Monografia cunoscutului istoric chişinăuian, conf. univ., dr. hab. Nicolae Enciu prezintă o analiză a evoluţiei multe-aspectuale a Basarabiei pe calea modernizării în cadrul României întregite (1918-1940)[1]. Pentru realizarea proiectului, istoricul Nicolae Enciu a studiat materiale din arhivele de la Chişinău şi Bucureşti, a folosit documente publicate, memorii, precum şi studii ale autorilor români din perioada interbelică şi postbelică / postcomunistă.

În primul capitol, întitulat „Basarabia interbelică: pământ, oameni şi locuri” (p. 25-58) autorul monografiei a prezentat succint geografia, clima, solurile Basarabiei, a atras atenţia asupra faptului că din fluviu navigabil în anii dominaţiei ţariste, din 1918 Nistrul a devenit frontieră nu doar între două state, ci „între două lumi”. În schimb Prutul a redevenit râu intern şi a fost folosit pentru navigaţie. Este prezentată dinamica populaţiei basarabene: dacă în 1918 erau 2 642 000 de oameni, în 1930 erau deja 3 191 016 persoane. Autorul prezintă succint principalele oraşe ale provinciei: Chişinău (117 016 oameni, 1930), Ismail, Soroca, Bălţi, Cahul,Tighina, subliniind că în perioada anilor 1918-1940 s-au realizat „importante lucrări de amenajare a întregului mediu urban al Basarabiei, utilizându-se noi materiale de construcţie, iar arhitectura în stil modern extinzându-se atât asupra edificiilor administrative, cât şi în domeniul instituţiilor de învăţământ” (p. 47). Aşa cum demonstrează istoricul, în Basarabia interbelică ponderea populaţiei rurale a fost mai mare decât a celei urbane (87,1 % şi, respectiv, – 12,9 %, p. 49). Basarabia era caracterizată, scrie N. Enciu, drept „cea mai bogată provincie agrară a Noii Românii, cultura cerealelor ocupând 62 % din suprafaţa totală…” (p. 53). A fost expusă caracteristica profesorului american Ch. U. Clark dată ţăranului basarabean (1930): „puternicul său spirit de observaţie, bunul simţ ce-l caracterizează, precum şi preţioasa-i calitate de a-şi fi păstrat tradiţiile şi cutumele din timpuri imemorabile” (p. 54).

În capitolul II, „Societate şi economie” (p. 59 şi urm.), istoricul N. Enciu a făcut o prezentare de ansamblu a economiei româneşti în perioada interbelică, demonstrând că în 1924 România şi-a refăcut economia distrusă de Primul Război Mondial, apoi a înregistrat o ascensiune (1924-1929), încetinită de criza economică mondială (1929-1933), după care economia s-a dezvoltat, din nou, în ritmuri accelerate (1933-1938). N. Enciu a expus succint tezele principale ale celor două curente politico-ideologice, dominante în anii interbelici: „prin noi înşine”, slogan şi politică, promovate de naţional-liberali şi ideologia şi politica „porţilor deschise”, susţinute de naţional-ţărănişti. Aşa cum arată autorul, ţărăniştii „au  susţinut şi argumentat ideea viabilităţii micii gospodării ţărăneşti, a gospodăriei familiale, dezvoltarea industriilor complementare agriculturii şi s-au pronunţat – în unele perioade – pentru o colaborare nelimitată şi necondiţionată cu capitalul străin” (p. 64).

Principala bogăţie a Basarabiei interbelice a fost pământul. În mai multe pagini autorul monografiei a expus esenţa rezolvării problemei agrare: naţionalizarea terenurilor moşiereşti, bisericeşti etc., care depăşeau suprafaţa de 100 de ha, şi împărţirea pământului naţionalizat ţăranilor cu puţin sau fără pământ. Pentru Basarabia, Legea pentru reforma agrară a fost aprobată la 6 martie 1920, iar promovarea a început în 1921. Ţinând cont de participarea la război şi de suprafaţa de pământ avută de ţărani înainte de conflagraţie, Legea prevedea împroprietărirea cu suprafeţe de 6 ha pentru familie. Istoricul remarcă că oficial reforma agrară s-a încheiat în 1926, deşi se mai întâlneau cazuri (1930) de contestare a împroprietăririlor făcute. Autorul constată că „urmare a reformei agrare din 1921, a devenit predominantă proprietatea funciară mică şi mijlocie, dar s-a menţinut şi un sector apreciabil de exploataţii moşiereşti şi, în acelaşi timp, un segment de lucrători agricoli de circa 700 000 [de oameni] (p. 69) şi că „în pofida caracterului paliativ al reformei agrare, majoritatea pământurilor moşiereşti au trecut în posesia ţăranilor fără sau cu puţin pământ; reforma agrară a contribuit la mărirea şi consolidarea proprietăţii ţărăneşti bazate pe munca săteanului, a familiei sale şi a marcat o considerabilă creştere a standardului de viaţă a ţăranului” (p. 70).

