Autorul acestui volum, ziaristul şi istoricul Gheorghe Mărzencu[1], a realizat un lucru intelectual deosebit de important pentru ştiinţa istorică, societatea noastră și, în special, pentru tineri. Prin scrierea sa și în baza materialelor primare de arhivă, a restabilit adevărul evoluțiilor militare, în cadrul teatrului de operațiuni din aprilie 1944, în partea de jos a fluviului Nistru, în care s-au confruntat oștirile sovietice cu cele româno-germane.

Până la apariţia acestei cărţi, opinia publică din Republica Moldova era aburită de povestirea unei pretinse fapte eroice a unui grup de 11 ostaşi sovietici, care, după cum se spunea, la 17 aprilie 1944 „au traversat râul Nistru pe mijloace plutitoare improvizate, în preajma localităţii Răscăieţi, au atacat prin surprindere liniile de apărare ale trupelor româno-germane, situate pe malul drept al fluviului, au ocupat o colină importantă și au menţinut-o într-o luptă neîntreruptă, timp de 36 de ore, până la venirea trupelor principale”. Legenda născută în birourile bolșevice mai susţine, precum că ostaşii roşii au respins 17 ofensive ale forţelor româno-germane, au realizat două contraofensive, au nimicit 250 de soldaţi inamici, în acelaşi timp capturând numeroase trofee. Se mai informa că, ”în această bătălie legendară, ostaşii sovietici au pierdut un camarad mort și alţi doi au fost răniţi”. Pentru aceste isprăvi fanteziste, fiecare dintre cei 11 ostaşi a fost decorat cu distincţia supremă, Erou al Uniunii Sovietice.

Până mai recent însă, a lipsit suportul care ar fi adus lumina, în problema abordată, deoarece în toți anii postbelici arhivele războiului au rămas să zacă în subsolurile Moscovei, sub regimul secretului. Abia în ultimii ani, în cadrul marilor campanii de autoeroizare și de accentuare a rolului de învingător al poporului rus, în acel război, guvernul Rusiei a decis declasarea arhivelor militare pentru publicul larg și ofertarea principalelor documente militare, scrise în anii cu pricina. Autorul a utilizat această posibilitate, astfel a demonstrat că, în realitate, pe capul de pod sovietic dintre Cioburciu și Răscăieți, acţiunile militare s-au desfăşurat cu totul altfel decât ele au fost prezentate de propaganda oficială sovietică, apoi de continuatorii ei, trei sferturi de secol la rând, țintind impactul versiunii, până în ziua de astăzi.

Autorul cărţii dovedește că, ceia ce s-a vehiculat despre „eroii de la Răscăieți” este de fapt o invenție, de genul celei cu „28 de eroi-panfiloviști apărători ai Moscovei”, care în realitate nici n-au existat. În carte se conține o paralelă decisivă între cazul celor „28 de panfiloviști-eroi”, cărora le-a fost acordat gratuit înaltul titlu, spre a crea idoli falși, la care să se închine societatea sovietică. Respectiv, cazul de la Răscăieți, generat cu același scop, a fost fluturat la maximum, dar n-a reușit să intre totuși în grațiile totale ale publicului sovietic. Autorul stabilește că ambele decernări ale titlului de erou pornesc de la articole de ziar, în care corespondenții militari și-au înșirat propriile fantezii patetice, devenite apoi prilej de decorare, fără a se mai ține cont de realități. De ce sovieticilor le-au trebuit totuși aceste două legende? În răspuns, subliniem că, în timpul unei situaţii critice pentru existenţa regimului stalinist (trupele germane ajunseseră la periferiile Moscovei), a fost nevoie de o legendă pentru a mobiliza ostaşii la fapte eroice. La Răscăieţi însă, legenda a fost plăsmuită din alte considerente. Armata Roşie era în ofensivă, propaganda sovietică avea nevoie de noi „fapte eroice”.

