„Autorităţile nu au anunţat familiile deportaţilor despre reabilitarea victimelor”. Cazul Chiril Matei (I) [Studiul zilei, 16 sepembrie 2013]

M-am întâlnit cu doamna Ana Cabac în 2010, la sediul partidului Mişcarea Acţiunea Europeană. Era deja creată Comisia de studiere şi apreciere a regimului comunist totalitar din Republica Moldova, iar subsemnatul eram membru al numitei comisii. Doamna Ana Cabac venise cu copii xerox din dosarul tatălui ei, Chiril Matei, locuitor al satului [acum oraş] Cimişlia, răpit de forţele NKVD, împreună cu alţi locuitori ai satului, în iulie 1941, şi dus în interiorul URSS. Soţia şi copiii nu au ştiut nimic de soarta soţului şi al tatălui lor.

Fără susţinere din partea tatălui, familia Matei a dus-o foarte greu.

Au trecut anii. A dispărut URSS – Imperiul răului. Republica Moldova se proclamase stat suveran şi independent. Trecuse ceva timp şi dna Ana Cabac s-a adresat în instanţe cu rugămintea de a o informa despre soarta tatălui ei. Impusă de împrejurimi, dna Ana Cabac a aşternut pe foaie ce şi-a putut aminti din copilărie. Notiţele au fost culese de fiica dumneaei, Tatiana Valica, care mi le-a pus la dispoziţie. Între altele, dna Tatiana Valica scria: „Eu cred că mama mea a fost prima în Moldova care a pus monument pentru cei pierduţi în închisorile KGB-ste ruseşti”.

Cu doamna Ana Cabac ne-am întâlnit în august 2013, la Cimişlia, în cadrul ceremoniei de dezvelire a monumentului în memoria oamenilor supuşi represiunilor bolşevice.

În septembrie 2013 am avut o discuţie mai extinsă cu dna Ana Cabac, dialog în care am abordat subiecte legate de soarta tatălui dumneaei, Chiril Matei, de eforturile dumneaei în vederea aflării sorţii tatălui dumneaei, înveşnicirii memoriei celor ce au murit în închisorile NKVD-iste fără a fi vinovaţi de ceva (monumentul din cimitirul oraşului) şi altele.

Deosebit de important pentru noi este faptul că numele locuitorilor din Cimişlia, sechestraţi de NKVD şi duşi în fundul Siberiei, nu au fost înregistrate în „Cartea Memorie” sau în alte surse de informare. Astfel, contribuţia doamnei Ana Cabac la recuperarea memoriei Neamului nostru este mare. Asta pentru că în iulie 1941, împreună cu tatăl dumneaei, au fost trimişi în interiorul URSS şi alţi bărbaţi, despre care de-asemenea, nu se cunoaşte aproape nimic.

La început, cu permisiunea autoarei, voi publica mărturisirile dnei Ana Cabac, aşternute pe hârtie, dar şi povestite subsemnatului în cadrul întâlnirii din septembrie 2013.

 

Ana Cabac:

„Noaptea de 9 spre 10 iulie 1941.

De aici încep amintirile mele chinuitoare despre tragedia familiei noastre. Am rămas fără dragostea și grija părintească a tatei. Forțele NKVD-iste ruseşti l-au sechestrat şi l-au escortat într-o direcție necunoscută. 56 de ani n-am avut de nicăieri nici o ştire. La vârsta de 4 ani şi jumătate mi s-au întipărit unele epizoade ale acelei nopți, de unde-şi ia început calvarul prin care ulterior a trecut  familia noastră.

Era o seară de vară îmbibată cu mireasmă de iarbă proaspătă pe care o mistuiau caii. Dormeam cu mama şi tata în aer liber, în ogradă. La o bucată de noapte un consătean, moş Vanea Dohoter, în drum spre fiica să  Maria Tocaru, ajungând la casa noastră a strigat: „Măi Chiril, arde târgul!” Părinții noştri, ca şi cei vecini, şi-au scos copiii, animalele, zestrea din casă şi ce aveau mai prețios în afara satului, pe dealul din preajmă.

