Oleg Şein este un cunoscut istoric şi activist de stânga, deputat în Duma de Stat a Federaţiei Ruse (FR). În 2018 el a publicat monografia „Rusia de astăzi. Peste o sută de ani de la marile revoluţii”[1]. Autorul consideră că lovitura de stat bolşevică din 1917 nu a fost o întâmplare, rezultatul unui complot masonic, al propagandei etc.; la temelia acelor evenimente au existat premize obiective, un şir de probleme grave ale societăţii ruse. Reţinem unele teze de ordin general, expuse de Oleg Şein. Autorul cărţii scrie că întotdeauna o parte a societăţii, în special – „clasa conducătoare”, – se teme de schimbări, dar nu este în stare să le oprească, poate doar, bazându-se pe „tradiţii” şi pe partea înapoiată a societăţii, să frâneze dezvoltarea ţării. Ca rezultat este eşecul în competiţia internaţională a naţiunilor (aduce exemplul unor state prospere, care s-au transformat în semicolonii, p. 9). Au reuşit acele popoare, subliniază autorul, care au putut să înlăture barierele învechite.

Pornind de la expresia lui V. I. Lenin „revoluţia nu se realizează la comandă”, O. Şein prezintă obiectivele politice şi sociale ale Partidului bolşevic şi afirmă că după preluarea puterii de stat revendicările politice au fost realizate formal. De exemplu, programul bolşevicilor prevedea inviolabilitatea locuinţei, dar această prevedere oficială nu a prezentat niciodată un obstacol pentru organele de forţă ale URSS. Partea socială a programului Partidului bolşevic, remarcă autorul, este mult mai interesantă. Comuniştii sovietici au realizat-o. Dar până la urmă, totul s-a ruinat [URSS s-a destrămat] De ce? – întreabă O. Şein. Pentru a găsi răspunsul la întrebarea formulată, autorul revine la prezentarea Rusiei ţariste şi constată cu o doză de ironie următoarele: în Rusia, în vara anului 1918[2], a fost omorât nu ţarul Nicolai al II-lea, dar cetăţeanul Romanov Nicolai Alexandrovici, de 50 de ani şi fără „un loc de trai stabil”. Următoarea întrebare, formulată de autor este: a fost oare N. A. Romanov etnic rus? După care, pe mai multe pagini, O. Şein, încearcă să demonstreze că dinastia Romanov a fost, de fapt, „o sfântă familie germană”: începând cu Petru cel Mare dinastia a fost prezentată de germani. Toţi ţarii ruşi, constată autorul, au fost nemiloşi cu propriul lor popor, iar Nicolai al II-lea nu a fost o excepţie (aduce un şir de exemple de manifestare tiranică a ultimului ţar). Iar ca o primă concluzie, formulată de autor este: temelia represiunilor staliniste trebuie căutată în politicile represive, inumane, ale ţarilor ruşi. Pentru a demonstra teza expusă, autorul monografiei aduce exemple. Deportările staliniste au avut o preistorie: în anii ţarismului, scrie O. Şein, au fost deportaţi din şi în anumite regiuni evrei, germani, chinezi ş. a.; ţarismul a aplicat capturarea ostaticilor (în anii războaielor, mai ales în Primul Război Mondial), detaşamentele de baraj au fost aplicate nu de Stalin, ci de generalul A. A. Brusilov, care, la 15 iunie 1915, a organizat astfel de detaşamente. Pentru a demonstra că Imperiul ţarist era înapoiat, O. Şein compară exportul grăunţoaselor. Cu o populaţie de 8 milioane de locuitori, remarcă autorul, cota-parte a Argentinei în exportul mondial era de 26,01 % (primul loc în lume), pe când Rusia, cu o populaţie de 170 milioane de locuitori exporta 25,74 %. În lista ţărilor a fost inclusă şi România: cu o populaţie de 7,5 milioane oameni, ţara noastră exporta 8, 05 % [datele pentru anul 1913, p. 34). Autorul continuă: în comparaţie cu Rusia ţaristă teritoriul României era de 150 de ori mai mic, iar populaţia era de 23 de ori mai puţină. Cu toate acestea, cota-parte a României pe piaţa grâului alcătuia 1/3 din cea a Rusiei (p. 34-35). În Rusia, recolta la hectar era de 8 chintale în comparaţie cu 12,4 în Franţa şi SUA, cu 20 – în Marea Britanie şi cu 22 în Olanda (p. 35). Între altele, una din cauzele rămânerii în urmă a Rusiei ţariste, în opinia autorului, a fost lipsa îngrăşămintelor minerale. O. Şein scrie că Rusia ţaristă exporta grâu în condiţiile în care propria populaţie îndura foame. Un argument în plus, adus de autor, sunt cuvintele ministrului de Finanţe Ivan Vîşnegradski, care a declarat: „Ne vom hrăni insuficient, dar vom exporta!” (1891, p. 38). Foametea în Rusia, remarcă autorul, a fost un fenomen obişnuit. Aproape în fiecare an, în anumite gubernii, când în mai multe, când în mai puţine, a bântuit foametea. Rusia ţaristă, continuă autorul, a importat utilaje industriale, oţel de calitate înaltă, cabluri, mobilă, obiecte de lux etc., în schimb a exportat grâu (p. 40). Concluzia autorului: exporturile de grâu ale Rusiei ţariste s-au realizat pe contul înfometării propriului popor, în primul rând – al producătorului (al ţăranului, p. 41).

