MEMORIA DEPORTAŢILOR, TRAVALIUL DURERII NEÎMPĂRTĂŞITE

            Stimaţi prieteni,

            Publicăm mai jos un articol, consacrat deportării din 6 iulie 1949, tipărit în săptămânalul „Literatura şi Arta”, 4 iulie 2013.

MEMORIA DEPORTAŢILOR, TRAVALIUL DURERII NEÎMPĂRTĂŞITE

În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, o urgie cumplită s-a abătut asupra basarabenilor: regimul sovietic de ocupaţie a realizat, ca pe timp de război, operaţiunea „Юг” (Sud). Conform statisticilor, au fost deportate forţat în regiunile îndepărtate ale URSS circa 35 786 persoane din RSSM, dintre care 11 889 copii,  14 033 femei şi 9 864 bărbaţi. În rezultatul foametei provocate de regimul stalinist în RSSM, în 1946-1947, ţăranii basarabeni au fost nevoiţi să accepte cooperativele agricole de model sovietic – colhozurile, dar înscrierea în noua formă de organizare a gospodăriilor ţărăneşti se făcea selectiv. În primul rând, erau excluşi din liste aşa-numiţii „reprezentanţi ai burgheziei săteşti” – chiaburii. În marea lor majoritate, istoricii consideră noţiunea „chiabur” drept  invenţie a viziunii staliniştilor, iar ipoteza acestora despre apariţia în Basarabia, după cel de-al Doilea Război Mondial, a unor elemente sociale noi de exploatare a muncii semenilor (chiaburii) – lipsită de orice argument. Documentele din arhivele timpului demonstrează fără echivoc includerea pe listele chiaburilor „a celor mai buni gospodari ai satelor”. Criteriile, elaborate de comunişti pentru întocmirea listelor persoanelor care urmau a fi deportate „în siberii de gheaţă”, au admis abuzuri nemaipomenite: au fost declarate „chiabureşti” gospodăriile ţărăneşti ai căror capi de familie erau „membri activi ori conducători ai partidelor politice antisovietice” sau „au colaborat cu organele puterii de ocupaţie”, sau „au avut relaţii cu puterea de ocupaţie”. Prin urmare, constatăm ignorarea vădită a aspectelor social-economice, iar principiul de loialitate şi atitudinea reticentă a ţăranilor faţă de regimul politic au servit drept criteriu principal în trierea gospodăriilor ţărăneşti.

 Calvarul a început cu anul 1940, odată cu realizarea în practică a celui de-al treilea punct al Protocolului adiţional secret din 23 august 1939[1], populaţia băştinaşă în spaţiul dintre râurile Prut şi Nistru trăind grele încercări de supravieţuire culturală şi identitară. Astfel, în rezultatul Ultimatumului sovietic din iunie 1940[2], teritoriul dintre Prut şi Nistru (Basarabia), nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi câteva insule de la Gurile Dunării au fost anexate la Uniunea Sovietică (URSS). În limitele noilor teritorii anexate în mod arbitrar, la 2 august 1940 puterea sovietică constituie Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Pe cuprinsul întregii Basarabii, fără sudul şi nordul provinciei, incluzând însă o fâşie de teritoriu din stânga Nistrului, a fost instaurat regimul de teroare practicat la moment de legislaţia URSS. În baza Codului penal al RSS Ucrainene (art. 54) şi Codului penal al RSFS Ruse (art. 58), cât şi altor legi sovietice, mii de locuitori ai Basarabiei au fost arestaţi, maltrataţi, reţinuţi în închisorile NKVD-iste şi deportaţi în lagăre de muncă forţată din Siberia.

Primul val de deportări staliniste a populaţiei băştinaşe a fost organizat în iunie 1941. A urmat implicarea României, alături de Germania şi aliatele acesteia, în războiul împotriva URSS, basarabenii fiind înrolaţi atât în Armata Română cât şi în Armata Roşie. Cea din urmă mobilizare a fost avut loc în vara-toamna anului 1944, zecii de mii de locuitori din teritoriile anexate fiind antrenaţi în luptele de pe Frontul de Est şi aruncaţi în cele mai primejdioase locuri ale războiului. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a fost urmat de perioada unei foamete cumplite la care a fost condamnată populaţia localităţilor din RSSM prin contribuţia directă a puterii sovietice, dar şi prin politici de intimidare, cultivarea sentimentului de frică şi acţiuni de încurajare a loialităţii faţă de puterea sovietică printre reprezentanţii locali ai conducerii RSSM. Conform cercetărilor recente, în aceşti ani, în RSSM au murit peste 200 000 de oameni, în special copii şi bărbaţi. În 1949, pentru traducerea în viaţă a politicii Partidului Comunist de construire a socialismului la sate prin colectivizarea pământurilor ţăranilor şi constituirea unei baze economice pentru administrarea colhozurilor, Guvernul sovietic a organizat un nou val de deportări a populaţiei din RSSM. Documentele de arhivă şi cele de istorie orală sunt dovada exterminării celei mai reprezentative categorii sociale din localităţile rurale – ţăranii înstăriţi (gospodari) şi intelectualii, averile cărora au intrat în administrarea directă a autorităţilor publice locale sau, de cele mai deseori, fiind însuşite de reprezentanţii acestora. Ridicarea şi deportarea ţăranilor a fost realizată de Ministerul Securităţii Statului al RSSM, în frunte cu I. Mordoveţ. În plină noapte, de la 5 spre 6 iulie 1949, a început calvarul acelor oameni absolut nevinovaţi, mulţi dintre care şi-au găsit somnul de veci departe de locurile natale. Deloc întâmplător, după deportarea din 1949, în RSSM, rapoartele oficiale au înregistrat un număr record de gospodării colectivizate. În februarie 1951, autorităţile sovietice s-au mobilizat pentru un nou val de deportări politice, de această dată fiind invocate motive  religioase.