Diferența dintre aceste două mari minciuni bolșevice mai constă în faptul că, lângă Răscăieți, cu adevărat s-au desfășurat lupte pe viață și pe moarte. Ostașii manifestau dăruire de sine, pe o parte și pe alta a frontului. Numai că pe malul drept al Nistrului, în fața Armatei Roșii, luptau moldovenii basarabeni, inclusiv tineri ostași din satele Răscăieți și Cioburciu, mobilizați în Armata Română. În același timp, nici unul dintre cei 11 eroi sovietici „n-a fost băștinaș al Basarabiei și n-a locuit niciodată în spațiul ei, ajunsă sub a doua ocupație sovietică, odată cu victoria lor”. Însă în perioada postbelică, anume „eroii” de la Răscăieţi au fost glorificaţi pe toate căile, în detrimentul băștinașilor basarabeni. Mai mult, imaginea de erou și-o făceau chiar ei, veteranii care veneau sistematic din locurile lor de trai îndepărtate şi ţineau prelegeri publice, accentuându-și propria vitejie, în raport cu dușmanii răi din fața lor. Anume lor li s-au consacrat numeroase ode gratuite pe toate căile, în presă, în monografii, în diverse filme, care introduceau în conştiinţa basarabenilor ”eroismul fără seamăn al ostaşilor Armatei Roşii”. În toți anii de la 1944 încoace, povestea cu „11 eroi” s-a manifestat ca un subiect de vogă, în cadrul activităților școlare, muzeelor, în discursurile intelectualității și funcționarilor publici din partea locului etc.

Concomitent, se înregistra un fenomen cu totul jenant și anume, glorificarea celor 11 străini, mereu prezentă în activitățile omagiale prin satele și raioanele nistrene, s-a efectuat prin neglijarea și marginalizarea voită a moldovenilor apărători ai pământului lor natal, la Nistru, la vechile hotare ale lui Ștefan Cel Mare. În virtutea dreptului lor de învingători în război, veneticii s-au autodeclarat „eliberatori” și s-au comportat ca atare, pe parcursul anilor, în care băștinașii au avut doar de suferit. Gheorghe Mărzencu rezumă, în acest sens, că în conformitate cu uzanțele morale universale, ocupantul venit cu arma în mâini, pe un pământ străin, pe nepoftite, nu poate fi considerat eliberator, ci este doar ocupant al pământului pe care a călcat.

Autorul cărţii a constatat că, în pofida eforturilor de mare propagandă a cercurilor interesate, povestea „eroilor” de la Răscăieți n-a insuflat încredere printre oamenii cu spirit critic sau printre cititorii mai atenți ai legendei. Se simțea în ea o anumită forțare a faptelor, venită din mașinăria ideologică a partidului bolşevic. Gh. Mărzencu are dreptate când constată că regimul sovietic n-a fost în stare totuși să impună această faptă „eroică” ca una de excepţie, în luptele pentru așa zisa „eliberare a RSS Moldoveneşti”, deși titlul de erou al URSS a fost decernat la tocmai 11 soldați, de o dată.

Cu atât mai jenantă se arată atitudinea organelor publice din zonă, care, pe bani publici și cu implicarea clerului, a armatei naționale și a maselor de oameni, inclusiv a elevilor de școală, au întreținut un monument al străinilor, au organizat diverse ceremonii, la memorialul eroilor falși, fără vreo referință la consângenii uitați, care au apărat acel pământ. Oficialii cheltuitori de bani publici n-au ridicat măcar o cruce, în amintirea localnicilor căzuți și ei. Astfel s-a ajuns ca legenda celor 11 „eroi de la Răscăieți” să domine pe nedrept spațiul informațional public, în zona Nistrului și până la Prut, chiar și la începutul secolului actual.

În căutarea adevărului acelui aprilie 1944, autorul a analizat, rând pe rând, relatările operative, rapoartele de luptă și de sinteză operativă a mișcărilor de trupe, concluziile, rezumatele, prospectele de difuzare a experienței celor mai relevante operațiuni strategice și tactice, în acea parte a războiului, hărți, planuri grafice și scheme militare cu referire la subiect etc. Au fost utilizate, în total, peste două mii de pagini de epocă, parte din ele reproduse în carte, exclusiv în traducerea proprie a autorului.

Deși autorul nu și-a propus să formuleze o carte de știință a istoriei, totuşi, pe parcursul narațiunii și în anexele alăturate, el a dat curs, în premieră, unui set de circa cinzeci de documente de arhivă inedite, analizate și comentate la modul necesar, inclusiv unui raport de luptă german. Autorul demonstrează cu argumente ireproșabile, că cei 11 ostași sovietici au fost menționați cu titlul de erou, în mod gratuit, în urma unei făcături a ștabilor Armatei Roșii, cu concursul funcționarilor de la Kremlin.

Orele de luptă, alte statistici ale presupusei bătălii neîntrerupte de 36 de ore, acțiunile fiecărui ulterior erou etc., sunt niște invenții sau exagerări ale unei lupte, mult mai modeste, susținută de plutonul respectiv, ceva mai devreme, pentru care militarii fuseseră decorați deja cu niște ordine și medalii. Respectiv, n-a existat nici grupul trâmbițat toți anii aceștia, ca unul special. Dacă în demersurile eroilor, se scria că lupta lor, de pionierat, s-ar fi produs în zilele de 16-18 aprilie, iată că arhivele citate redau cu destule amănunte trecerea Armatei Roșii peste Nistru, între Răscăieți și Cioburciu, încă în noaptea de 13-14 aprilie 1944.

