Pe data de 18 martie 2021 s-au împlinit 100 de ani de la semnarea Tratatului de Pace de la Riga[1], între Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă (împuternicită să reprezinte și interesele Republicii Sovietice Socialiste Belarus) și Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene – pe de o parte și Republică Polonia – pe de altă parte. Condițiile preliminare ale Tratatului de la Riga au fost semnate ceva mai devreme, la 12 octombrie 1920.

Tratatul de la Riga a pus capăt unui război agresiv din partea Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse și aliatele formale ale ei –  RSS Belarus și RSS Ucraineană (care, ceva mai târziu, în decembrie 1922, vor constitui URSS) [război agresiv] față de Polonia. Motivele războiului sunt cunoscute: conducerea bolșevică de la Moscova, Vladimir Lenin, în mod special, – a considerat că revoluția comunistă, începută la Petrograd în 1917, va continua și dincolo de frontierele Rusiei, astfel – revoluția proletară va deveni una mondială. Lenin era convins că Germania este pregătită de revoluție [în acest sens el a scris un articol - „Germania este gravidă de revoluție” (de revoluție bolșevică)]. Atâta doar, că revoluția comunistă germană trebuia ajutată de Armata roșie. Apăruse sloganul „Daioși Varșavu, dai Berlin!” („Dați/ocupați Varșovia, dați/ocupați Berlinul!”

Vladimir Lenin scria: „Pacea imperialistă actuală se bazează pe Tratatul de la Versailles. Învingând Germania, rezolvând problema, care din cele două grupări puternice mondiale, cea engleză sau cea germană, va dispune de soarta lumii în următorii ani, imperialismul a încheiat-o cu semnarea Tratatului de la Versailles… Polonia este un element foarte puternic în Pacea de la Versailles, astfel că smulgând acest element, noi vom distruge pacea (ordinea), bazată pe Tratatul de la Versailles. Ne-am pus sarcina să cucerim Varșovia, acum sarcina s-a schimbat și am constatat că este decisă nu soarta Varșoviei, ci soarta Tratatului de la Versailles”. Așa dar, este clar că Rusia sovietică dorea mult mai mult decât anexarea Poloniei. Pe da altă parte și oamenii politici polonezi înțelegeau că Statul lor este un element definitoriu în asigurarea securității europene.

Se lăsa impresia că Armata roșie va satisface ambițiile conducerii bolșevice, însă s-a produs „Minunea/miracolul de la Vistula”: Armata poloneză a oprit ofensiva trupelor sovietice, obținând o victorie strălucită, care a fost calificată ca una dintre cele mai reușite în istoria războaielor. Asta pentru că a oprit extinderea comunismului în Europa de vest și în lume. După această înfrângere, Rusia a fost nevoită să accepte negocieri de pace, soldate cu semnarea la Riga a Tratatului de care ne preocupăm. Delegația sovietică a fost condusă de Adolf Ioffe, iar cea poloneză – de Ian Dabski.

Chiar în primul alineat al Tratatului este menționat că părțile au decis să semneze o pace definitivă, trainică, onorabilă, bazată pe acordul reciproc.

Art. 1 al Tratatului declara încetarea războiului între părțile semnatare. Art. 2 stabilea și consfințea detaliat frontiera între părțile semnatare, iar art. 3 care este foarte important pentru tema abordată: Rusia și Ucraina renunțau la orice drepturi și revendicări teritoriale, aflate la vest de frontiera trasată în art. 2 al Tratatului; la rândul ei, Polonia renunța în folosul Ucrainei și Belarus-ului la orice drepturi și revendicări teritoriale, aflate la est de frontiera trasată în art. 2 al Tratatului semnat.

Părțile semnatare recunoșteau reciproc suveranitatea celeilalte părți semnatare și declarau că se vor abține de orice ingerință în afacerile interne, în special folosind propaganda sau intervenția. Părțile s-au obligat să asigure dezvoltarea liberă a culturii, limbii și religiei ucrainenilor, rușilor și belorușilor (în Polonia), și – respectiv, a polonezilor – în cele trei republici sovietice. Alte articole ale Tratatului, precum și anexele la acest tratat au reglementat un șir de probleme referitoare la modul de deplasare a populației, la libera ei alegere, la transportul fluvial, la tranzitul de mărfuri etc. La lectura textului Tratatului se lasă impresia că părțile semnatare au demonstrat bunăvoință și respect reciproc, că nu există anumite rețineri față de angajamentele luate de părți.