Oleg Şein atrage atenţia asupra specificului revoluţiei industriale din Rusia de la începutul secolului al XX-lea. El remarcă că dezvoltarea economiilor înapoiate întotdeauna demonstrează ritmuri mai înalte în comparaţie cu media din lume. De exemplu, scrie autorul, dacă în loc de o maşină-unealtă vor fi produse două, asta înseamnă dublarea producţiei [creştere cu 100 %]. În schimb, dacă în loc de 1 000 de maşini-unelte se vor produce 1 100 asta înseamnă că producţia a sporit cu doar 10 % (p. 41). Industria Rusiei ţariste nu doar că era înapoiată, dar era dominată de capitulul străin. Pentru a ilustra starea jalnică a realităţilor de atunci ale Rusiei ţariste, Oleg Şein scrie că în 1911, Rusia a importat din Germania cârlige de undiţă, andrele, agrafe – 359 tone, ace de maşină – 17 tone, răngi şi ciocane – 302 tone, sape, lopeţi, hârleţe şi tigăi – 123 tone, furci, coase, seceri – 31 tone, cuie – 33 tone, sticlă pentru geamuri – 60 tone (p. 42-43). Concluzia la care a ajuns autorul: industria Rusiei ţariste era incapabilă să producă cel puţin lopeţi şi seceri.

Pe mai multe pagini autorul critică poziţia şi politica Bisericii Ortodoxe Ruse (BOR), care încerca „să bage în cap [enoriaşilor] valorile umanismului cu biciul” (p. 44). În anii ţarismului BOR poseda latifundii întinse cu mii de ţărani şerbi (până la lichidarea iobăgiei, 1861), exploataţi mai crunt decât alţi şerbi. Enoriaşii erau obligaţi să frecventeze biserica; în Rusia era interzisă orice critică la adresa BOR, cei care încălcau regulile erau trimişi în Siberia, iar averea – confiscată. BOR îi obliga pe enoriaşi să se spovedească. Dacă credincioşii spuneau adevărul – puteau fi pedepsiţi. De aceea – minţeau, scrie autorul. În Rusia ţaristă, cu consimţământul înaltelor feţe bisericeşti, au fost demolate nenumărate mănăstiri, catedrale şi biserici, care prezentau un real patrimoniu cultural şi istoric (autorul aduce mai multe exemple). Nu întâmplător, consideră O. Şein, în anii Puterii sovietice, închiderea bisericilor şi lichidarea mănăstirilor nu a cunoscut o împotrivire simţitoare. De rând cu cele ortodoxe, în Rusia ţaristă au fost demolate şi locaşurile sfinte ale altor culte religioase: moschee, sinagogi, case de rugăciuni, unele din ele având o mare valoare arhitecturală. Concluzia autorului: „Cu cât mai aproape de biserică, cu atât mai departe de Dumnezeu” (o zicală populară rusă, p. 60).

Autorul monografiei a expus multe alte aspecte negative ale Imperiului ţarist: persecutarea scriitorilor, poeţilor (L. Tolstoi, N. Gogol, A. Cehov, M. Lermontov şi alţii), lipsa condiţiilor de trai ale muncitorilor (spaţii locative mici şi insalubre, salarii mizerabile, subnutriţie permanentizată), insuficienţa apei curente de calitate şi lipsa parţială sau chiar totală a sistemelor de canalizare. Sistemul ocrotirii sănătăţii a fost calificat de autor drept catastrofal. Exemplul adus: în 84 de oraşe din Rusia nu era nici un medic (la începutul sec. al XX-lea, p. 74). Mortalitatea infantilă era foarte ridicată. În acelaşi timp, speranţa de viaţă în Rusia era de 32 de ani (în comparaţie cu Marea Britanie – 44 de ani, Franţa – 45 de ani, Germania – 51 de ani [în România – 36 de ani A.P.]).

