Istoria ultimelor luni (zile) ale familiei lui Nicolai al II-lea Romanov (de la abdicare, 2 martie 1917, până la masacrarea acesteia, în demisolul Casei Ipatiev din Ekaterinburg, 17 iulie 1918) este pe cât de dramatică, pe atât de fascinantă și ademenitoare. Asta și datorită faptului că evenimentele, cazurile individuale, acțiunile persoanelor implicate etc. sunt interpretate de istorici în mod diferit, subiectul dat fiind deosebit de controversat.

Personal, am fost de două ori la Ekaterinburg, fiind invitat de Fundația „Centrul prezidențial B. N. Elțîn”, să particip cu comunicări în proiectul „Istoria stalinismului”. Folosindu-mă de ocazie, am vizitat de mai multe ori măreața Catedrală a Sângelui Vărsat (rus.: Спас на крови; poate fi tradus și Catedrala Mântuitorului pe Sânge Vărsat), ridicată pe locul unde a fost casa inginerului Nicolai Ipatiev, confiscată de bolșevici și transformată în ultima închisoare pentru familia lui Nicolai al II-lea și loc de masacru al acesteia. În 2019, am avut ocazia să vizitez și locurile în care au fost aruncate cele 11 cadavre ale membrilor familiei imperiale (7 persoane), a medicului Evghenii Botkin și a încă trei sluji în mina „Cei patru frați” (numită și Ganina Iama; rus.: Ганина Яма) din pădurea Kopteaki, precum și locul numit „Poiana porcului” (rus.: Поросёнков лог), un loc mlăștinos, în care au fost îngropate și camuflate mormintele celor masacrați. De aceea nu am fost indiferent față de monografia dnei Helen Rappaport, referitoare la ultimele zile ale Romanovilor[1].

S-ar fi părut, ce ar mai fi de scris nou la acest subiect cercetat atât de mult și atât de controversat? Chiar abdicarea țarului Nicolai al II-lea este prezentată de cercetători în mod diferit: Nicolai al II-lea a abdicat benevol sau a fost obligat sau trădat de generali și a renunțat la tron?[2] Despre exilul familiei imperiale la Tobolsk, apoi la Ekaterinburg, asasinarea acesteia au scris cercetători[3], numeroși istorici ruși[4] și occidentali[5].

Cartea H. Rappaport începe cu un Cuvânt-înainte, semnat de Șerban Papacostea (p. 7-9), Mulțumirile autoarei și cu Introducere. Urmează 16 capitole, Epilog. Parfum de crini, Note asupra surselor, Bibliografie și Index de nume de persoane, de localități și  de instituții.

Autoarea a făcut o prezentare a Ekaterinburg-ului – locul unde a fost masacrată familia imperială. La începutul anilor 1900 acest oraș devenise un centru industrial important al Imperiului țarist, aici funcționa Monetăria Imperială; mulți investitori din afara Rusiei și-au deschis aici afaceri. În oraș se deschisese consulatele Franței, Elveției, SUA, Germaniei, Suediei și Danemarcei. În același timp, în Ekaterinburg se crease o importantă clasă de proletari și activa o puternică organizație orășenească a bolșevicilor.

Pe parcurs, începând cu Introducerea și continuând în capitolele cărții, H. Rappaport a prezentat detaliat și convingător caracterele persoanelor prezentate în monografie. Ca și alți autori, H. Rappaport a scris despre Nicolai al II-lea, împărat ce avea „o viziune și abilități politice limitate” (p. 29), conducător care s-a opus vehement oricăror schimbări politice, care a acceptat cu greu reforma constituțională din 1905. În opinia autoarei, declinul Imperiului țarist „s-a accelerat după intrarea entuziastă a Rusiei în Primul Război Mondial” (p. 30), țarul fiind comandantul suprem al forțelor militare. Autoarea a expus situația de la sfârșitul anului 1916 – începutul anului 1917, insuccesele de pe front, criza alimentară și dezordinea ce a cuprins orașele importante ale Imperiului, capitala Petrograd, în primul rând, condiții ce l-au determinat pe țarul Nicolai al II-lea să abdice de la tron. Familia țarului a fost arestată, trimisă în Țarskoe Selo, apoi, din diverse considerente politice, – scrie H. Rappaport, – Guvernul provizoriu, condus de Alexandr Kerenski a decis să trimită familia imperială într-un „loc mai sigur”, de fapt – în exil, în orașul Tobolsk (Siberia de Est). Autoarea a expus situația familiei imperiale după lovitura de stat bolșevică din octombrie 1917. Bolșevicii au luat sub controlul lor familia imperială și au mutat-o în orașul Ekaterinburg, în Casa Ipatiev, descrisă amănunțit de H. Rappaport. Autoarea a expus regimul zilnic, care le-a fost impus Romanovilor, regimul alimentar, organizarea pazei de către CeKa[6], asistența medicală (în acest interval de timp țareviciul Alexei continua să sufere de hemofilie, iar starea sănătății mamei lui era de asemenea deosebit de gravă).