Asaltul malului drept al fluviului se efectuase cu forțele a trei divizii de infanterie, care numărau în total peste 11 mii de oameni, plus unități blindate și de artilerie susținute de aviație, dar nu prin incursiunea unui grup minuscul de 11 soldați, trâmbițat ridicol, precum că ar fi schimbat cursul războiului, în sectorul respectiv al frontului.

În context, sunt reproduse documentar semnăturile originale ale înalților demnitari ai URSS, care au stimulat și au aprobat demersurile false pentru mențiune cu titlul de erou, din ambele cazuri, fiind vorba de dictatorul Iosif Stalin, marele comandant de oști Gheorghi Jukov, comandantul Frontului 3 Ucrainean Fiodor Tolbuhin etc. Sistemul sovietic, el însuși bazat pe minciună, dintr-o luptă ordinară pe front a creat un mit fără de seamăn, pe pământul românesc al Basarabiei. De ce oare, dacă pentru faptele realizate cei 11 eroi ai URSS fuseseră decoraţi deja cu ordine şi medalii? Gheorghe Mărzencu dă răspuns la această întrebare: după încheierea luptelor din zona cursului inferior al Nistrului, comandantul Frontului 3 Ucrainean, Fiodor Tolbuhin a fost ridicat la rangul de mareşal al URSS. Altfel spus, cu cât mai mulţi eroi-viteji te puteai lăuda, cu atât mai bine erai văzut de însuși Stalin, care în asemenea cazuri nu se zgârcea pentru soldații săi.

Dar frauda rămâne fraudă, chiar dacă ea este aprobată până și la Kremlin. În acest sens, este de ajuns să se ia cunoștință de documentele de arhivă care spun cu fermitate oficială, precum că eroul principal, ostașul Lomakin, unicul mort din tot plutonul, pe câmpul de luptă, cică a murit de trei ori, pe parcursul a trei zile. Se scrie în demersul pentru conferirea titlului de erou că Lomakin ar fi murit la 17 aprilie, aruncându-se în aer cu grenada antitanc. Apoi, tot acolo, se afirmă că el a murit la 18 aprilie. În același timp, documentul serviciilor funerare ale diviziei redă decesul ostașului, la 19 aprilie 1944. Autorul scrie că s-ar putea pune punct aici, legendei cu 11 eroi, însă făcătura bolșevică este atât de mare că ar fi păcat să nu se mai cunoască și celelalte bazaconii staliniste, cu eroi și dușmani.

Trei date ale unicei răniri pe câmpul de luptă sunt identificate și în cazul lui Vasilev-Kytin, comandantul plutonului, alias, al grupului de 11 ostași. Evident, și demersul acestuia pentru titlul de erou suferă de enorme inexactități și situații inventate. Însă tocmai el, alături de cel al lui Lomakin, a dat tonul poveștii cu eroii de la Răscăieți, în toți anii cu pricina.

În cadrul analizei celorlalte fișe de erou, autorul a stabilit numeroase exemple de atribuire a calităților supranaturale unor pretinși eroi, ca în filmele de ficțiune, pe care le combate cu date exacte. Însăși pretinsa moarte a lui Lomakin, care cică, înconjurat de inamici, a detonat ultima sa grenadă antitanc, sinucigându-se și mai omorând astfel încă doisprezece atacatori, a fost desființată de probele contrare expuse. Pentru a demonstra că un asemenea mod de a muri constituie o simplă fantezie din mitologia sovietică cu eroi, autorul a apelat la surse militare de specialitate, efectuând o comparație între grenadele de infanterie și cele antitanc. Printre acestea, se remarcă manuale și ghiduri sovietice în problema acțiunii grenadelor, pe câmp deschis etc. Și pentru a se putea pune punct falsului cu moartea „eroului” Lomakin și a celor doisprezece inamici ai săi, dintr-o explozie a grenadei, a fost consultat un expert militar, care a exclus posibilitatea efectului letal al grenadei antitanc asupra unui grup de 13 persoane, pe teren deschis, în acel spațiu și timp al războiului. De altfel, în narațiune, se aduc și alte expertize ale specialiștilor militari, cu privire la pretinsele fapte ale „eroilor”.