Oleg Şein demonstrează că ţarismul a frânat învăţământul, care era împărţit pe straturi sociale, cel liceal şi superior fiind contra plată, altfel spus, prea puţini tineri puteau să-şi permită să înveţe. În rezultat, în 1913, în Rusia doar 23 %  din locuitori puteau citi (p. 81). Sistemul electoral era defectuos, controlat totalmente de autocraţie. Doar pentru o singură revendicare în scris, oamenii erau exilaţi în surghiun, în Siberia.

Autorul prezintă situaţia Imperiului Rus în anii Primului Război Mondial: Rusia a pierdut o parte din teritorii, pe care erau amplasate multe întreprinderi industriale, Rusia nu avea suficientă materie primă etc., ceea ce s-a răsfrânt asupra forţelor ei militare, necesităţile cărora depăşeau posibilităţile economiei (p. 89). Autorul arată că în anii războiului, Rusia a construit 3 490 avioane; în acelaşi timp industria Germaniei a produs 31 533 avioane, Franţa – 34 800, Marea Britanie – 31 915, Austro-Ungaria – 5 431 avioane (p. 92). Oleg Şein remarcă că, abia sub regim bolşevic, în 1920, ruşii au construit primul lor tanc pe care l-au numit „Luptătorul pentru libertate tovarăşul Lenin” (p. 92).

Într-un subcapitol autorul a expus tema „Ruinarea economiei Rusiei” [în timpul războiului] (p. 92 şi urm.): s-a extins criza alimentară (armata primea circa ½ din necesităţi, 1916), asta în condiţiile în care cheltuielile militare anuale ale Rusiei erau mai mari ca ale altor state beligerante (Rusia – 39 % din venitul naţional, comparativ cu 37 % – Marea Britanie, 32 % – Germania, 25,6 % – Franţa, p. 96). Autorul monografiei subliniază că bugetul Rusiei s-a redus la 24 % (în 1916) faţă de 1914, iar una din cauze a fost decizia, pe care O. Şein o numeşte „exotică”, şi anume – interzicerea vânzării rachiului (accizele la acest produs contribuiau cu 30 % la bugetul de stat). Decizia luată, scrie autorul, nu a însemnat că ruşii au consumat mai puţin rachiu decât de obicei. Un alt subiect, abordat de autor: pierderile umane ale Rusiei în anii războiului. Guvernul ţarist a mobilizat 15,4 milioane oameni, în mare lor majoritate – bărbaţi de la coarnele plugului. În operaţiuni militare şi de boli au murit 682 000 de oameni, au fost răniţi 408 000 militari, iar 3 638 000 au dispărut fără urmă, în total pierderile au constituit 4,7 milioane oameni (p. 98). Afară de aceasta, în prizonierat (în Germania, Austro-Ungaria, Turcia şi Bulgaria) erau 3 911 100 militari (în 1919). O. Şein citează şi alte surse, cu cifre mai sporite (p. 99). Toate calculele (estimările) demonstrează convingător cu ruşii au avut pierderi umane mult mai mari în comparaţie cu alte state beligerante.

Următorul capitol este întitulat „Marea revoluţie rusă” (p. 103 şi urm.). Tezele principale, expuse de autor: nemulţumirile populare s-au generalizat începând cu 8 martie 1917 (ziua internaţională a femeilor, marcată în Rusia din 1913); grevele şi manifestările stradale de protest din Petrograd, precum şi cazurile de solidaritate a militarilor cu orăşenii şi ciocnirile cu forţele, devotate ţarului, s-au extins în alte oraşe, inclusiv Moscova. În aşa condiţii Nicolai al II-lea a abdicat de la tron, iar fratele lui a făcut acelaşi lucru peste câteva zile. Rusia s-a proclamat republică. Autorul cărţii expune aspecte politice ale acelor momente: partidele de stânga şi-au sporit rândurile (socialiştii-revoluţionari, eserii, şi-au mărit numărul de membri cu un milion de oameni, partidul social-democrat bolşevic – cu 200 000 de noi membri etc.). Autorul prezintă succint evoluţia Guvernului Provizoriu şi activitatea sovietelor (consiliilor) de deputaţi ai muncitorilor, militarilor; este amintită tentativa de lovitură de stat, organizată de generalul L. Kornilov, respinsă de Guvernul Provizoriu, în frunte cu A. Kerenski, care a apelat şi la bolşevici pentru susţinere.