După 1956 a început procesul de reabilitare a deportaţilor şi de revenire la locurile de baştină. Au trecut mulţi-mulţi ani până când autorităţile statului s-au întors cu faţa spre victimele totalitarismului sovietic. Dar şi în acest caz, cum au atenţionat nu o singură dată persoanele supuse represiunilor politice, legislaţia Republicii Moldova privind victimele regimului comunist este imperfectă şi nu se respectă. Înlesnirile sociale, acordate persoanelor supuse represiunilor politice, fiind neînsemnate, de asemenea, nu sunt asigurate. Nu a fost respectată prevederea articolului 23 din Legea „Cu privire la răspunderea penală pentru participare la represiuni”.

Aceste file de istorie dramatică au fost tăinuite timp îndelungat de conducerea URSS şi RSSM, apelând repetat la strategii de propagandă comunistă cât şi aservire a ştiinţei istorice din acea perioadă. Abia în anii restructurării gorbacioviste (în RSSM, începând cu 1988) istoricii, alături de scriitori, publicişti, ziarişti au pus problema studierii critice a istoriei perioadei totalitare. Rezultatul eforturilor conjugate s-a materializat prin publicarea unor studii de mare actualitate pentru elucidarea politicilor represive aplicate de administraţia sovietică în RSSM[3]. Considerăm, însă, aceste rezultate constituie prea puţin în comparaţie cu ceea ce am putea face. La nivel instituţional, recuperarea documentelor de istorie orală şi cercetarea memoriei colective privind foametea din anii 1946-1947 şi la deportările din perioada stalinistă rămâne în continuare una din priorităţile de bază. Ca şi în cazul altor societăţi totalitare, cercetarea istorică Republica Moldova a fost dominată şi instrumentalizată de mitologia politică. Starea de lucruri caracterizată, la această etapă, prin absenţa unor abordări sistematice şi ştiinţifice a problemei memoriei colective a determinat faptul că memoria victimelor comunismului în Republica Moldova este încă fragilă, insuficient recunoscută şi instituţionalizată, periferică, vizând în deosebi victime sau descendenţi, şi  nu este asumată de toate grupurile sociale, ca în cazul Holocaustului. În contextul eforturilor întreprinse de cunoaştere a trecutului totalitar, prima şi cea mai gravă problemă cu care ne confruntăm în prezent, este dezinteresul autorităţilor naţionale, inclusiv al Academiei de Ştiinţe a Moldovei faţă de subiectul dat.

Institutul de Istorie Socială „ProMemoria” (INIS „ProMemoria”) a întreprins demersuri în adresa conducerii Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova privind necesitatea acumulării mărturiilor supravieţuitorilor foametei organizate şi a deportărilor politice, colectarea şi cercetarea documentelor de istorie orală şi celor din arhivele de familie a persoanelor deportate şi/sau condamnate la munca forţată în Gulag pentru a fi recuperate, valorificate şi introduse în circuitul ştiinţific şi făcute accesibile interesului public. O astfel de abordare complexă presupune efectuarea unor ample cercetări de istorie orală (întâlniri, interviuri, documentări) în diferite localităţi ale Republicii Moldova. Materialele colectate în rezultatul acestor cercetări tematice pot fi valorificate în forma unor monografii ale unităţilor administrative (sate, raioane) din Republica Moldova. Cu regret, apelurile publice şi propunerile de cercetare iniţiate de INIS „ProMemoria” nu au găsit susţinerea oficialităţilor din Republica Moldova. Mai mult chiar, în toamna 2012, pentru participarea la concursul anunţat de Academia de Ştiinţe a Moldovei, conducerea Universităţii de Stat din Moldova a semnat un proiect de Program de Stat elaborat de INIS „ProMemoria” cu titlul „Cercetarea istorică a memoriei colective privind perioada de instaurare şi constituire a regimului totalitar comunist în Moldova Sovietică în anii 1940-1941, 1944-1953”. Din spusele persoanei responsabile pentru colectarea dosarelor, pe adresa AŞM au sosit două recenzii, negative, dar şi (culmea!) „secrete”, fapt ce a determinat reprezentaţii conducerii Academiei (inclusiv, preşedintele AŞM, dl acad. Gheorghe Duca, care menţionează mereu că face parte din familia unor deportaţi) să respingă proiectul INIS „ProMemoria”, USM, din lista celor acceptate pentru finanţare în cadrul programului de stat gestionat de AŞM. Menţionăm, acest proiect a fost unicul pe lista celor înaintate la concurs din partea secţiei ştiinţe socio-umane, urmând să implice în ample activităţi de cercetare atât Universitatea de Stat din Moldova, cât şi Universitatea de Stat „Bogdan Petriceicu Haşdeu” din Cahul şi Universitatea  de Stat „Alecu Russo” din Bălţi. Astfel, în rezultatul elaborării unui proiect de cercetare colectiv, depus pentru concurs în cadrul programului de stat organizat de AŞM, ajungem să fim evaluaţi prin aşa-numitele „recenzii” secrete, care de fapt amintesc cunoscutele donos-uri, adică pâre anonime, caracteristice timpurilor staliniste de tristă pomină.