Responsabil de păzirea Romanovilor era Iakov Iurovski, despre care autoarea a scris următoarele: „ …era un bărbat înalt, bine făcut, cu pomeți înalți și părul negru. Având barba îngrijită, în stilul Van Dyck și mustața răsucită, bărbatul de 40 de ani avea un aspect demn, aproape elegant, și o mândrie pe măsură. Spre deosebire de Avdeev, nu bea în exces. Era deosebit de inteligent, vigilent și motivat. …Iakov Iurovski se născuse evreu. …Fiind unul din 10 copii, anii de sărăcie, foamete și lipsuri sădiseră germenii unor adânci resentimente sociale și îl făcuseră să devină un antimonarhist virulent… Copil fiind, nutrise o credință naivă în bunătatea infailibilă a țarului, cum făcuseră și alții… însă deziluzia s-a instalat rapid când Iurovski și-a dezvoltat o conștiință politică și socială. Curând, țarul în care credea a devenit în ochii tânărului impresionabil un «demon», un «vampir» și un asasin”.[7] Acest I. Iurovski va organiza paza familiei imperiale în Casa Ipatiev, va gândi și realiza lichidare fizică a Romanovilor și persoanelor aflate împreună fostul împărat al Rusiei.

Începând cu capitolul 2 – „Domnul brunet”. Joi, 4 iulie 1918 (p. 60 și urm.), H. Rappaport a analizat amănunțit evenimentele zi după zi, atât starea de lucruri în Casa Ipatiev, cât și cele întâmplate în ziua respectivă în Ekaterinburg, mai ales, în hotelul „Amerikanskaia”, locul unde se întruneau conducătorii Consiliului orășenesc și membrii CeKa și luau diverse decizii, inclusiv – referitoare la familia imperială. Autoarea menționează de mai multe ori despre înaintarea militarilor cehi și albgardiștilor spre Ekaterinburg, despre discuțiile și deciziile luate la Moscova privind soarta Romanovilor.

În capitolul 3, întitulat „Bărbatul care fuma”. Vineri, 5 iulie 1918  (p. 81 și urm.) autoarea l-a prezentat pe Nicolai al II-lea în aceste zile din detenție, impuse de I. Iurovski: „Chipul său purta urmele permanente ale oboselii și ale apatiei, fiind animat doar de zâmbetul său veșnic trist și melancolic. Acum, Nicolae avea chelia pronunțată și încărunțea la tâmple. Barba sa roșcată atât de distinctivă încărunțea și ea…” (p. 85).

În același mod, H. Rappaport a prezentat-o pe soția lui Nicolae, Alexandra Fiodorovna, numită Alis (4. Femeia în scaun cu rotile. Sâmbătă, 6 iulie 1918, p. 99 și urm.), după care a scris despre cele patru fiice ale Alexandrei – Olga, Tatiana, Maria și Anastasia (5. Fetele în rochii albe, p. 119 și urm.). În Casa Ipatiev cele patru surori au avut grijă de mama lor, din ce în ce mai bolnavă și disperată, și de Alexei, fratele lor, de asemenea, bolnav. Împreună cu mama, cele patru surori citeau din Biblie, se rugau împreună, croșetau etc. Viața era monotonă și incertă. Autoarea amintește de vizita familiei imperiale la Constanța; una din sarcinile vizitei fiind și posibila căsătorie a Olgăi cu Carol[8]. „După cum s-a dovedit, – scria autoarea cărții, – Carol o preferase pe Tatiana, care era mai atrăgătoare, însă nu reușise să o impresioneze cu purtarea sa grosolană și lipsită de tact…”[9]. Greu de imaginat, în ce anume s-a manifestat grosolănia și lipsa de tact a principelui Carol…

Urmează capitolul 6, întitulat „Băiatul în costum de marinar”. Luni, 8 iulie 1918, (p. 136 și urm.), despre Alexei, fiul lui Nicolae al II-lea, ocupațiile lui în detenție, suferințele înfruntate etc..

Următorul capitol, 7 „Medicul cu suflet mare”. 9 iulie 1918 (p, 152 și urm.) – despre medicul Evghenii Botkin, rămas devotat familiei imperiale și care s-a străduit să vindece bolile de care a suferit Alexandra și Alexei; a fost ucis alături de pacienții săi.

La p. 160 autoarea l-a prezentat pe Iakov Sverdlov – revoluționarul de profesie care, împreună cu V. Lenin a decis soarta familiei imperiale. I. Sverdlov „era scund și slab, negricios, cu trăsături exotice evreiești, o claie de păr negru, ochii scânteietori și cu un cioc îngrijit. Îi plăcea să poarte o haină lungă de piele, codul vestimentar preferat al CeKa și deseori o cravată neagră boemă legată neglijent. Cu toate că părea rupt din altă lume, avea o voce răsunătoare, iar dincolo de pince-nez se ascundea o inteligență redutabilă și calculată, cu o memorie vizuală foarte dezvoltată. Reținea cantități uriașe de informații despre numele și chipurile activiștilor și colaboratorilor de partid însemnați, construind o rețea de oficiali ai partidului în întreaga Rusie”[10].