Meditând cu mulţi „dacă”, ceea ce nu este specific ştiinţei istorice, autorul este convins că războiul civil din Rusia ar fi putut fi evitat „dacă” bolşevicii ar fi venit la putere în august 1917. O. Şein expune realizarea loviturii de stat bolşevice din octombrie 1917, problema păstrării puterii (de către bolşevici în alianţă cu eserii). De câteva ori autorul menţionează că V. Lenin a pus la baza Decretului cu privire la pământ programul eserilor (p. 117). Autorul expune scurta istorie a Adunării Constituante, după care analizează epizoade ale războiului civil din Rusia şi constată că în ţară au avut loc răzbunări sângeroase ale oamenilor înaintea terorii roşii, dezlănțuite de bolşevici. Masele revoltate au linşat cu o sălbăticie deosebită, au torturat şi au ucis ofiţeri ai armatei ţariste, latifundiari, stăpâni de întreprinderi industriale, bănci etc. La ţară multe conace au fost incendiate, pământul şi inventarul agricol a fost împărţit între ţăranii revoltaţi. Autorul se întreabă: de unde această cruzime, „ieşită din comun”? Ceva mai sus O. Şein a demonstrat atitudinea inumană, dispreţuitoare, de care au dat dovadă păturile conducătoare ale Rusiei faţă de ţărani, faţă de oamenii simpli, faţă de ostaşi (ţărani, îmbrăcaţi în mantale). De ex., în Petersburg, la intrarea în bulevardul Ekaterininski, era afişat următorul aviz: „Intrarea este interzisă câinilor, soldaţilor şi marinarilor” (p. 108). În anii Primului Război Mondial, remarcă autorul, milioane de ţărani au primit arme. Trei ani [1914-1916] ei au fost învăţaţi să omoare şi să accepte moartea şi chinurile oamenilor răniţi ca un lucru obişnuit. Din 1916 [dar mai ales din 1917 – A.P.] a început revenirea acestor ţărani la baştină. Cu ei au luat nu doar armele, ci şi „noua experienţă de omorâre a oamenilor cu baioneta, sabia sau cu gaze otrăvitoare” (p. 130). După căderea autocraţiei, aceşti oameni au obţinut libertatea de a se răzbuna pe foştii opresori. Autorul  insistă asupra unor cazuri de linşarea ofiţerilor sau foştilor proprietari chiar şi acolo, unde nu erau bolşevici. E un şiretlic al autorului: tonul a fost dat de conducerea bolşevică (V. Lenin: „Pradă ceea ce a fost prădat!”). O. Şein este de părerea că după lovitura de stat bolşevică din octombrie 1917 s-a produs o stihie populară, pe care nimeni nu o putea stăpâni (p. 131). Autorul explică cauzele războiului civil din Rusia, punând vina pe intervenţia străină. Aici autorul a inclus şi România. Cităm: „Încă în ianuarie [1918] România a început de fapt războiul împotriva Rusiei. Trupele ei au ocupat întreaga Basarabie şi chiar au încercat să treacă Nistrul. La vest de fluviul Nistru românii au împuşcat activişti sovietici, după care a anexat acest teritoriu” (p. 141). Bineînţeles, autorul monografiei a prezentat lucrurile denaturat. În 1918 Sfatul Ţării, parlamentul de atunci al Basarabiei, a decis Unirea acestei provincii istorice cu Patria-mamă – România. Se pare, autorul sau nu ştie, sau trece cu vederea acest eveniment deosebit de important. Trupele militare române au fost invitate de Sfatul Ţării – organul suprem legislativ al provinciei şi au intrat în Basarabia cu acceptul Puterilor Antantei. Anarhia, provocată de bolşevici şi care cuprinsese şi Rusia şi pe care autorul a prezentat-o cu lux de amănunte, [aceeaşi anarhie cu acte de banditism, devastări etc.] a fost provocată de ostaşii bolşevizaţi în trecerea lor prin Basarabia spre Rusia. Armata Română a fost invitată de oficialităţile Basarabiei pentru a instaura ordinea, a ocroti viaţa şi averea oamenilor paşnici.