Concluzia acestei experienţe este una tristă şi dezarmantă pentru cei care au crezut în marea schimbare de după 2009: conducerea Republicii Moldova, indiferent de culoarea politică a partidelor aflate la guvernare, nu este interesată să studieze crimele perioadei totalitare. Rămânem pe poziţia, că istoria represiunilor comuniste şi a rezistenţei anticomuniste, în diversele şi variatele ei forme, este parte din memoria şi istoria comună a societăţii din Republica Moldova de astăzi! Atât timp cât mai sunt în viaţă supravieţuitorii deportărilor comuniste, foametei provocate, veteranii celui de-al Doilea Război Mondial şi descendenţii direcţi ai acestora avem datoria să le cunoaştem experienţa de viaţă în comunism. Aceşti oameni ar avea multe de spus, deşi  mărturiile lor rămân a fi marginalizate şi adesea, instrumentalizate doar în scopuri electorale.

Bazându-ne pe experienţa acumulată de INIS „ProMemoria”, considerăm important să reiterăm deschiderea şi cooperarea supravieţuitorilor prin împărtăşirea memoriilor, amintirilor,  dar şi relatări, discuţii, întâlniri privind calvarul experienţei de viaţă din perioada sovietică. La fel, este de remarcat entuziasmul voluntarilor interesaţi de recuperarea acestor memorii şi valorificarea lor ştiinţifică şi educaţională prin abordări critice şi acţiuni comemorative. Un exemplu elocvent, în acest context, este ridicarea primului monument în memoria deportaţilor din raionul Şoldăneşti şi publicarea unei cărţi de memorii cu relatările orale ale persoanelor deportate din localitate; ambele acţiuni fiind realizate cu sprijinul excepţional al donatorilor privaţi[4]. La fel, în raionul Şoldăneşti au demarat primele cercetări ştiinţifice asupra memoriei şi istoriei nescrise (încă!) a perioadei comuniste.[5] Această iniţiativă urmează a fi dezvoltată în raionul Drochia şi, ulterior, extinsă în alte raioane. În aceeaşi ordine de idei, în 2012, INIS „ProMemoria” a inaugurat Seminarul ştiinţifico-practic “Memoria neamului” consacrat studierii experienţelor de viaţă, relatate prin mărturii şi istorii orale ale persoanelor care au trăit la propriu crimele comise de administraţia sovietică în RSSM.

La fel, ne adresăm celor care pot contribui la studierea represiunilor politice, deportărilor, colectivizării, muncii forţate, foamei provocate în perioada anilor 1940-41, 1944-1953 prin memorii, mărturii, documente din arhiva familiei (fotografii, scrisori, obiecte personale etc.) Şi rugăm respectuos să ne contactaţi (www.promemoria.md). Preocuparea pentru discursul memoriei, coroborat cu cel al istoriei, ne-ar permite să ne îndepărtăm de trecut cu avantajele conştiinţei curate.

prof. univ., dr. hab. Anatol PETRENCU

conf. univ., dr. Ludmila D. COJOCARU

Institutul de Istorie Socială „ProMemoria”, USM

 



[1] „[…] În privinţa Europei Sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii”. În: A. Blanovschi (ed.) Diplomaţia cotropitorilor: repercusiunile ei asupra Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Culegere de documente, Chişinău, Ed. Universitas, 1992, p. 48.

[2] Ibidem, p. 135-136.

[3] Vezi, de exemplu, Constantin Bârcă (alcătuitor), Deportări şi neodeportări, Chişinău, Editura Cartea Moldovenească, 1990; Serafim Saka, Basarabia în Gulag, Chişinău, Ed. Meridianul 28, 1995; Elena Postică et. al., Cartea Memoriei. Catalog al victimelor totalitarismului comunist, Chişinău, Muzeul National de Istorie a Moldovei, vol. 1-4, 2005 ş. a.

[4] Maria Nasu (coord.), Şoldăneşti. Calvarul deportărilor, Chişinău, Ed. Prut Internaţional, 2012.

[5] De exemplu, în 2011 aici şi-a desfăşurat lucrările cea de-a Doua conferinţă raională „Deportările – o pagină tristă a istoriei”, organizată de dna Maria Nasu, deputat în Parlamentul Republicii Moldova.

Comentariile nu sunt permise.