Peste mai multe pagini istoricul va reveni asupra problemelor din agricultura Basarabiei şi reformei agrare. N. Enciu subliniază: deoarece reforma agrară „a afectat interesele economice, dar şi politice ale unei considerabile părţi a populaţiei Basarabiei, a fost firesc ca atât asupra cauzelor ce au condus la exproprierea unor importante suprafeţe de pământ aflate în posesia marilor proprietari, precum şi asupra consecinţelor imediate şi de durată ale reformei agrare basarabene să se fi expus opinii contradictorii, adeseori incompatibile” (p. 97). N. Enciu remarcă că în Basarabia reforma agrară s-a realizat în 1 739 de localităţi din cele peste 2 000 existente la acea vreme. Deşi Legea privind reforma agrară prevedea o normă de minimum 6 ha, în realitate media generală a suprafeţei lotului de împroprietărire a fost de 3,2 ha, „foarte mulţi ţărani au obţinut mai puţin de un hectar” (p. 106). Autorul studiului a constatat că în urma reformei agrare numărul proprietarilor de pământ de peste 100 ha s-a redus de la 44,1 % (în 1921) la 8,5 % (în 1924), dominantă a devenit proprietatea funciară mică, menţinându-se, în acelaşi timp, un segment de lucrători agricoli [adică ţărani fără pământ - A.P.] (p. 106-107). Aşa cum scrie autorul monografiei, spre sfârşitul anilor 30 opiniile referitoare la reforma agrară au fost mai puţin optimiste. Pe de o parte, reforma agrară a avut urmări pozitive pe plan politic şi social, pe plan economic însă „lipsit de tehnică şi inventarul agricol necesar, micul proprietar a dispus de posibilităţi reduse de ameliorare a situaţiei exploataţiei sale” (p. 111). E de reţinut opinia lui Eugen Titeanu, expusă în 1929 (deci, la 8 ani după promovarea reformei agrare!), părere reprodusă de Nicolae Enciu: „…proprietatea ţărănească se risipeşte şi se reconstituie în proprietate mijlocie şi mare, sub acţiunea combinată a teroarei fiscale şi a cametei; adevărul politic e că reforma agrară e periclitată; adevărul social e că se pregăteşte, la ţară, cu paşi repezi, vechiul dezechilibru” (p. 112). În sfârşit, autorul cărţii consideră că „randamentul scăzut al agriculturii în perioada interbelică constituie consecinţa unui ansamblu de factori, printre care sprijinirea insuficientă a micii proprietăţi [din partea cui? – A.P.] căreia i-au lipsit credite, inventar agricol, piaţă de desfacere avantajoasă. În plus, gospodăriile ţărăneşti nou înfiinţate au trebuit să facă faţă unor impozite mari, unor datorii şi dobânzi generale de achitarea pământurilor şi a creditelor, precum şi acţiunii „foarfecii preţurilor”, care au condus la scăderea puterii de cumpărare a ţărănimii” (p. 117, cu trimitere la un studiu, semnat de Gh. Hristodol în 1939). Este evidentă contradicţia aprecierii reformei agrare: pe de o parte – a avut urmări pozitive, pe de altă parte – nu a atins aşteptările unor specialişti de atunci (anii 30). Se pare, lucrurile au stat în felul următor: o cerinţă generalizată (şi în Rusia, şi în România) a fost împroprietărirea, revendicare care a fost soluţionată de Guvernul României. Entuziasmul revoluţionar a trecut şi repede a venit proza vieţii. Pământul obţinut trebuia lucrat. Deci, era nevoie de forţă de tracţiune (cai, boi, nu mai zic tractoare), de unelte de muncă, de forţă de muncă, de fond semincer etc. În situaţia în care unii ţărani dispuneau de aceste condiţii, gospodăriile lor au progresat, în cealaltă situaţie – noii proprietari de terenuri, în condiţiile arătate mai sus, s-au ruinat. Cine trebuia să-i sprijine, Statul Român? România interbelică a fost un stat capitalist, nu o fundație de binefacere. Cine era mai harnic, mai disciplinat, mai solidar şi săritor la nevoie cu rudele, acela a reușit. Chiar din momentul promovării reformei agrare era de așteptat în perspectivă, mai lungă sau mai scurtă, la o diferențiere de avere între săteni. Agricultura se dezvolta pe cale concentrării terenurilor agricole, spre sfârșitul anilor 30 apăruse fermieri, capabili să soluționeze problemele sociale, economice etc. Dar acest proces firesc de dezvoltare a agriculturii României, inclusiv – Basarabiei, a fost întrerupt brutal de URSS, care în iunie 1940 a anexat Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi i-a deportat (în iunie 1941) tocmai pe cei mai harnici săteni. E doar o opinie. Să revenim la expunerea monografiei.