Pe parcursul mai multor pagini autorul s-a străduit să-i prezinte pe bolşevici doar în lumini pozitive; nu ei au fost cei care au omorât, au prădat şi au instigat pe alţii la prădăciuni, la devastări de proporţii. În opinia autorului, bolşevicii în 1917-1918 au fost oameni blânzi, iubitori de pace şi de oameni, iar adversarii lor sunt prezentaţi terorişti, asasini sângeroşi (p. 145 şi urm.). Oleg Şein consideră că războiul civil din Rusia a fost impus din afară, de trupele Antantei; este o părere eronată. Războiul civil a avut profunde cauze interne, pe care, autorul, de fapt, le-a nominalizat. Autorul expune cazuri din diverse regiuni  ale Rusiei (Siberia, Murmansk etc.), în care albgardiştii au comis atrocităţi abominabile – masacrarea bolşevicilor, simpatizanţilor lor reali sau bănuiţi, asasinate în masă, incendieri de sate. Asta a provocat teroarea roşie – reacţie la fărădelegile albgardiştilor. Autorul scrie că şi bolşevicii au comis crime; adversarii lor însă au comis crime „în proporţii mult mai mari şi le-au început la o etapă mult mai timpurie” (p. 172).

Următorul capitol se întitulează „Capitalismul de stat” (p. 174 şi urm.). Autorul expune istoria societăţii sovietice, împărtăşind ideea că socialismul, gândit de ideologii bolşevici, nu putea fi construit în Rusia, într-o ţară înapoiată economic. După încheierea războiului civil, consideră autorul, bolşevicii au fost nevoiţi să recurgă la o Nouă Politică Economică şi conchide: în dorinţa bolşevicilor de a păstra monopolul puterii ei au pierdut mult mai mult – libertatea şi vieţi omeneşti. În plus – bolşevicii au pierdut posibilitatea de a realiza programul lor politic: dreptul la alegeri generale, la sindicate, la comitete de uzină, la alegerea judecătorilor de către popor, la puterea Sovietelor, precum şi la libertatea cuvântului şi a adunărilor, la inviolabilitatea locuinţei şi a persoanei; toate acestea au devenit un simplu decor (p. 185). La pagina 191 O. Şein din nou insistă asupra tezei false cum că România a ocupat un teritoriu al Rusiei; Basarabia, în opinia autorului, ar fi o parte a Rusiei, de parca nu a existat raptul teritorial din 1812, repetat, deja de o formaţiune statală nouă – URSS -, în 1940, de parcă aici nu locuiesc români basarabeni etc.

Autorul continuă cu enumerarea tuturor crimelor comise de bolşevicii stalinişti în anii Marii terori (1937-1938); citează – important pentru istorici, – din ordinul secret al lui I. Stalin, din 1937, despre necesitatea aplicării torturii de către NKVD faţă numiţii de stalinişti „duşmani ai poporului”, reali sau doar suspectaţi (p. 194). După numita de sovietici „eliberare” a statelor baltice [şi a Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, 1940 – A.P.] abuzurile diverselor servicii secrete şi ale funcţionarilor de partid bolşevic s-au extins asupra popoalelor anexate (p. 196). Autorul cărţii a analizat contradicţiile epocii staliniste (pe de o parte – „succese” în industrie ş. a., pe de alta – represiuni, asasinate în masă, sărăcie generalizată. Autorul împărtăşeşte o opinie destul de răspândită în FR: dacă nu ar fi fost „succesele” staliniste, URSS nu ar fi câştigat victoria în războiul cu Germania nazistă. O. Şeini nu poate accepta un alt „dacă”: dacă nu ar fi existat regimul bolşevic în Rusia (URSS), nu ar fi izbucnit războiul germano-sovietic (1941-1945).

