Noi, basarabenii, cunoaștem prea puțin istoria Albaniei și a poporului albanez (bineînțeles, nu excludem excepții). De aceea orice carte nouă despre istoria contemporană a albanezilor este foarte utilă. Este și cazul monografiei recent apărute de sub tipar „Bombă la Tirana”[1] de Uran Butka[2].

Studiul realizat de Uran Butka are patru părți. În prima parte, U. Butka expune un caz mai deosebit din istoria consolidării regimului comunisto-terorist condus de Enver Hodja din Albania și anume: aruncarea unui dispozitiv exploziv („bombă”) în curtea ambasadei URSS din capitala Albaniei, la 19 februarie 1951, și ceea ce a urmat după.

Important, cred, este afirmația autorului expusă chiar în primul aliniat: „Instaurarea dictaturii comuniste în Albania a fost un proces feroce, violent și sângeros. Nu era ușor ca un popor liber să fie transformat într-o masă de sclavi obedienți. Nu era firesc ca o țară cu un sistem capitalist în curs de dezvoltare, cu economie de piață, cu legi și instituții democratice, cu tradiții conservatoare și cu o cultură cu orientare occidentală să fie transformată într-un stat totalitar comunist monopartid, cu o economie închisă și centralizată, cu proprietate colectivă asupra mijloacelor de producție și cu cetățeni ale căror drepturi și libertăți erau limitate și încălcate în mod constant” (p. 9). Sunt importante constatările lui U. Butka pentru că în Albania anilor 1944-1945 au fost prea puțini simpatizanți ai totalitarismului sovietic (comuniști), venirea lor la putere a fost favorizată puternic de liderul Rezistenței iugoslave Iosif Broz Tito. Pentru a se menține la putere, comuniștii albanezi, conduși de Enver Hodja, au promovat o politică deosebit de feroce față de opozanții lor chiar și în cazurile în care aceștia nu au încălcat legislația comunistă albaneză. Așa cum scrie autorul cărții, regimul comunist albanez a supus represiunilor diferite categorii de oameni – oameni înstăriți/bogați, intelectuali cu viziuni democratice, diverși activiști politici din trecut, unii din ei – luptători activi împotriva invadatorilor italieni și germani, unioniști convinși (ai unirii regiunii Kosovo cu Albania) etc. U. Butka remarcă: „Pe lângă rezistența politică și chiar paralel cu aceasta, s-a făcut uz și de rezistența armată. Mișcarea armată anticomunistă a început în decembrie 1944 și a continuat timp de aproape zece ani” (p. 35).

În condițiile unei confruntări acerbe între democrații și staliniștii albanezi, iată că s-a produs acea explozie din curtea Ambasadei URSS din Tirana. În ziua respectivă (19 februarie 1951), remarcă autorul, fusese convocată Plenara a IX-a a Comitetului Central al Partidului Muncii din Albania (Partidul comunist). Pentru a reda atmosfera din cadrul organului central de conducere al Albaniei, von cita doar unele sarcini de realizat: „1. Trebuie să insuflăm în inimile poporului nostru un sentiment puternic de prețuire și loialitate față de Uniunea Sovietică. Acesta va fi epicentrul tuturor politicilor și activităților partidului nostru. În fiecare zi, trebuie să dăm posibilitatea poporului nostru să vadă clar sprijinul și ajutorul nemărginite oferite țării noastre de Uniunea Sovietică și de Stalin. Trebuie să transformăm politica stalinistă a Uniunii Sovietice în farul care ne va călăuzi tuturor calea. 2. Poporul nostru trebuie să iubească și să apere Uniunea Sovietică așa cum se iubește și se apără pe sine însuși. Dușmanii Uniunii Sovietice sunt dușmanii poporului nostru. Așadar, poporul nostru trebuie să fie necruțător cu acești dușmani…” (p. 44). Astfel, autorul cărții demonstrează convingător: conducerea comunistă a Albaniei promova orbește imaginea de vitrină a URSS și promova politicile staliniste în societatea albaneză cu propriile instrumente polițienești și cu susținerea „specialiștilor” NKVD din organele de forță ale Albaniei.

