Indiferent de modelele de guvernare ale celor două state, de regimurile care s-au perindat de-a lungul anilor, relaţiile dintre Rusia şi Italia au fost deosebite, permanent au existat raporturi de simpatie, dar şi interese reciproce.

În depărtatul an 1902, în Lausanne[1] (Elveţia), la una din adunările social-democraţilor ruşi a participat tânărul socialist italian Benito Mussolini (n. 1883). Asupra tânărului revoluţionar italian au lăsau o impresie puternică discursurile lui Vladimir Ulianov (Lenin, n. 1870) şi Angelica Balabanova (n. 1878), născută în Imperiul Rus, dar care a emigrat în vestul Europei, a făcut diverse studii umanitare, s-a apropiat de ideile socialiste, iar din 1900 devenise membră a Partidului Socialist Italian. A. Balabanova l-a iniţiat pe B. Mussolini în teoria marxismului, a colaborat destul de strâns cu viitorul Duce, remarcându-i „mintea ageră, privirea hipnotizantă şi îmbrăcămintea sărăcăcioasă”. În literatura de specialitate A. Balabanova a fost trecută în grupul numeros de amante pe care le-a avut B. Mussolini, deşi ea personal scrie că nu a avut legături intime cu Benito. Colaborarea strânsă a celor doi socialişti a durat până în momentul excluderii lui B. Mussolini din Partidul Socialist Italian. Internaţionala Socialistă s-a pronunţat pentru încetarea Marelui război (a Primului Război Mondial), pe când B. Mussolini pleda pentru intensificarea războiului, care, aşa cum înţelegea el, – apropie revoluţia socialistă. Din momentul ruperii relaţiilor, B. Mussolini devenise cel mai mare duşman al A. Balabanova, care, în memoriile sale a scris rău despre el (cum că „era fricos, se temea de un public ostil, se temea de câini, nu mergea în cimitire şi nu mergea singur noaptea prin oraş”. Ceea ce nu este adevărat)[2].

Din literatura de specialitate constatăm că întâlnirile între B. Mussolini şi V. Lenin au continuat în anii următori. Mussolini a tradus articolele lui Lenin din germană în italiană. Din mărturisirile fiului lui Mussolini aflăm că tată-său s-a întâlnit des cu Lenin şi că aprecia înalt calităţile liderului bolşevic. O temă aparte ar fi „Gorki în Italia”, dar nu acum.

După lovitura de stat bolşevică din octombrie 1917, la o întâlnire a şefului Statului sovietic cu o delegaţie a socialiştilor şi comuniştilor italieni, Lenin i-a întrebat: „Unde este Mussolini?”  Şi a continuat: „Mussolini este un om curajos şi un lider minunat. Este regretabil că l-aţi pierdut. El v-ar fi adus la victorie…”[3]

În octombrie 1922 Benito Mussolini vine la putere. Iniţial mişcarea fascistă, pe care o iniţiase B. Mussolini era comparată cu cea bolşevică, iar evenimentul din Roma a fost botezat „Marele Octombrie”, exact ca la ruşi. Un scriitor cunoscut din acele timpuri a notat următoarele: „Aşa cum Lupoaica romană i-a alăptat pe gemenii Romulus şi Remus, tot aşa şi nemulţumirile oamenilor de după Primul Război Mondial „au alăptat” doi GEMENI – bolşevismul şi fascismul”[4].

La 7 februarie 1924 (la doar câteva zile după ce murise Lenin, 21 ianuarie 1924) Italia, condusă de B. Mussolini, a semnat un Acord comercial cu URSS, urmat de recunoaşterea de-jure a URSS de către Italia şi de stabilirea relaţiilor diplomatice între Roma şi Moscova[5]. Toate acestea în condiţiile în care celelalte state ale Europei nu recunoşteau Puterea sovietică şi în care, respectiv – bolşevicii aveau un interes enorm să fie recunoscuţi pe plan mondial. Italia a fost una din primele ţări care a recunoscut legitimitatea Puterii sovietice.

Revenind şi încheind cu simpatiile lui B. Mussolini faţă de dictatorul de la Kremlin vom aminte de un fapt simptomatic: în 1941, atunci când trupele italiene, alături de cele germane, au intrat în Luhansk, Mussolini a dat ordin soldaţilor săi să demonteze monumentul lui Lenin de pe piaţa centrală a oraşului şi s-o trimită în Italia, în proprietatea lui B. Mussolini[6].