Penultimul capitol este întitulat „Planeta în secolul al XXI-lea: o civilizaţie unică şi primejdia regresului” (p. 210 şi urm.). Autorul atrage atenţia asupra istoriei sociale, considerând-o baza întregii lupte politice şi consideră că cel mai important indiciu de dezvoltare a societăţii este cel demografic. O. Şein scrie: în măsura în care locuitorii satelor se stabilesc la oraşe, se îmbunătăţeşte calitatea serviciilor de ocrotire a sănătăţii, sporeşte nivelul instruirii şi creşte nivelul de trai al populaţiei – în aceiaşi măsură creşte şi calitatea demografică, specifică oricăror popoare (p. 210). Autorul a analizat şi a comparat procesele demografice din lume; a constatat că natalitatea populaţiei este mai ridicată în acele state, în care nivelul de viaţă este mai bun, unde sunt aplicate programe sociale şi unde sunt mai largi libertăţile omului (p. 217). Pe mai multe pagini O. Şein expune istoria dobândirii drepturilor şi libertăţilor omului (obţinerea egalităţii drepturilor femeilor cu cele ale bărbaţilor, depăşirea discriminării rasiale etc.), după care expune situaţia creată în FR după 1991: într-un timp foarte scurt (în mai puţin de 20 de ani) în Rusia au fost sistate învăţământul superior gratuit, dreptul la ajutorul medical şi la obţinerea din partea statului a spaţiului locativ. Reducerea drepturilor sociale s-a realizat paralel cu lichidarea libertăţilor politice – de a organiza greve, mitinguri, alegeri corecte. Toate aceste acţiuni s-au făcut în interesul unei clase de oameni deosebit de bogaţi, [clase] constituite repede, care cuprinde nu mai mult de 1 % din societate şi care stăpâneşte 71 % din bogăţiile ţării (p. 226). Studiul continuă cu prezentarea noilor dinastii oligarhice (Rotenberg, Matvienko etc.), apărute în FR; autorul expune pe mai multe pagini procesele de diferenţiere socială în statele Europei de Vest şi SUA, de împărţire a bogăţiilor, a veniturilor etc. Rusia, scrie autorul, este un teren experimental, pe care o pătură socială mică se îmbogăţeşte exagerat de mult pe contul restului societăţii; spre deosebire de societăţile occidentale, cetăţenii Rusiei nu au experienţa solidarităţii şi nu au tradiţii colectiviste, ceea ce creează condiţii apropiate celor de laborator pentru revenirea la „timpurile vechi şi bune”, când cei de la putere nu ţin cont de nimic. Cu trimitere la surse Web, autorul scrie că în topul celor mai injuste economii puternice ale lumii Rusia este pe primul loc (în această ţară milionarii/miliardarii stăpânesc 71 % din bogăţiile poporului), urmează India (respectiv – 54 %), Marea Britanie (35 %), SUA (32 %), Australia (28 %, p. 247). O. Şein a examinat diverse procese economice din lume, a folosit o mulţime de cifre, grafice, date statistice pentru a demonstra care sunt salariile în diverse ţări, capacitatea de cumpărare a mărfurilor, scrie despre crize (2008), depăşirea şi urmările lor. Autorul constată că în Rusia 28 de milioane de oameni (40 %) lucrează la negru, neoficial (datele pentru 2017, p. 272).

Ultimul capitol – „Rusia în secolul al XXI-lea” (p. 300 şi urm.) este cel mai interesant, bine documentat şi veridic. Luând ca bază PIB-ul mondial, autorul constată că cota-parte a FR este de 1,7 %, în comparaţie cu SUA – 24 %, China – 12 %, Japonia – 6 %, Germania – 4,5 % (UE în ansamblu – 24 %). Chiar şi cota-parte a Coreii de Sud (1,8 %) este mai mare decât a FR, deşi ea are o populaţie de trei ori mai mică ca cea a FR şi un teritoriu de 170 de ori mai mic ca al FR; în plus – nu dispune de bogăţii subpământene (p. 302). Mărfurile, exportate de FR, contribuie cu 27 % la PIB-ul ţării. Din mărfurile exportate, cele mai mari venituri le aduc petrolul (42 %), produsele metalurgice (15 %), gazele naturale (12 %), produse industriale, inclusiv armamentul (8,3 %, p. 303). Autorul prezintă tendinţa generală de reducere a produselor petroliere şi a gazelor naturale în lume, folosirea pe scară largă a bateriilor solare, energiei vântului etc., ceea ce diminuează exporturile de petrol şi gaze naturale ale Rusiei (p. 310). Industria rusă, scrie O. Şein, este necompetitivă pe plan mondial, cu excepţia, poate, a armamentului, dar nu trebuie exagerat volumul acestui export. În FR, anumite succese au fost obţinute de industria uşoară şi cea alimentară (în comparaţie cu alte ramuri ale economiei), dar şi aici utilajele sunt uzate în proporţie de peste 57 % (datele pentru 2015). Agricultura Rusiei depinde în mare măsură de importul de seminţe din Europa (porumb – 44 %, floarea-soarelui – 53 %, sfeclă de zahăr – 80 % (p. 313) Autorul scrie că 73 % din cetăţenii ruşi nu au rezerve de bani; din cele 73 la sută 62 % de oameni nu le-au avut niciodată, altfel spus – marea majoritatea cetăţenilor FR trăiesc de la salariu la salariu, de la pensie la pensie (2016). Luând în consideraţie mai mulţi factori, O. Şein a stabilit locul FR în clasamentul mondial al salariilor minimale: Rusia este pe locul 95 în lume (p. 315). În ceea ce priveşte salariul mediu, autorul a constatat: calculele oficiale sunt eronate. Asta pentru că în calcul se iau salariile persoanelor angajate oficial (administratori, militari, poliţişti, bugetari cu salarii sporite). Alte categorii mari de angajaţi (constructori, vânzători, şoferi etc.), în mare lor majoritate, nu au contracte de muncă (30 de milioane de oameni, sau sunt şomeri, sau lucrează ilegal). Ţinând cont de toate circumstanţele, autorul deduce că salariul mediu în FR este de 15-25 000 de ruble pe lună (în 2017, p. 317). Preţurile la produsele de primă necesitate în Rusia sunt identice sau chiar mai mari decât în statele occidentale (unde salariile sunt mai ridicate decât în Rusia). În 2016, în Rusia, aviatorii (Aeroflot) au primit un salariu de 5 800 dolari, în comparaţie cu 19 500 $ (aviatorii din China), 13 000 $ (SUA), 13 000 $ (Australia), dar şi 5 150 $ (Finlanda) sau 3 920 $ (Croaţia, p. 320). Şi alte comparaţii, făcute de autor, demonstrează că salariile în FR sunt mai mici decât în statele mari dezvoltate.