La 14 aprilie 1921 conducerea Federației Ruse a ratificat Tratatul de la Riga, seimul polonez – la 15 aprilie, iar conducerea Ucrainei – la 17 aprilie. Pe data de 30 aprilie Tratatul a intrat în vigoare

Tratatul de la Riga a consfințit frontiera de est a Poloniei și a completat Sistemul de tratate de la Versailles. La 15 martie 1923 Consiliul ambasadorilor țărilor Antantei a recunoscut frontiera polono-sovietică, prin aceasta încheind trasarea frontierelor în Europa.

Rusia anti-bolșevică, în persoana generalului Anton Denikin (1872-1947), recunoștea independența Statului Polonez, dar categoric se pronunța pentru păstrarea Ucrainei în componența Rusiei, era împotriva susținerii de către Josef Piłsudski a atamanului ucrainean Simion Petliura. Nu întâmplător, nu doar actuala conducere a Federației Ruse, Putin personal, nu recunoaște Ucraina ca stat independent și pe ucraineni ca etnie aparte de cea rusă, dar și democrații ruși de astăzi sunt solidari cu poziția oficială a Kremlinului. De pildă, fiind întrebat ce crede despre anexarea Crimeii de către Rusia în 2014 și de posibila întoarcere a peninsulei odată cu venirea democraților ruși la putere, la rândul său, Alexei Navalinîi a întrebat: „Da ce, Crimeea este o tartină ca s-o întoarcem Ucrainei?”

Datorită dezastruoasei înfrângeri militare, bolșevicii au oferit delegației poloneze concesiuni teritoriale importante, în zonele de graniță aflate în litigiu. În fond, Lenin se pronunța pentru continuarea războiului, însă realitățile l-au forțat să-și schimbe poziția. Ca și în cazul Tratatul de la Brest-Litovsk, semnat de bolșevici cu Germania, în cazul Tratatului de la Riga, conducerea bolșevică considera că înțelegerea cu Polonia este ceva vremelnic, că după o pauză mai lungă sau mai scurtă, Sovietele vor anula prevederile Tratatului de la Riga și vor extinde spațiul comunist în Europa întreagă. Ceea ce s-a și întâmplat în 1939.

Bineînțeles, sovieticii nu puteau fi satisfăcuți de condițiile Tratatului de la Riga. Dar nici unii polonezi nu erau încântați de acest tratat. De exemplu, chiar Conducătorul statului polonez J. Piłsudski a considerat că Tratatul de la Riga este un act de trădare lașă. Este cunoscută dorința lui J. Piłsudski de a crea o federație de state est-europene ca o stavilă împotriva expansiunii bolșevice, federația fiind alcătuită din Belarus, Lituania, Ucraina și Polonia. Ceva mai devreme, J. Piłsudski l-a trimis pe Józef  Beck la București pentru – cel puțin – a informa conducerea României de planul înaintat de el. Citez: „În timpul negocierilor, polonezii, influențați de sovietici, n-au dat dovadă de loialitate, trădându-și aliații (ucraineni)… Calculele acestea rușinoase, făcute fără viziunea viitorului, l-au rușinat profund pe Piłsudski. El a ieșit din camera în care se duceau tratativele și le-a spus liderilor ucraineni, care așteptau rezultatele conferinței: „Domnilor, îmi cer scuze din adâncul sufletului”.

Vreau să atrag atenția la câteva aspecte. Pe plan politic, responsabil pentru campania Armatei roșii în Europa a fost Iosif Stalin. În perspectivă, fiind ranchiunos, Stalin nu a iertat pe nimeni pentru eșecul rușinos al Armatei muncitorești-țărănești roșii din vara anului 1920. Ceva mai târziu, mareșalul Mihail Tuhacevschi, vice-comisar al Poporului pentru apărare, va fi învinuit de organizarea unui pretins complot împotriva regimului sovietic și în urma unui simulacru de proces judiciar, va fi împușcat.