Autorul cărții expune derularea acțiunilor puterii comuniste imediat după producerea exploziei: chiar a doua zi, pe 20 februarie, au început arestările, care au continuat câteva luni ale anului 1951. Arestările s-au făcut noaptea, scopul declarat a fost „eliminarea reacțiunii”, iar cel nedeclarat – „terorizarea întregii populații” (p. 47). Pe 26 februarie 1951, scrie autorul,  Enver Hodja a comunicat concluziile la care ajunseseră autoritățile comuniste albaneze: să consolideze „linia stalinistă a partidului și guvernului comunist”. U. Butka: „În acea zi, autoritățile comuniste au săvârșit primele sacrificii pentru punerea în practică a acestei linii criminale, executând prin împușcare 22 de intelectuali albanezi. A fost pur și simplu o crimă împotriva umanității, comisă din motive exclusiv politice” (p. 48).

Urmează prezentarea amănunțită a listelor morții – sunt trecute numele persoanelor ce urmau a fi împușcate, scurte date biografice și activități ale fiecăreia, întocmite de agenții Securității Statului (p. 52-79; autorul publică și facsimilul celor trei documente respective, depistate în Arhivele Ministerului de Interne al Albaniei). Constatările poliției secrete sunt curioase: persoanele respective au fost considerate ca „dușmani ai poporului albanez” pentru că „provin din clase bogate”, sau pentru că [Tefik Shehu] „a fost un slujitor” al Albaniei pe timpul regelui Zog, sau pentru că „răspândește informații reacționare” etc. Sau: „Gaqo Qamo, născut în Korca, este de profesie dentist. Provine din clasa bogată. Este un element burghez, puternic afectat de reformele noastre. A avut întâlniri constante cu oficialii legației iugoslave, precum și cu directorul Clinicii Dentare Tirana, care nu au avut rezultatul dorit. (Acum, atenție! – a. p.): Chiar dacă nu s-a dovedit cu probe, este posibil să fie agent al Greciei și al Iugoslaviei” (evidențierea ne aparține, a. p.). Alte persoane, trecute pe lista morții, erau suspectați de legături secrete cu agenții serviciilor secrete ale Italiei, Franței, Iugoslaviei, Greciei, Turciei etc. Important de subliniat: unele persoane au fost incluse în lista morții pentru că simpatizau SUA și sperau că americanii vor veni și vor răsturna regimul comunist pro-sovietic din Albania. Astfel, în scurta informație despre „dușmanul poporului” Zyhdi Herri e scris că acesta „a avut contacte cu misiunile anglo-americane, în special cu jurnalistul Joe Collis” (p. 60). Sau Qemal Kasoruho: „…a fost proprietarul  unei berării de lux, pe care o frecventa împreună cu elementele reacționare burgheze ale țării noastre și cu membri ai misiunilor britanică, americană și franceză.” (p. 66). Agenții Securității Statului albanez l-au trecut în lista morții și pe Andon Delhusa pentru că acesta „…s-a împrietenit cu secretarul misiunii americane în Albania, Anthon Stevens” (p. 67). Niko Lezo a fost trecut pe lista morții pentru că considera că în curând „trupele britanice și americane vor debarca în curând în Albania, așa că «trebuie să fim atenți pentru a ști cum să manevrăm»”. Exemplele pot continua. Dar subliniem: nu doar în Albania, ci și în alte țări ale numitei de sovietici „democrații populare” multe persoane au plătit cu viața pentru că sperau în SUA, în democrația de acolo, în spiritul dreptății pe care doar americanii îl puteau realiza, Atunci, însă, americanii nu au mai venit. Iar trampiștii au trădat nu doar cauza dreaptă a poporului ucrainean, care luptă pentru supraviețuire în acest război genocidal al Federației Ruse, ci și memoria tuturor martirilor – victime ale totalitarismului comunist.

Autorul continuă cu expunerea unor documente întocmite în cadrul Ministerului de Interne după masacrul celor 22 de persoane, documente nesemnate, cu multe lacune de ordin judiciar (chiar a legislației comuniste albaneze). Important de reținut și evidențierea făcută de autorul cărții la p. 64: „Pe lângă includerea unor persoane nevinovate pe o listă neagră și pe lângă persecutarea și torturarea acestora, maiorul Edip Cuci de la Securitatea Statului a mers și mai departe decât colegii lui, propunând ca elementele să fie executate prin împușcare fără a le fi dovedită vina, ci doar pe baza originilor sociale și viziunii culturale ale victimelor”. Mai sus autorul a menționat: mulți securiști albanezi au făcut stagii în URSS, în „universitățile” NKVD-lui; în plus, în Ministerul de Interne (Securitatea Statului era o structură a acestuia) erau instructori sovietici.

Partea a II-a a cărții este întitulată „Cuvintele care vin din inima pământului” (p. 143-160). Este vorba de deshumarea rămășițelor pământești a celor 22 de persoane, omorâte cu sânge rece de călăii comuniști, realizată după căderea regimului criminal comunist.

