Pe data de 23 mai 2025, Departamentul de Istoria Românilor, Universală și Arheologie din cadrul Universității de Stat din Moldova, a organizat Sesiunea științifică, ediția a XI-a. În cadrul acestei Conferințe am prezentat o comunicare privind reacțiile oamenilor la trecerea în neființă a lui Iosif Stalin.

Moartea unui om este un lucru firesc: noi toți suntem muritori. Este cu totul altceva decesul unui dictator, mai ales – al unui tiran sângeros cum a fost Iosif Stalin. Moartea dictatorului lui (5 martie 1953) a stârnit diverse reacții în URSS și lume.

Prizonierii Gulagului au simțit o ușurare a sorții lor, unii din ei au manifestat bucurie în mod deschis. Conducerea URSS și o bună parte a societății sovietice, însă, a manifestat tristețe, îngrijorare și, – respectiv, – manifestări de devotament cauzei lui Stalin.

Tema rămâne a fi actuală în istoriografia națională și universală datorită reabilitării dictatorului Stalin de către actuala conducere a Federației Ruse; lui Stalin i se ridică busturi, monumente, imaginea lui apare pe icoane ale Bisericii Ortodoxe Ruse etc.

Scopul acestei investigații a fost examinarea literaturii memorialistice și a presei de la Chișinău privind decesul dictatorului.

La aflarea veștii că dictatorul de la Kremlin a murit populația Gulagului, dar nu numai ea, a simțit o ușurare și a intuit că în curând lucrurile se vor schimba spre binele lor. Astfel, Eugen Banaga (n. 1932; la momentul morții lui I. Stalin făcea serviciul militar) a mărturisit: „Când a murit Stalin, eram pe insulă, lângă Paldiski. Am umblat toată noaptea, dimineața – să ne odihnim. Politrucul – ne adună și ne spune: «У нас большая потеря…» [„Avem o pierdere mare...”]. Eu aud prin somn… Când a fost înmormântarea – ne-au dus la ștab [rus., stat-major, a.p.] și am stat în careu cât a mers înmormântarea. Am simțit în suflet o bucurie, nu am simțit o durere, dar numai cu Vasilică puteam să-mi deschid sufletul, cu cei din Belarus și Moscova – m-am temut să arăt ce simțeam. Știu că sora Olga a plâns la școală, a venit acasă cu niște ochi roșii…”[1]

Fratele lui Eugen, Nicolae Banaga, deportat în regiunea Kurgan, în 1949, își amintea: „După moartea lui Stalin, parcă era un pic mai ușor. În anul 1953, la 5 martie a murit Stalin. Ne-a adunat directorul, era un singur aparat de radio, și ne-a impus să plângem. Zic: «Eu nu pot să plâng!» Murise din familia noastră vreo trei membri și alți oameni din sat pe care îi știam și-i respectam! Cum să plâng acum? Nu am vărsat nici o lacrimă în legătură cu moartea tiranului Djugașvili. Dar pe sora mea, era clasa întâi, au reținut-o la școală și a venit acasă plângând. Mama, când o vede: «Aurica, de ce plângi?»  «D-apăi a murit tata nostru!»  «Cum, Maxân?» Mama era mai să leșine! «Nu-u, nu tata nostru, dar tata la toți tații, așa ne-a spus învățătoarea, că a murit tata nostru și trebuie să plângem!»[2].

Un alt supraviețuitor al GULAG-ului, Marin Buga (n. 1938, deportat în 1949, în regiunea Irkutsk) povestea următoarele: „Când a murit Stalin, directorul și învățătoarele plângeau. Ne-au aliniat pe toți în careu și plângeau toți. Noi de-acum ne dădeam seama, știam cine-i Stalin, dar nici nu am plâns, nici nu ne-am bucurat. Nimeni dintre elevi! Învățătorii erau șocați de moartea lui Stalin: «Cum să trăim fără tată? Cum vom trăi mai departe fără Stalin?»[3]

În recent lansata carte, Nicolae Negru (n. 1948, deportat în Siberia, în 1951) scrie: „Într-o zi, el [tata] a venit mai devreme, părea mai relaxat, de o voioșie neobișnuită și, în același timp, agitat, atrăgând și atenția mamei. «S-o întâmplat ceva?», se interesă ea, mirată.  «O murit Antihristu», răspunse el cu subînțeles, surâzând mai larg ca niciodată, luminând toată casa… Antihristul era un personaj pe care tata îl menționa destul de des, știam că e rău, că nu-l ascultă pe Dumnezeu… Abia prin clasa a șaptea, venind vorba la școală despre data morții lui Stalin, m-a străfulgerat gândul că «tăticul popoarelor» putea fi Antihristul la care s-a referit tata”[4].