Istoricul N. Enciu a prezentat realizările României în domeniul industriei, a făcut comparație (aici, dar şi în multe alte cazuri) cu situația similară a altor state din Europa şi din lume (p. 75). În același timp, autorul a arătat şi lacunele economiei românești din perioada supusă studiului. Un subcapitol aparte a fost întitulat „Potenţialul economic al Basarabiei la încheierea Primului Război Mondial” (p. 79 şi urm.) Autorul remarcă politica ţarismului care avea drept scop menţinerea caracterului agrar al ţinutului şi dependenţa lui de centrele industriale din Rusia.  Sunt demonstrate pierderile materiale ale Basarabiei în anii Primului Război Mondial, precum şi urmările devastărilor comise de militarii bolşevizaţi în retragerea lor spre Rusia.

Un alt subiect, examinat de N. Enciu, este dezvoltarea cooperaţiei şi industriei în Basarabia. Autorul a studiat dezvoltarea comerţului şi a constatat: în ajunul anului 1940, în Basarabia, activau 25 019 firme comerciale dintre care 20 648 (84 %) aparţineau evreilor şi 4 557 (16 %) – etnicilor români (p. 150). Istoricul a studiat procesul de modernizare a Basarabiei interbelice, a atras atenţia la repararea şi construirea şoselelor, căilor ferate, dar şi la cumpărarea de către basarabeni a aparatelor de radio, autoturismelor, motocicletelor, bicicletelor etc. Astfel, către 1938 în Basarabia funcţionau 1 281 autovehicule, inclusiv 726 autoturisme, 63 de autobuze, 105 motociclete 140 autocamioane şi camionete, 237 tractoare, o autocisternă, 2 autostropitoare. În 1938, în Basarabia, erau 4 619 biciclete (p. 152), precum şi 13 102 abonaţi ai Radiodifuziunii Române (p. 358).

Istoricul Nicolae Enciu este un bun specialist în istoria demografică. Autorul monografiei nu a ratat ocazia expunerii exhaustive a dinamicii populaţiei Basarabiei în perioada supusă examinării (capitolul III. Populaţia Basarabiei, p. 155 şi urm.). Capitolul este un model de cercetare a temei date: autorul a publicat tabele privind natalitatea şi mortalitatea populaţiei, atât în Basarabia, cât şi în România în ansamblu, a făcut comparaţie cu starea de lucruri în acest domeniu cu alte state din Europa şi lume, a stabilit care a fost durată vieţii (în mediu, în România, în anii 1932-1933 speranţa de viaţă era de 42,01 ani, faţă de 36 de ani de la începutul secolului al XX-lea, p. 168), a analizat structura etnică etc. De reţinut: autorul a constatat că în 1918 nu am avut date concrete privind numărul populaţiei din Basarabia. Au fost estimări, s-au publicat diverse cifre, dar cea mai aproape de adevăr, consideră N. Enciu, este cifra stabilită de profesorul Gheorghe Murgoci: în 1918, în Basarabia, erau 2 642 000 de oameni, dintre care 2 274 000 (85 %) erau săteni, restul – 368 000 (15 %), erau orăşeni (p. 195). Autorul a examinat cauzele morţii infantile în Basarabia (1931 – 19,3 %; 1939 – 19,9 %), destul de ridicate; a comparat cu situaţia din alte regiuni ale României şi din alte state (p. 216). Referitor la sporul natural al populaţiei: autorul demonstrează că în fiecare an (1918-1940) populaţia Basarabiei sporea cu 40 128 de oameni (14,5 %), cel mai scăzut spor al populaţiei s-a înregistrat în 1935 (doar cu 23 750 de oameni, 7,8 %).