Între URSS stalinistă şi Italia fascistă asemănările sunt uimitoare. Nu este acum locul înşiruirii similitudinilor celor două regimuri totalitare. Simpatiile reciproce între cei doi dictatori (Mussolini – Stalin) erau cunoscute. În 1933, în Germania, la putere vin tot socialiştii, de data aceasta – naţional-socialiştii, conduşi de Hitler. Dorind să demonstreze că URSS nu colaborează doar cu Franţa şi Polonia şi că nu este împotriva continuării conlucrării cu Germania nazistă, Stalin a adus drept exemplu raporturile URSS cu Italia fascistă. În ianuarie 1934, în cadrul celui de-al XVII-lea Congres al PC(b) al URSS, dictatorul de la Kremlin a spus: „Nu este vorba de fascism, chiar şi pentru faptul că fascismul din Italia, de pildă, nu a împiedicat URSS să stabilească cele mai bune relaţii cu această ţară”[7].

Alături de Germania, deşi slab pregătită, Italia s-a implicat în cel de-al Doilea Război Mondial, inclusiv – împotriva URSS. Mussolini a trimis pe Frontul de Est (iunie-iulie 1941) 3 000 de ofiţeri şi 59 000 de ostaşi, majoritate infanterişti. Pe parcurs Mussolini a mai trimis trupe militare. Pentru ei totul s-a sfârşit la Stalingrad. Conform surselor italiene, în rezultatul bătăliei de la Stalingrad au murit în lupte circa 20 800 militari,  64 000 au fost luaţi în prizonierat, iar alţii 45 000 s-au retras în Italia. Înfrângerea de la Volga şi Don şi succesele Aliaţilor în nordul Africii au dus la căderea regimului fascist din Italia (septembrie 1943).

În acelaşi timp, la Moscova, activa fructuos un alt italian, Palmiro Togliatti (n. 1893), din 1926 – liderul Partidului Comunist Italian (PCI), reprezentant al acestuia în Komintern. În anii războiului germano-sovietic el a făcut propagandă pro-sovietică la Postul de Radio Moscova în limba italiană, prezentându-se cu pseudonimul „Mario Correnti”. Fiind în legături strânse cu I. Stalin, P. Togliatti nu a făcut absolut nimic pentru salvarea vieţii prizonierilor italieni din URSS. În rezultat 54 000 din ei îşi vor găsi moartea pe pământurile nemiloase ale Siberiei. După război P. Togliatti a condus cel mai numeros partid comunist din Europa occidentală, partid, susţinut financiar de URSS. PCI a fost unul din cele mai mari în Italia, a avut fracţiuni parlamentare, consilii regionale majoritar comuniste şi primari comunişti. P. Togliatti a murit în Crimeea, în august 1964. Corpul neînsufleţit al liderului comunist italian a fost transportat în Italia, fiind însoţit de o delegaţie de stat şi de partid sovietică, în frunte cu Leonid I. Brejnev, care foarte repede va deveni conducătorul URSS.

În 1991 URSS s-a dizolvat, iar odată ca aceasta s-a terminat alimentarea financiară a PCI, şi, respectiv, destrămarea acestei formaţiuni politice. Mulţi italieni cu viziuni de stânga, mari simpatizanţi ai Donatorului de la Răsărit, au rămas doar cu amintirile, dar şi cu unele vagi speranţe de revenire la timpurile bune din anii guvernării lui Leonid Brejnev.

Iată că speranţele lor s-au împlinit: în 2000 la putere în Federaţia Rusă (FR) vine V. Putin cu mari ambiţii de a transforma FR în supra-putere mondială, de a deveni un concurent puternic al SUA şi UE. Simpatizanţii FR din Italia s-au activizat. Vom cita doar un singur autor, mare fan al lui V. Putin. Este vorba de ziaristul italian Giulietto Chiesa, „corespondent de presă la Moscova timp de 20 de ani pentru ziarele «L’Unità» şi «La Stampa»”, autorul cărţii „Putinofobia. Rusia contemporană şi angoasele Occidentului”. Deşi locuieşte în Occident, G. Chiesa critică cu vehemenţă lumea civilizată occidentală, încercând din răsputeri să demonstreze că Rusia, condusă de V. Putin, s-a ridicat ca o stavilă împotriva agresiunilor Vestului, lucru pe care nu-l poate face nimeni altul. „Occidentul, scrie autorul, are monopolul asupra forţei. Iar acest monopol a luat sfârşit. Rusia lui Putin a demonstrat-o în Siria, lăsând cu gura căscată întregul Occident, care încă era convins că-l mai deţine”[8]. Ziaristul italian justifică politica externă a FR, anexarea Crimeii, susţinerea de către FR a separatiştilor din regiunile de est ale Ucrainei etc. Poziţia expusă de G. Chiesa este suspect de linguşitoare faţă de V. Putin, de politica acestuia, fapt ce ne pune în faţă întrebarea: de ce oare?