O. Şein scrie că în FR mărimea salariului depinde de activitatea sindicatelor (acolo, unde ele există; aduce exemple). Însă legislaţia FR interzice grevele şi posibilitatea de a purta tratative cu angajatorii în cazul în care sindicatul nu cuprinde 50 % din salariaţi (p. 323). Legislaţia FR este gândită astfel, scrie autorul,  ca angajatul să primească un salariu cât mai mic. O. Şein examinează spinoasa problemă a pensiilor. Din 2006, în Turkmenistan, scrie O. Şein, statul nu oferă pensii oamenilor în vârstă care au copii maturi (adică oamenii de vârstă pensionară au fost lăsaţi în grija copiilor lor). Autorul scrie că autorităţile FR nu au ajuns la un aşa nivel de degradare, dar spre asta se îndreaptă consecvent (p. 326). În FR, remarcă autorul, există un fond pentru pensii, dar banii sunt destinaţi cu precădere anumitor categorii de cetăţeni: foşti militari, poliţişti, deputaţi, administratori etc. În anul publicării acestei cărţi, în octombrie 2018, în FR a intrat în vigoare reforma pensiilor conform căreia femeile vor ieşi la pensie la 60 de ani, iar bărbaţii la 65. Autorul scrie mult despre această problemă sensibilă în FR. Mărimea pensiei, remarcă O. Şein, depinde de numărul de oameni, angajaţi în câmpul muncii. În FR 65 % din persoane mature sunt angajate în câmpul muncii, ceea ce e mai mult decât media în lume (45 %). Problema principală, subliniază autorul, este lipsa de drepturi ale lucrătorilor, în special – dreptul la plata echitabilă a muncii: 70 % din angajaţi primesc un salariu mizerabil; în perspectivă, fără susţinere din partea statului, aceşti angajaţi nu pot spera cel puţin la pensia minimală (p. 331).

Pe de altă parte, FR se plasează pe locul patru în lume după numărul de multimilionari în dolari – 88, în comparaţie cu 582 în SUA, 244 în China şi 120 în RFG. Autorul cărţii a nominalizat pe cei mai bogaţi oameni ai FR. Pe primul loc este Leonid Mihelson, co-proprietarul şi preşedintele conducerii NOVATEK (al doilea cel mai mare producător de gaze naturale din Rusia) cu o avere de 18,4 miliarde $. Pe locul doi – Alexei Mordaşov – preşedintele consiliului directorilor „Severstali”, pe locul trei – Vladimir Lisin, proprietarul Combinatului metalurgic din Novolipeţk. În lista miliardarilor ruşi mai intra Boris Rotenberg, co-proprietar al grupului SGM, cea mai mare companie de construcţii pentru conducte de gaze, şi alţii (p. 337). Conform datelor autorului, în FR 1 % din populaţie stăpâneşte 75 % din bogăţia naţională a ţării (mai sus este scris 71 %); 5 % stăpânesc 82,5 %, 10 % din populaţie – 89 % (p. 338). Autorul atrage atenţia: miliardarii ruşi nu au investit nici o rublă în elaborarea tehnologiilor de dobândire a gazelor de şist[3], nu au contribuit cu nimic la construirea unui electromobil competitiv pe piaţă, nu au contribuit la deschiderea pentru omenire a comunicării prin Internet (p. 338). În acelaşi timp, scrie autorul, 90 % din populaţia Rusiei este săracă şi miloagă (rus.: bednîe i nişcie) .