Autorul însă nu s-a limitat la combaterea făcăturii bolșevice, ci a urmărit evoluția capului de pod dintre Cioburciu și Răscăieți, până la lichidarea lui, în ziua de 13 mai 1944, de către trupele grupului militar româno-german „Dumitrescu”. Ultima luptă pe platoul nominalizat este expusă direct din aceleași documente, sovietice și germane. Capul de pod sovietic, existent de circa o lună, a fost pur și simplu spulberat în doar o jumătate de zi.

Deoarece la Nistru, în fața focului sovietic, stăteau neclintiți și mulți moldoveni din partea locului, eroismul și jertfa Armatei Române în războiul pentru Basarabia trece ca un fir roșu prin tot subiectul cărții. Autorul accentuează de mai multe ori că, Nistrul constituia străvechiul hotar al lui Ștefan Cel Mare. Pe malul râului, Armata Română purta un război drept, având datoria sfântă de a-și apăra pământul, de care a fost lipsită, în urma pactului sovieto-nazist de împărțire a Europei, mai numit și pactul Stalin-Hitler sau Molotov-Ribbentrop. Anume actul mișelesc al sovieticilor din iunie 1940, împotriva României, și ruperea Basarabiei din trupul vechii Moldove au declanșat ostilitățile militare cu URSS, la 22 iunie 1941. România doar a continuat beligeranța impusă de sovietici un an mai devreme și asta spune că războiul dintre România și URSS a fost altul, decât cel dintre prietenii din ajun, URSS și Germania nazistă.

În acest sens, autorul aduce mai multe exemple concrete de eroism al ostașilor români, la Nistrul anului 1944. Câteva dintre acestea sunt citate din arhivele germane, iar acolo unde a fost necesar, narațiunea este întregită cu multiple imagini în care ostași români se manifestă în focul războiului respectiv.

Inițial, autorul și-a încheiat cartea cu o notă ce conține datele relevante, pe larg cunoscute, generate de a doua ocupație sovietică, cea din 1944, adică și cu ajutorul lui Lomakin, numită ipocrit de propaganda bolșevică „eliberare”. Este prezentată convingător, prin alte documente de arhivă inedite, teroarea „eliberatoare” împotriva localnicilor, manifestată prin arestări și execuții în masă, foametea organizată din anii 1946-1947, cu extincția populației, până la cazuri de canibalism, deportările în masă, cu trimiterea a zeci de mii de familii în Siberia, în anii 1941, 1949 și 1951, deznaționalizarea românilor basarabeni, etc.

În ultimul moment al scrierii însă, autorul a hotărît să mai abordeze câteva surse ale minciunii bolșevice privind „grupul de eroi de la Răscăieți”. Acest fapt a determinat practic o nouă senzație a zilelor actuale. După analiza unor monografii ale istoricilor și veteranilor de război sovietici din anii de pomină, pe care îi demască pentru neadevărurile pe care le-au semănat în societate, Gheorghe Mărzencu i-a identificat în rol de promotori ai minciunii și de apologeți ai unei armate străine pe însuși președintele Republicii Moldova, Igor Dodon, secundat de ministrul apărării, Victor Gaiciuc, și câțiva istorici la fel de falsificatori ai adevărului. Încercând să-și afișeze zelul slugarnic pentru vechea metropolă, de la care țara în care trăiesc și au onoarea să o conducă tocmai își anunțase independența, Dodon și tovarășii au editat broșura ”Плацдармы победы на Днестре”( ro: Capurile de pod ale biruinței, la Nistru). În paginile ei, povestea inventată cu cei 11 „eroi” străini de la Răscăieți, prinde iar contur și se încearcă difuzarea ei, la vechea intensitate. O fi comportamentul lor o trădare a poporului şi armatei de care sunt responsabili sau n-o fi, dar se poate afirma cu certitudine: asemenea preşedinte şi asemenea ministru al apărării au demonstrat că le este mai aproape un stat străin, decât cel pe care au onoarea să-l reprezinte, conchide Gheorghe Mârzencu.

„Balonul propagandistic cu eroii de la Răscăieţi a plesnit, la prima atingere de adevăr. Întrebarea care nu poate fi evitată nicicând însă este următoarea: în asemenea realităţi, cât mai au de gând locuitorii Răscăieţilor sau Cioburciului, dar şi moldovenii din alte părţi, să onoreze memoriale trucate, cu ostaşi ai trecutului sovietic, ridicate forțat pe osemintele băștinașilor? Când să găsească ei puterea necesară pentru a face diferența între valorile impuse de străini și cele firești, naționale, spre bunul viitor al lor și urmaşilor lor..?” – se întreabă autorul”

Felicit autorul cărţii, Gheorghe Mărzencu, pentru acest volum de excepţie prin care a mai fost doborât un mit al trecutului sovietic, mitul eroilor străini de la Răscăieți.