Care a fost reacția autorităților de la Chișinău privind știrea morții lui I. Stalin?

Examinând presa timpului am constatat: ziarele de la Chișinău a retipărit operativ toate știrile oficiale ale Kremlinului. Astfel, la 5 martie, cotidianul Moldova Socialistă (MS) a publicat „Despre boala președintelui Sovietului Miniștrilor al URSS și secretarului Comitetului Central al PCUS tov. I. V. Stalin” în care cititorii erau anunțați despre „nenorocirea ce a lovit partidul nostru și statul nostru – boala grea a tovarășului Stalin. În noaptea spre 2 martie, tovarășul Stalin, în vreme ce se afla la Moscova, în locuința sa, a avut o hemoragie cerebrală care a cuprins regiuni ale creierului, însemnate (vitale – a. p.) pentru viață. Tovarășul Stalin și-a pierdut cunoștința. S-a dezvoltat paralizia mâinii drepte și a piciorului drept. A urmat pierderea graiului”. MS a publicat Buletinul privind starea sănătății lui Stalin, semnat de ministrul păzirii (ocrotirii – a. p.) sănătății A. F. Tretiakov și un șir de medici renumiți.

Pe data de 6 martie 1953, ziarul MS a publicat știrea morții lui Stalin: „Din partea Comitetului Central al PCUS, a Sovietului Miniștrilor URSS și a prezidiumului Sovietului Suprem al URSS: pe data de 5 martie, la ora 9.50, a încetat din viață I.V. Stalin”. Ziarul a publicat constatarea medicilor privind decesul dictatorului, după care sute de osanale la adresa celui decedat. De ex., conducerea sindicatelor sovietice menționa: „Toată viața sa slăvită și eroică tovarășul Stalin și-a închinat-o țelului blagorodnic – cauzei slobozirii (eliberării – a. p. ) truditorilor, luptei pentru biruința comunismului”[5]. În mesajele publicate I. Stalin a fost considerat „mare conducător, învățător, părinte și prieten, mult iubitul tovarăș”.

Sunt semnificative poeziile închinate dictatorului de la Kremlin, semnate de poeți basarabeni. De ex., Liviu Deleanu, în poezia „Stalin a (va – a. p.) trăi” scrie: „De-a lungul și de-a latul emisferelor / Tot globul pământesc a tresărit…/ Nu, n-are margini clocotul durerilor / La gândul că Titanul a murit”. Și în continuare: „El va trăi cât va trăi și soarele / Cu care-a fost de noi asemuit – / și-n veci vor dăinui nemuritoarele / Idei, pe care el le-a înfăptuit”[6].

Osanale asemănătoare au fost exprimate în versuri de Leonid Corneanu: „Oare cine poate să descrie / Toată mâhna, care ne-a cuprins? / Cine poate încredința hârtiei / Tot ce-n suflet cu sânge-nscris? // Cui să-i spun de-a inimii durere? / Sub povara vestei mă îndoi / A murit conducătorul țării / Nu-i iubitul Stalin între noi. // Eu mă dau de Nistru mai aproape / Să mă jelui, să-i vestesc mâhnit / Dar și el cu lacrimi sub pleoape / Îmi vestește: Stalin a murit…”[7]

În concluzie: vestea morții dictatorului roșu Iosif Stalin a fost primită de societatea sovietică în mod diferit: unii au deplâns sincer decesul conducătorului sovietic, alții – largi pături ale poporului: deținuți politici, deportați, milioane de oameni nedreptățiți etc. – cu o bucurie ascunsă.

Dar mai este ceva: într-un fel, istoria se repetă. Războiul agresiv, pornit de Vladimir Putin, mare simpatizant al lui I. Stalin, politica internă represivă, promovată de acesta, ascunde speranța a milioane de oameni că odată cu decesul liderului de la Kremlin lucrurile se pot schimba în bine [8].

anatol_petrencu@yahoo.com

25.05. 2025