Un subiect distinct, pe care îl abordează autorul monografiei, este mecanismele de scoatere a veniturilor marilor companii în zonele offshore. În perioada anilor 2000-2016 din FR au fost scoase 570 miliarde $. Fiind deputat în Duma de Stat, O. Şein a făcut demersuri pentru a afla conţinutul unor acorduri financiare; bazându-se pe dreptul secretului comercial, deputatul rus nu a primit informaţiile cerute (p. 348).

Impozitul pe venit – un alt subiect interesant, expus de autorul monografiei. În FR el este unic de 13 %. Un muncitor care primeşte un salariu de 7 800 ruble, după plata impozitului, primeşte la mână 6 786 de ruble (circa 110 $). În acelaşi timp, directorul întreprinderii de stat „Gazprom” Alexei Miller a primit un salariu (în 2016) de 15 000 000 $; Igor Secin, directorul companiei de stat „Rosnefti” a încasat în acelaşi an un salariu de 13 000 000 $. Directorii au defalcat şi ei la bugetul de stat doar 13 % din venituri.

La pagina 361 autorul a publicat o diagramă referitoare la cheltuielile bugetului FR. Pentru necesităţile militare, ale Ministerului de interne, ale diverselor servicii secrete/speciale sunt alocate 32 % din buget. Urmează cheltuielile pentru diverse programe sociale (27,7 %), pentru proiecte naţionale (explorarea cosmosului, repararea şi construirea drumurilor, subvenţii agriculturii, producerea/procurarea mijloacelor de transport etc. – 19,2 %). Pentru educaţie sunt destinate 3,6 % din buget. Legislaţia FR prevede şi articole secrete ale bugetului de stat. Autorul face comparaţia cheltuielilor FR cu cheltuielile altor state şi trage concluzia că în Rusia prioritare sunt alte domenii decât educaţia, ocrotirea sănătăţii, dezvoltarea ştiinţei. Pentru ocrotirea sănătăţii FR acordă doar 3,7 % din buget (în comparaţie cu 6 % cât acordă statele din estul Europei. Autorul menţionează că înzestrarea tehnică a spitalelor din FR e cu mult mai modestă decât în statele occidentale. Din 2011 în FR s-a înregistrat un regres în toate domeniile medicinii: au scăzut cheltuielile bugetare, s-a diminuat numărul medicilor la 10 000 de locuitori (în 2011 în FR munceau 730 000 de medici, în 2015 numărul lor s-a redus la 670 000). În 2015, în rezultatul „optimizărilor”, la o populaţie de 10 000 de locuitori erau 83 de paturi (p. 384). În opinia autorului, în FR se observă o uşoară discriminare a femeilor: în mediu, pentru aceiaşi muncă prestată femeile primesc cu 28 % mai puţin decât bărbaţii. În Academia de Ştiinţe a FR din 516 academicieni doar 13 sunt femei (p. 390). Autorul cărţii a abordat şi alte domenii sensibile ale Rusiei de astăzi.

Oleg Şein conchide că secolul al XX-lea a demonstrat că omenirea poate trăi altfel decât în cei 6 000 de ani de dinainte. De multe ori viaţa a demonstrat că poate funcţiona un sistem care asigură bunăstarea nu doar unei pături înguste de bogătani, ci şi maselor largi ale populaţiei. Cultura, educaţia, calificarea pot garanta un nivel înalt al productivităţii economice şi calităţii tehnologiilor. Autorul accentuează: democraţia nu înseamnă haos, cooperarea şi colectivitatea sunt mai eficace ca autoritarismul şi dictatura.

În sfârşit, după lectura cărţii deducem că situaţia din FR de astăzi este foarte asemănătoare cu cea a Rusiei din 1917. Atunci Rusia exporta grâu, deşi majoritatea populaţiei flămânzea, acum FR exportă petrol şi gaze naturale, iar veniturile sunt însuşite de un grup restrâns de oameni extrem de bogaţi, în condiţiile în care marea majoritate a populaţiei trăiește în sărăcie. Şi asemănările pot continua.

Cu restanţe la Istoria Românilor, autorul cărţii, Oleg Şein a realizat un studiu obiectiv, nepărtinitor, al realităţilor din Rusia de astăzi.

Felicitări autorului!

17-18 aprilie 2020

anatol_petrencu@yahoo.com