Este vorba de un volum despre propovăduitorii Ortodoxiei în interfluviul Pruto-nistrean[1]. Cartea este dedicată memoriei poetului Nicolae Dabija. Gheorghe Baciu: „Dedicată distinsului înaintaș, academician NICOLAE DABIJA, neîntrecut luptător pentru echitate socială și creștinism, incontestabil titan al adevărului, dreptății, devenit și SIMBOLUL NAȚIUNII. Chipul luminos și cugetul lui nobil treptat s-au transformat și au concrescut puternic cu NĂZUINȚELE ROMÂNISMULUI” (p. 3).

Prefața cărții este semnată de protoiereul mitrofor Ioan Ciuntu, doctor în teologie, academician (p. 5-11). După care urmează un Cuvânt introductiv („Gheorghe Baciu, la un nou «best-seller»”) semnat de scriitorul și publicistul Liviu Belâi, Om Emerit (p. 12-28).

În primul capitol este întitulat „Evoluția creștinismului în spațiul Carpato-danubiano-pontic” (p. 29 și urm.). Profesorul Gh. Baciu expune succint etapele de extindere a creștinismului în spațiul românesc, perioada reprimărilor comuniste a religiei în numita RSS Moldovenească și ajunge în contemporaneitate. Urmează capitolul doi – „Figuri proeminente ale religiei creștine în sec. XV-XVII” (p. 44-58), în care autorul prezintă succint portretele lui Ștefan cel Mare și Sfânt și a patru mitropoliți – Teoctist I, Varlaam, Petru Movilă și Dosoftei. Alte cinci personalități monahale – călugărul Paisie, mitropoliții Bănulescu-Bodoni și Veniamin Costache, arhiepiscopul Daniel Sulima și arhimandritul Spiridon Filipovici – sunt prezentate în capitolul trei „Ierarhi ai Ortodoxismului din sec. al XVIII-lea – mijlocul sec. al XIX-lea” (p. 59-70).

În următorul capitol, al IV-lea, întitulat „Slujitori ortodocși în sec. al XIX-lea – mijlocul sec. al XX-lea” (p. 71-181), profesorul Gheorghe Baciu a prezentat 43 de personalități religioase, unele bine cunoscute cititorilor (de ex., Ioan Zlotea, Mihail Berezovschi, Gurie Grosu, Visarion Puiu, Mihail Ciachir, de etnie găgăuză, cel care a tradus Biblia din română în limba lui natală etc.), altele mai puțin știute de publicul larg.

Alte 33 de personalități ale Ortodoxiei din Basarabia și Republica Moldova (RM) au fost prezentate în cel de-al cincilea capitol „Personalități creștine născute în «secolul extremelor»” (p. 186-270). Este vorba de preoți născuți în secolul al XX-lea, numit și „secolul extremelor”, între care preoții Paul Mihail, Vasile Țepordei, arhimandritul Serafim Dabija, arhiepiscopul Antonie Plămădeală, mitropolitul Nestor Vornicescu etc. Autorul prezentată și o galerie de preoți în viață: protoiereii Petru Buburuz, Ioan Ciuntu, Zosim Toia, Pavel Borșevschi, Octavian Moșin, alții, inclusiv mitropolitul Chișinăului și al „Întregii Moldove” Vladimir (Nicolae Cantarean, n. 1952), mitropolie supusă canonic Patriarhiei Ruse (p.251-252).

Stop! În RM există Mitropolia Basarabiei, în fruntea căreia este înalt preasfințitul părinte Petru, arhiepiscopul Chișinăului, mitropolitul Basarabiei și Exarhul Plaiurilor[2], dar care nu se regăsește în carte. Este oare o simplă omitere?

Să zăbovim un pic asupra acestui subiect: Mitropolia Basarabiei. Înființată în 1927, în iunie 1940 – luna și anul agresiunii sovietice asupra României, în rezultat – anexarea la URSS a teritoriilor românești Basarabia, nordul Bucovinei, Ținutul Herța, – Mitropolia Basarabiei cuprindea 1090 de biserici parohiale și 30 de mănăstiri. Cotropitorii sovietici au închis o mare parte din biserici și mănăstiri, pe unele transformându-le în depozite, spitale, cluburi de distracție. Astfel, Biserica Seminarului Teologic din Chișinău (str. Gogol, nr. 2) mult timp a fost folosită în calitate de club de distracții a NKVD (abreviere de la Comisariatul poporului pentru afaceri interne, tradus din limba rusă) al RSSM. Avariată în rezultatul cutremurului din 1940, Biserica a fost trecută sub jurisdicția Secției Arhivă a NKVD[3].

Cotropind un teritoriu străin, populat în majoritate de creștini ortodocși, sovieticii au promovat politica de supunere și pe linie religioasă. Patriarhia Moscovei, subjugată Puterii bolșevice, numită în unele surse „puterea diavolului”, l-a trimis în nou-creata „republică” (RSSM) pe episcopul Alexei Sergheev – un personaj ce a servit mai mult interesele Statului sovietic decât interesele Bisericii Ortodoxe Ruse, pentru ca acesta să „integreze” clerul și enoriașii ortodocși bisericii ruse. Preoții Mitropoliei Basarabiei, care nu au acceptat „oferta” (citește – ordinul) Moscovei, în număr de 57, au fost omorâți prin împușcare sau în chinuri groaznice în beciurile NKVD din RSSM. Alți preoți au fost deportați în Siberia. Motivul deportării nu a fost faptul că persoanele respective erau preoți, ci faptul cum că ei făceau propagandă antisovietică. Astfel, intrau sub incidența prevederilor articolului 54 al Codului penal a Ucrainei (extins asupra RSSM) sau articolului 58 al Codului penal al Rusiei (pentru persoanele expediate forțat pe teritoriul Rusiei).

