SŢ. Şedinţele în plen au continuat şi pe data de 31 ianuarie, şi pe 2 februarie şi pe data de 5 februarie 1918.

În scrierea cărţii, Alberto Basciani a folosit cuvinte doar de ocară la adresa Armatei Române (care ar fi avut, în opinia autorului, o „conduită arogantă”, un obicei trist care „avea să dureze destul de mult”, p. 108), a întrebuinţat cuvinte disprețuitoare la adresa Parlamentului Basarabiei, SŢ, care, aşa cum consideră istoricul italian, „nu posedă nici prestigiu şi nici instrumente necesare ca să exercite puterea pe care încă declară că o deţine” (p. 108) [e vorba de ianuarie – februarie 1918 – A.P.]. În opinia autorului, în Basarabia totul era negativ, rău; negocierile privind Unirea Basarabiei cu Patria-mamă România „au fost defectuoase”. Autorul monografiei aminteşte de acordul Averescu-Rakovski (9 ianuarie 1918)[12] şi consideră că „dacă acordul ar fi fost pus în aplicare, ar fi şters în scurt timp orice influenţă românească asupra Basarabiei”. Serios? Nimeni nu poate şti ce ar fi fost DACĂ. Ceea ce ştim cu exactitate este faptul că conducerea de atunci a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia) nu a participat la elaborarea acordului Averescu-Rakovski, iar dincolo de Nistru evenimentele au evoluat atât de rapid, încât bulgaro-românul C. Rakovski şi bolşevicii săi au fost nevoiţi să se retragă în Nicolaev, apoi Rostov pe Don şi Eisk, iar Rumcerod-ul dizolvat.

Ca şi defuncta istoriografie sovietică, A. Basciani consideră că „odată eliminată primejdia bolşevică şi după obţinerea aprobării din partea germanilor, unirea Basarabiei cu România s-a transformat într-o afacere condusă în primul rând de Guvernul României, care n-a cerut conducătorilor moldoveni decât o aprobare formală a actului de unire, pregătind terenul în Sfatul Ţării” (p. 110). În sfârşit, autorul ajunge la 27 martie 1918, şi în 3,5 rânduri scrie următoarele: „La 27 martie 1918, după 61 de zile de existenţă „independentă” [observaţi ghilimelele – A.P.], în prezenţa Preşedintelui de Consiliu al României şi a câtorva miniştri, Republica Democratică Moldovenească îşi declară solemn unirea voluntară cu Regatul României” (p. 111). Şi gata! Nici un rând despre însemnătatea istoricului eveniment, nici un rând din Declaraţia de Unire a Basarabiei cu Patria-mamă România. Încă un citat la acest subiect: „Condamnată, de fapt, la o unire tacită cu patria-mamă (unire care s-a păstrat în anii următori datorită puterii legislative şi mai ales datorită prezenţei constante şi adesea coercitive a tutorilor săi), Basarabia a fost obligată să accepte rolul de subaltern în contextul României Mari, de parcă s-ar fi dorit să se şteargă până şi amintirea acelei experienţe importante de autonomie din care, în câteva luni n-avea să mai rămână nimic în afară de aplicarea reformei agrare” (p. 112). Unire „tacită” înseamnă „executată în tăcere”, „admisă ca atare”. Asta este părerea autorului Alberto Basciani, care nu s-a trudit să citească stenograma şedinţei solemne a SŢ din 27 martie 1918, să se pătrundă de spiritul ce a domnit la acea şedinţă, spirit de unitate naţională sinceră. El habar nu are cine erau membrii SŢ – oameni cu o bogată experienţă, personalităţi care şi-au consacrat viaţa şi munca unor idealuri, riscând cu libertatea în faţa Ohrancei ruse (până în februarie 1917). Mulţi din ei fusese pe front şi au văzut moartea cu ochii proprii, şi-au păstrat armele şi demnitatea. Foate mulţi deputaţi aveau studii superioare, aveau o bogată experienţă politică şi profesională, cunoşteau la perfecţie 2-3 limbi străine. Acei deputaţi nu au acceptat TACIT ce li s-a dictat de undeva, din altă parte, a fost o decizie a lor asumată liber, fără frică, fără corupere. Nu, dl Alberto Basciani nu cunoaşte istoria adevărată, istoria veridică, nealterată de ideologia bolşevică.

(va urma)