Cel de-al 8-lea capitol a fost întitulat „Biata noastră Rusia”. Miercuri, 10 iulie 1918 (p. 163 și urm.). Este vorba de ce știau în SUA despre evenimentele din Rusia cuprinsă de război civil; autoarea expune figura Mariei Bocikariova, locotenent-colonel, fost comandant al Batalionului I de femei-voluntare, care au luptat pe Frontul de Est. Autoare descrie întâlnirea pe care M. Bocikariova a avut-o cu președintele SUA W. Wilson și pledoariile Mariei pentru implicarea trupelor militare americane în războiul civil Rusia împotriva bolșevicilor. În continuare, H. Rappaport a prezentat scurt, dar convingător starea societății ruse în anul 1918: „Poporul rus – extenuat, înfometat, epuizat de război și degradat de secole de cruzime, absolutism și înșelătorie – nu a fost impresionat de gesturile disperate ale țarului din 1902, 1914 și din nou în 1917, la fel nu a reacționat nici la retorica bolșevică de mai târziu. Disperarea, sărăcia și dislocările de război au dus la indolență, criminalitate și indiferență, după ce prima criză de foamete împinsese masele să ia acțiune și să se revolte”[11].

Urmează analiza mai multor planuri de eliberare din detenția bolșevică a familiei imperiale [planuri] expuse de ofițerii rămași devotați țarului. Autoarea a demonstrat că și bolșevicii au trimis fițuici cu planuri de „eliberare”, asta cu scopul de a avea „probe” cum că țarul era gata să evadeze.

Capitolul 10.  „Ce e de făcut cu Nicolae?” Vineri, 12 iulie 1918 (p. 192 și urm.); autoare prezintă întrebarea formulată de conducerea de la Ekaterinburg și cea a Rusiei bolșevice. Bolșevicii din Ekaterinburg erau alarmați de faptul că trupele albgardiste și cele ale foștilor prizonieri cehi înaintau spre acest oraș. Președintele Consiliului orășenesc Filip Goloșciokin s-a consultat cu I. Sverdlov. Autoarea a constatat: decizia de a nimici familia imperială a fost luată de V. Lenin și I. Sverdlov. Lenin, – scrie autoarea, – „voia să se asigure că numele său nu avea să fie pătat de asasinarea Romanovilor – din punct de vedere legal sau altfel. Se știe însă cu certitudine că enigmaticul Sverdlov, cel care a condus cu adevărat operația, a tras sforile sorții finale a familiei imperiale, comunicând constant cu bolșevicii din Ural. Erau oamenii lui Sverdlov, conduși de disciplină, fanatism și respectarea strictă a dictatelor și a dogmelor partidului. Fusese deja numit cel care avea să se ocupe de această sarcină, era Iakov Iurovski, comandantul Casei Ipatiev[12].

Capitolul 11, „Absolut nicio veste din afară”. Sâmbătă, 13 iulie 1918 (p. 213 și urm.). Aici autoarea a expus discuțiile avute loc în palatele regale din Europa privind eliberarea familiei imperiale ruse. Dar planurile au rămas doar… planuri.

Monografia H. Rappaport culminează cu expunerea amănunțită a ultimelor zile din viața familiei imperiale (14-17 iulie 1918). În aceste zile I. Iurovski a ales locul execuției, a selectat asasinii, i-a instruit, l-a mințit pe Nicolai al II-lea cum că familia urma a fi evacuată într-un loc mai sigur (armatele albgardiste erau aproape de oraș), i-a condus pe oamenii întemnițați într-o încăpere la demisol, i-a aranjat ca și cum să-i fotografieze înainte de evacuare. La scurt timp, au urma scene de apocalipsă: oamenii lui I. Iurovski au tras în plin de la distanță mică. Și parcă nu ar fi fost de ajuns: în stare de ebrietate, călăul Piotr Ermakov a înjunghiat cadavrele ce erau deja la podea.

În continuare, H. Rappaport prezintă epopeea nimicirii cadavrelor: inițial acestea, deposedate de bijuterii și alte obiecte de preț cusute în haine,  au fost aruncate într-o mină nu prea adâncă (Ganina Iama), apoi scoase, incinerate, stropite cu var și duse în alt loc (Poiana orcului) și acolo îngropate.

Autoarea a adus „la zi” problema înhumării creștinești a rămășițelor pământești ale familiei imperiale ruse. Pentru istorici prezintă interes și compartimentul „Note asupra surselor” (p. 316 și urm.). Astfel, H. Rappaport scrie că atunci când curentele istoriografice sunt în unele cazuri intransigente, autoarea a urmat „cât mai mult posibil sursele scrise cel mai aproape de momentul desfășurării evenimentelor, de oamenii care se aflau atunci în Rusia”[13] .

În încheiere: suntem de acord cu aprecierea dată de Alison Weir, scrisă pe coperta cărții: „Captivantă, înfiorătoare și emoționantă, întocmai cum ar trebui să fie o carte de istorie”.

anatol_petrencu@yahoo.com

6.01.2026