Este important un moment: în Decizia Biroului Comitetului central al Partidului Comunist (bolșevic) al Moldovei din 7 martie 1941, întitulată „Cu privire la propaganda antireligioasă și activitatea Uniunii ateiștilor militanți în Moldova” este următoarea frază: „Diminuarea propagandei și agitației antireligioase, – parte componentă a activității de partid, – a avut drept rezultat înviorarea bisericoșilor și sectanților, care, folosind înapoierea economică și culturală a truditorilor din Basarabia, au intensificat, în ultimul timp, activitatea antisovietică dușmănoasă, îndreptată împotriva măsurilor promovate de partid și de guvernul sovietic”[4]. Altfel spus, ocupanții sovietici au considerat că basarabenii aveau o economie înapoiată, erau lipsiți de cultură, și această situație era prielnică pentru agitație antisovietică. Realitatea era cu totul alta. România interbelică, inclusiv Basarabia, avea o economie dezvoltată, cu multiple legături comerciale în Europa și lume. Dimpotrivă, URSS, considerată de activiștii comuniști viitorul lumii, cu o economie superioară celei occidentale, iată că, în 1940, nu a fost în stare să trimită în RSSM… seceri. Și când stai să te gândești că pe Stema de Stat a URSS era imprimată figura secerii și ciocanului!

Dar să revenim la monografia profesorului Gheorghe Baciu. În galeria de portrete ale fețelor bisericești au fost incluși și preoți ai Mitropoliei Basarabiei, care au fost învinuiți de „agitație antisovietică”, de „spionaj” în folosul României, de „legionarism” etc. și deportați în Siberia. Astfel, autorul expune cazul preotului Nicolae Arvinte (1893-1942) și citează din dosarul păstrat la arhivă următoarele: „Fiind preot în satul Deviza, raionul Tuzla, regiunea Ismail, Arventiev [așa l-au trecut în dosar comisarii bolșevici, a. p.] făcea spionaj în favoarea României; în urma rapoartelor sale, mulți simpatizanți ai partidului comunist din această localitate au fost arestați… În prezent, Arventiev desfășoară în rândul populației o propagandă antisovietică aprigă, prin răspândirea zvonurilor calomnioase împotriva Uniunii Sovietice”[5]. Gh. Baciu scrie că „Părintele Nicolae a negat toate acuzațiile”[6]. „Inculpatul” a respins aceste acuzații pentru că ele erau false. Alături de mii de bărbați, deportați în iunie 1941, în Siberia, preotul Nicolae Arvinte s-a stins din viață în 1942, în lagărul morții Ivdel. Împreună cu părintele Nicolae Arvinte, în Siberia au fost deportați membrii familiei lui: Neonila Arvinte, n. 1898, soția, Nicolae, n. 1921, fiul și Neonila (așa a fost numită, a.p.), n. 1927, fiica[7]. Gh. Baciu prezintă și alți preoți basarabeni, supuși represiunilor comuniste, între care Teodor Neaga (1880-1943, p. 138-139), Mina Țăruș (1884-1942, p. 149-150), Nicanor Malschi (1905-1942, p. 207-209) etc. În același timp, este cazul să subliniem că mulți alți preoți au fost deportați în Siberia sau împușcați. De ex., preoții Cernăuțeanu Anton (n. 1903) și Cernăuțeanu Vladimir (n. 1905), deportați în 1941 din municipiul Chișinău; preotul Abacum Russu (n. 1896) din mun. Bălți a fost condamnat la moarte; preotul Gheorghe Mihalachi (n. 1909) din comuna Tănătari, raionul Căușeni, în 1940 condamnat la 10 ani de muncă silnică, în ținutul Krasnoiarsk. Și lista continuă. Constatarea făcută nu este altceva decât un îndemn la noi studii care ar întregi cunoașterea dramei, prin care a trecut poporul nostru.

Am o mică obiecție. Autorul scrie: Nikita Hrușciov-Perlamutter (p. 42), Nikita (Naum Solomonovici) Hrușciov-Perlamutter (p. 189-190), N. S. Hrușciov-Perlamutter (p. 190) Nikita Hrușcoiv și Nikita Hrușciov-Perlamuter (cu un singur t, p. 191, p. 192), la p. 193 – Nikita Sergheevici (Naum Solomonvici) Hrușciov (Perlamutter). Întrebarea este DE CE AȘA? Transpare ideea, cum că Nikita Hrușciov ar fi fost evreu. Teza este falsă. Nikita Hrușciov s-a născut în la 3 aprilie 1894 în satul Kalinovka, gubernia Kursk, Rusia. Tatăl său a fost etnic rus. Mama sa, la fel. El, Nikita Hrușciov, a scris personal despre naționalitatea lui rusă (în diversele anchete, completate cu prilejul congreselor Partidului comunist). Atunci când a fost înaintat la un post de răspundere în Ucraina, Hrușciov s-a împotrivit din cauza că nu cunoștea limba ucraineană. Nu putem nega că cineva din „binevoitorii” lui Hrușciov, naționaliști ruși, pentru a se detașa de liderul lor bolșevic, l-au etichetat ca „evreu”. În orice caz, este bine să facem trimitere la sursele din care ne inspirăm.

În rest, FELICITĂRI Domnului Profesor Gheorghe Baciu cu noua realizare editorială, sănătate și noi izbânzi!

anatol_petrencu@yahoo.com

09.09.2021