Partea a III-a a monografiei – Martirii -, p. 161-278. Autorul prezintă personalitățile elitei albaneze, asasinate de regimul criminal, condus de Enver Hodja:

Sabiha Kasimati (n. 1912, în Edirne, Adrianopol, Turcia), singura femeie asasinată; a absolvit Liceul Francez din orașul de baștină, apoi Facultatea de Științe Biologice din Torino, a susținut teza de doctor în științe, devenind conferențiar universitar; a avut studii serioase în domeniul ihtiologiei (vezi mai multe detalii p. 162-171).

Tefik Shehu (n. 1912) a absolvit facultățile de Economie și Finanțe (1930-1935) și de Drept (1935-1938) în universități din Italia, trecut pe lista neagră a Securității Statului pentru că „slujise regimul regelui Zog ca primar de comună, de a fi fost agent al iugoslavilor și de implicare într-o organizație teroristă” (p. 173). Astfel, autorul cărții, Uran Butka expune biografia, activitate victimelor regimului comunist albanez. În unele cazuri autorul prezinte membrii familiilor celor masacrați, familii care au fost deposedate de casele și averea mobilă agonisită timp de o viață, deportate în locuri neprielnice pentru trai și impuse să supraviețuiască în condiții deosebit de grele.

Lectura cărții lui U. Butka demonstrează că în Albania organele de partid comunist și de represiune au utilizat aceleași metode de comportament față de numiții de comuniști „dușmani ai poporului”: opozanții regimului comunist, reali sau imaginari, erau trecuți prin procese de judecată sumare, condamnați la moarte sau detenție pe viață, iar familiile erau deportate în Siberia.

De multe ori autorul cărții folosește ocazii pentru a prezenta și figurile criminalilor cocoțați în vârful puterii. Astfel, despre dictatorul Enver Hodja scrie: „Enver Hodja, ca stalinist radical, și puterea comunistă criminală au atacat mortal burghezia albaneză care ajutase țara să avanseze pe calea progresului. În numele revoluției comuniste, al preluării și consolidării puterii dictaturii proletariatului prin vărsare de sânge și violență, au executat intelectualii, comercianții, foștii funcționari publici, descendenți direcți ai marilor familii și pe mulți alții, fără proces sau prin procese false… Enver Hodja însuși era o persoană sadică, ingrată, primitivă și răzbunătoare, căreia îi plăcea să ucidă oameni, în special persoane importante pe care le cunoștea personal și care nu îngenuncheau în fața lui” (p. 241).

În sfârșit, partea a IV-a, „Reversul medaliei. Condamnarea” (p. 279 și urm.). În situația în care cele 22 de persoane, împușcate de comuniști sub motiv că ar fi aruncat „bomba” în curtea Ambasadei URSS din Tirana, dar care nu aveau nici cea mai mică atingere de acest caz, întrebarea este: cine a aruncat de fapt „bomba”? Și autorul cărții dă răspunsul așteptat: „Hysen Llulla și Qazim Laci au fost cei care au aruncat dinamita sau „bomba” în curtea din spate a ambasadei sovietice” (p. 279). Autorul demonstrează că regimul comunist din Albania a creat o organizație – Frontul Rezistenței [citește „anticomuniste” – a. p.], aflată sub controlul Securității Statului. U. Butka menționează: „Mulți anticomuniști onești, care erau fie dezamăgiți de regim, fie afectați de acesta, s-au alăturat acestei organizații, fără să știe că se află sub controlul total al Securității Statului. Dar ei au fost folosiți ca momeală pentru a prinde adversarii politici și fugarii, care în acele zile se deplasau prin țară, în special în Albania centrală și de nord…” (p. 280-281). Când Hysen Llulla și Qazim Laci au depistat caracterul Frontului Rezistenței, au decis să creeze organizația Unificarea Națională. În cadrul acesteia, ei au decis să atragă atenția opiniei publice că nu toți albanezii susțin regimul sângeros comunist. Autorul cărții expune documente și mărturii despre cei doi autori ai exploziei. Autoritățile albaneze s-au răfuit și cu ei…

Cartea citită ne este utilă nouă, istoricilor contemporaneiști. A fost o lectură captivantă, cu multe detalii pe care nu le-am cunoscut.

Recomand cartea tuturor celor de se interesează de regimurile comuniste, de fărădelegile și abuzurile acestora, dar și de rezistența împotriva criminalilor de stat.

Felicitări autorului! Felicitări Editurii Omnium!

anatol_petrencu@yahoo.com