Şi ca G. Chiesa sunt mulţi. Un alt exemplu – Silvio Berlusconi (n. 1936), cel mai prosper om de afaceri italian, cu o avere de 7,2 miliarde dolari, liderul Partidului „Forţa Italia”, în câteva rânduri – prim-ministrul Italiei, acuzat de corupţie, condamnat de justiţia italiană la patru ani de puşcărie (în 2012). În septembrie 2015 Silvio Berlusconi a vizitat Crimeea, ocupată de FR; în octombrie 2018 Silvio Berlusconi a participat la omagierea preşedintelui FR Vladimir Putin (la ziua lui de naştere, 7 octombrie 1952). În avion, în drum spre Moscova, S. Berlusconi a scris: „Zbor în Rusia, la ziua de naştere a prietenului meu Vladimir Putin. Mă voi folosi de această posibilitate pentru a discuta principalele probleme internaţionale”[9]. Peste un an (2019) V. Putin a oferit un interviu ziarului „Corriere della Sera”, în care a subliniat că S. Berlusconi „este un om politic de proporţii mondiale, un lider adevărat, care apără cu fermitate interesele ţării sale pe arena mondială”, şi că pe el, V. Putin, îl leagă de S. Berlusconi o prietenie de mulţi ani. „Nu ne întâlnim prea des, a spus liderul de la Kremlin, dar atunci când apare o astfel de posibilitate, el [Berlusconi] niciodată nu-şi permite să discute probleme politice interne. Eu fac la fel”[10]. Deci, cei doi oameni de stat discută probleme de politică externă. Ce anume? Putem doar intui. După anexarea Crimeii de către FR, comunitatea internaţională a reacţionat negativ, condamnând răpirea teritorială şi impunând embargo în relaţiile cu Rusia. Iniţial, reacţia ruşilor a fost optimistă: sancţiunile vor duce la dezvoltarea propriilor industrii, tehnologii, servicii, agriculturii etc. Dar iată că în 2020 tonalitatea oficialilor ruşi s-a schimbat, iar epidemia Coronavirus a intensificat dorinţa Moscovei de a se debarasa de sancţiuni. Purtătoarea de cuvânt a Ministerului Afacerilor Externe a FR Maria Zaharova a declarat-o cu text deschis: în aceste condiţii grele, Occidentul ar face bine să ridice sancţiunile economice impuse Rusiei. Dar FR să rămână în continuare cu Crimeea şi regiunile separatiste din Donbass.

Italia a fost puternic lovită de Coronavirus. Putin a decis să trimită 15 avioane militare cu tehnică şi utilaje, cu medici militari anume Italiei. În pofida trimiterii unor aparate medicale puţin învechite, a faptului că noul virus se deosebeşte de cele cu care s-au confruntat medicii militari ruşi, gestul este unul pozitiv şi salutabil. Afară de faptul că militarii ruşi au dezinfectat o clădire care, în perspectivă, va fi utilizată pentru necesităţi medicale, cel puţin deocamdată alte feluri de ajutor nu am văzut. Însă nu asta este problema. Propaganda rusă foloseşte aceste momente pentru a demonstra cât de „neputincioasă” este Uniunea Europeană, cât de „egoistă” este, cum că nici o ţară-membră a UE nu a acordat ajutor Italiei etc. Ceea ce nu este adevărat. În acelaşi timp FR ar vrea ca Italia să promoveze interesul Rusiei: ridicarea sancţiunilor impuse Kremlinului ca reacţie la anexarea Crimeii şi susţinerea separatiştilor pro-ruşi în Donbass.

Oficialităţile celor două state, presa rusă şi italiană, nu au anunţat care este mandatul grupului militar rus în Italia: ce anume sarcini i s-a pus şi care va fi modalitatea de retragere din Italia.

31.03.2020

anatol_petrencu@yahoo.com