Capitolul IV a fost consacrat studierii elementelor de modernitate europeană în cotidianul basarabean interbelic (p. 225 şi urm). Autorul a făcut legătură între rezultatele pozitive ale reformei agrare şi creşterea bunăstării majorităţii ţăranilor. Basarabenii au continuat să folosească pe scară largă energia electrică, să asculte emisiunile Radiou-lui, în 1937 au apărut primele bucătării în care se folosea gazul – baloane şi maşini de gătit ale firmei „Aragaz” (p. 231). Istoricul demonstrează că în Basarabia s-a extins numărul cinematografelor, presa periodică a devenit accesibilă tuturor doritorilor. Un subiect important, analizat de N. Enciu, este stare sănătăţii populaţiei; a fost examinată Legea sanitară din 4 iulie 1930 – „unul din cele mai remarcabile acte legislative ale serviciului sanitar” (p. 237). Autorul publică (în tabel) sumele de bani alocate de Statul Român spitalelor din Basarabia (1924-1938, p. 239), menţionează numărul de farmacii, deschise atât în oraşe, cât şi în unele localităţi rurale (tabelul nr. 74, p. 241). A fost analizat costul vieţii şi alte aspecte ce au dus la ameliorarea stării de sănătate a populaţiei Basarabiei.

Capitolul V al lucrării a fost consacrat studierii vieţii politice în Basarabia interbelică (p. 261 şi urm.). Autorul a expus succint esenţa teoriilor dominante în acei ani: tradiţionalismul, reprezentat de Nichifor Crainic (1889-1972), redactorul revistei „Gândirea”, şi europenismul, susţinut de Eugen Lovinescu (1881-1943) şi Ştefan Zeletin (1882-1934). Au fost prezentate, de asemenea, alte curente politico-ideologice – „statul ţărănesc” (Ion Mihalache, 1882-1963, p. 269), precum şi cel socialist/comunist şi legionar. N. Enciu demonstrează că basarabenii s-au implicat cu succes în viaţa politică a ţării întregite. În noiembrie 1919 în România s-au desfăşurat primele alegeri parlamentare, membrii Partidului Ţărănesc din Basarabia au obţinut 72 mandate de deputat şi 35 mandate de senator (p. 278). Participarea exemplară a basarabenilor la scrutinul din 1919 a demonstrat convingător dorinţa lor sinceră de a fi parte inalienabilă a Noii Românii. Ultimele pagini ale capitolului au fost consacrate expunerii situaţiei politice din 1938-1940 (V.4. Democraţia contestată, 1939-1940), de fapt – dictatura regelui Carol al II-lea.

Penultimul capitol a fost dedicat examinării realizărilor în domeniul învăţământului, culturii, ştiinţei, literaturii, teatrului (Capitolul VI. Renaşterea spirituală a Basarabiei, p. 297 şi urm.). Autorul a recapitulat succesele/realizările incontestabile ale Guvernului Român în sferele respective, a prezentat viaţa spirituală (Biserica Ortodoxă şi alte culte religioase), a expus problema trecerii la Calendarul gregorian prin Decretul-lege nr. 1 053 din 1 aprilie 1919, când a fost luată decizia ca ziua de 1 aprilie să fie considerată 14 aprilie 1919. Ceva mai târziu, şi Biserica Ortodoxă Română a decis ca 1 octombrie 1924 să fie considerată 14 octombrie (p. 337). De reţinut ceea ce Nicolae Enciu a constatat referitor la presă: în 1918-1927, în Basarabia, se tipăreau 58 de ziare, dintre care 24 în limba română şi 34 în limba rusă (p. 350). Sunt folositoare informaţiile depistate de istoricul Nicolae Enciu despre activitatea Cenzurii presei şi pasajele spicuite de cenzură (ce nu a fost permis pentru tipar). De exemplu, din ziarul „Utro” [„Dimineaţa”] Cenzura a scos câteva alineate în care autorii respectivi scriau cum că „s-au introdus prea multe dări, care se încasează violent, că repartizarea dărilor şi sistemul încasării provoacă în populaţie nemulţumiri, şi că sistemul dărilor e încurcat, fiindcă nu se ştie ce lege se aplică: română sau rusă” (1921, p. 353). Sunt aduse şi alte exemple. Istoricul a analizat activitatea Societăţii „Astra” şi alte subiecte, legate de renaşterea naţională a basarabenilor.