S-au adus și se aduc în continuare critici la politicile autorităților poloneze față de minoritățile naționale, ucraineană și belarusă. În același timp, istoricii sovietici și o parte a istoricilor ruși, apropiați de poziția Kremlinului, trec ușor cu vederea soarta polonezilor, rămași sub administrația bolșevică. Prin Tratatul de la Riga, noul Stat polonez a cedat rușilor teritorii cu un mare număr de polonezi (circa un milion de oameni). Sovieticii s-au dedat la represalii masive împotriva polonezilor în teritoriile pe care le controlau. Pe teritoriile, revenite Rusiei, bolșevicii au aplicat legislația revoluționară: terenurile arabile, pădurile, bogățiile subsolului etc. au devenit proprietatea Statului sovietic. A fost persecutată Biserica catolică, iar în 1931-1934 o mare parte a polonezilor a fost deportată în Kazahstan. În anii Marii terori staliniste (1937-1938) au fost împușcați mii de oameni nevinovați, inclusiv – polonezi. Astfel, doar în numita Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească au fost intentate și examinate 207 dosare. Sentințele au fost următoarele: 112 persoane au fost condamnate la moarte, 94 – au fost condamnate la ani grei de Gulag, un dosar a fost trimis la reexaminare[2].

Soarta Frontierei sovieto-poloneze este cunoscută: la 19 august 1939 a avut loc o consfătuire la I. Stalin, la care a fost acceptată colaborarea cu Germania hitleristă, la 23 august a fost  semnat Pactului Molotov-Ribbentrop, la 1 septembrie 1939 Germania a atacat Polonia, astfel dând startul celui de-al Doilea Război Mondial, în care, la 17 septembrie 1939 s-a implicat și URSS, sub  motivul „luării sub ocrotirea sa a fraților de sânge bieloruși și ucraineni” (deci nu teritorii, ci oameni) și semnarea Tratatului de prietenie și frontiere, la 28 septembrie 1939. URSS a acceptat împărțirea Poloniei cu Germania nazistă, stabilind cu aceasta o frontieră comună.

Sistemul de tratate de la Versailles s-a năruit.

Dar iată că lucrurile s-au schimbat: la 22 iunie 1941, deci acum 80 de ani, Germania a atacat URSS, dar, în perspectivă a pierdut războiul. Frontul de Est se apropia de frontierele Poloniei. Kremlinul, Stalin trebuiau să spună ceva despre frontieră cu Polonia – membră activă a Coaliției antihitleriste. Și sovieticii, care nu doreau să restituie voievodatele de est ale Poloniei, au găsit o motivare – linia Curzon – o propunere, lansată de ministrul de Externe al Marii Britanii în iulie 1920 care sugera ca frontiera polono-sovietică să fie trasată, luând în calcul principiul de delimitare etnică. Această  „linie” a coincis cu frontiera germano-sovietică, stabilită (reconfirmată) la 28 septembrie 1939. Iată că acum sovieticii „și-au amintit” de această „linie” pentru ca s-o impună Poloniei postbelice[3].

Concluzie: Tratatul de la Riga a stabilit frontiera între Polonia și republicile sovietice. Tratatul a pus capăt războiului sovieto-polonez. Tratatul de la Riga a fost o completare a sistemelor de tratate de la Versailles.

Evenimentele internaționale din ultimii ani demonstrează că Federația Rusă nu recunoaște statele independente Belarus și Ucraina, depune eforturi sporite în vederea refacerii imperiului rus. Iată de ce, comunitatea internațională este chemată să respecte independența statelor post-sovietice, să recunoască că aceste state nu sunt „proiecte străine, impuse din afară” (cum afirmă propaganda rusă), ci state și popoare care doresc să-și gestioneze problemele lor interne și externe de sine stătător, nu sub dictatul Moscovei.

anatol_petrencu@yahoo.com

25.06.2021