Ultimul capitol al monografiei – „Contextul internaţional al evoluţiei Basarabiei în cadrul României interbelice” (p. 373 şi urm.). Autorul a studiat lucrările Conferinţei de Pace de la Paris unde s-a examinat problema recunoaşterii de către comunitatea internaţională a Unirii Basarabiei cu Patria-mamă România, scrie despre cauzele reţinerii SUA privind recunoaşterea Unirii. În pofida diverselor piedici, remarcă autorul, Unirea Basarabiei cu România a fost recunoscută în plan internaţional. Este expusă mişcarea subversivă din România, susţinută de URSS, precum şi evenimentele din 1939-1940, când, în bună înţelegere cu Germania nazistă, URSS a cotropit teritoriile româneşti – Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, câteva insule de la gurile Dunării. La sfârşitul monografiei, autorul a prezentat un eseu bibliografic, un tabel cronologic şi câteva anexe.

Asemenea unui culegător de petale de trandafir, istoricul Nicolae Enciu a adunat un „coş cu petale” [monografie] de mare valoare ştiinţifică, cu contribuţie reală la cunoaşterea unui segment istoric deosebit de important pentru români, mai ales – pentru cei din R. Moldova. Autorul monografiei a fost deosebit de precaut şi s-a străduit să nu „se înţepe” [trandafirii au ghimpi] de câteva subiecte, cred, interesante.

Un prim „ghimpe” este evitarea totală de către autor a lucrărilor pseudo-științifice, de propagandă, ale „istoricilor” sovietici. N. Enciu: „Cât priveşte perioada sovietică, sintezele de istorie interbelică a Basarabiei nu mai prezintă astăzi, decât un interes pur bibliografic sau factologic, cercetătorul având de ales între o încredere totală şi o suspiciune profund întemeiată faţă de orice lucrare apărută între 1944 şi 1985” (p. 438). De ce aceste două extreme, poate sunt nuanțe? Lucrări sovietice au apărut şi în perioada interbelică (1924-940). La unele lucrări ale autorilor sovietici istoricul N. Enciu face trimitere (p. 404, A. Lazarev) Şi mai este ceva. În 2016, la Chişinău, a fost publicată „Istoria Moldovei”  în trei volume. În volumul trei[2] e scris (citez doar titlurile câtorva capitole şi subcapitole: „«Unirea» Basarabiei cu România…” (Unirea între ghilimele!); „Rezistenţa armată a populaţiei Basarabiei împotriva ocupaţiei române, 1918-1925, de P. Şornikov; tot el, atenţie! „Răscoala [basarabenilor] de la 28 iunie – 3 iulie 1940”, adică raptul sovietic al Basarabiei este prezentat drept „răscoală”. Îl cunoaştem pe Şornikov et K°, scrierile lui mărginesc cu demenţa, dar noi ce facem, lăsăm aceste (şi alte aberaţii) fără replică?

Al doilea „ghimpe”: N. Enciu publică un citat dintr-un interviu, acordat de Nicolae Iorga în 1936. Iată ce spunea N. Iorga: „Basarabia ne-a picat în gură ca o pară mălăiaţă, care însă ne-a rămas în gât. N-o s-o putem înghiţi decât dacă cineva ne va da o puternică lovitură de pumn în ceafă. N-o putem asimila decât dacă o zguduire socială internă ne determină, vrând-nevrând, să acceptăm un regim politic care convine structurii şi vecinătăţii sale cu Rusia (…) Dar nici dacă ne vom transforma radical nu vom fi siguri de Basarabia, atâta vreme cât nu vom şti să punem între Rusia şi noi barajul unei alianţe care să-i ţie pe ruşi în frâu. Basarabia ne va da într-o zi de furcă. Până atunci ea ne va obliga la cheltuieli militare enorme care însă în clipa conflictului nu ne va folosi la nimic” (p. 373-374). Mulţumim autorului pentru publicarea acestei poziţii a lui N. Iorga. N. Iorga atunci, N. Enciu acum au abordat un subiect ce merită examinat cu toată seriozitate (rostul apărării ţării, rostul armatei, dar şi altele).

Al treilea „ghimpe” a apărut de unde nu ne-am aşteptat. În bibliografie, N. Enciu a inclus articolul lui Petru Negură, pe care însă nu l-a folosit în text, nu l-a abordat, nu l-a examinat. Titlul articolului este: „Învăţământul primar rural din Basarabia interbelică: de la pedeapsa corporală la violenţa simbolică” (p. 458). O-pa! Iată un subiect trecut cu vederea: „Sfântul Nicolai cel din cui” [Vezi Ion Creangă. Amintiri din copilărie]  

Altfel spus: realizând un lucru colosal şi prezentând un studiu deosebit de serios şi util, istoricul Nicolae Enciu deschide cercetătorilor noi orizonturi de investigaţii.

Felicitări autorului!

anatol_petrencu@yahoo.com