M-am trezit pe deal. Era mult soare şi sora Ioana lângă mine. Îmi păzea somnul. Am coborât în vale, acasă. Pe stradă, pe lângă casa noastră am văzut o bătrânică, care avea în pestelcă ceva şi cu picioarele cotilea un butoi spre gospodăria ei. Un băiat, vecinul Alexandru Ciobanu, venea cu o ladă cu halva. Ne-a servit pe toți, care eram în stradă. Unii dintre copii au zbughit-o spre târg.

Mama se văicăra: „Soarele e de-acum sus, da tatăl tău nu-i. Mă duc să văd ce-i cu ei”. Ulterior povestea, că l-a găsit în centrul  satului. Stătea de vorbă cu un vecin, moş Ignat Florea. Mai povestea, că beciurile cooperativei de consum erau deschise, fundurile butoaielor erau perforate de gloanțe, iar beciurile pline cu vinul scurs. Se vorbea, că ruşii au fugit, fiindcă frontul care venea dinspre Cahul era deja aproape. Peste o zi sau două, autoritățile locale s-au întors în Cimişlia.

Era o zi însorită. Caii noştri păşteau pe deal şi trebuia să-i aducem la adăpat. Am ieşit din ogradă de mână cu tata, care ducea în altă mână căpestrele cailor. Pe drum, în drept cu casa noastră, trecea o căruță trasă de cai cu 2 bărbați în ea. Unul din ei a strigat: „Chiril (aşa se numea tatăl meu), hai, că te cheamă la selsovet!” Tata a chemat-o pe sora Daria şi i-a înmânat căpestrele. Eu m-am întors acasă, sărind dintr-un picior pe altul. Tata a sărit din mers în căruță… Mai mult nu l-am mai văzut nici odată.

Mama era liniştită. Doar nu o dată tata, care cunoştea bine limba rusă, era chemat la selsovet ca traducător. Nu ştiu cât a trecut de atunci, cred că câteva zile, dar îmi amintesc tabloul, cum mama pregătea merinde şi albituri zicând: „Mâine ori îi eliberează, ori îi judecă”.

Nu-mi amintesc ce a urmat, cum s-a întors acasă, şi ce se întâmpla în sat, dar următorul episod păstrat în memoria mea este legat de povestirea mamei despre evenimentele trăite. În casa noastră erau doi soldați români. Mama, cu un ulcior în mâna, îi servea cu vin şi le povestea. Îi chemau câte pe unul, îi cercetau puțin şi le dădeau drumul. A ieşit de la cercetare şi T. Pletescu. Văzând-o pe mama, i-a spus că acum îl cheamă pe Chiril. Apoi, îndată, a apărut un soldat înarmat care a strigat: „Ruskie na Topal” (Topal – satul vecin). Tata n-a mai ieşit. În grabă au apărut nişte căruțe cu care toți au fost duşi în direcția stației Basarabeasca. Mama din mers i-a aruncat traista cu mâncare şi haine şi după asta nu l-a mai văzut. S-au scurs 56 de ani în care nu a venit nici o veste de la nici unul din cei sechestrați… Fratele Leonte avea intenția să începem căutările, să scriem undeva. Dar evenimentele nu ne lăsau în pace. Cineva îi şoptise mamei, că suntem în lista celor care trebuiau să fie deportați. Era anul 1948. Anul colectivizării. Multe nopți mama se ascundea, nu dormea în casă. Am bănuit că se ştie ceva despre soarta tatei în anul 1952, când fratele Mihail a fost luat la armată. Timp de trei luni contingentul lor a fost pregătit pentru serviciu militar peste hotare, în Germania. Dar, dintre toți, numai fratele n-a fost trimis în Germania. A făcut armata în Tiraspol.

Abia în anul 1997 m-am încumetat să mă adresez la SIS cu o scrisoare. A urmat să primesc o invitație la Ministerul Securității, unde o doamnă mi-a înmânat o adeverință privind represiunea cetățeanului Matei Chiril pe motive politice; că a murit în închisoarea din or. Penza la 10 iulie 1942 şi este reabilitat de Procuratura Generală a R. Moldova la 16 aprilie 1996. Chiar şi în aceste timpuri nu aveau curajul să ne spună adevărul. Am scris de mai multe ori la SIS, rugând să-mi permită să fac cunoştință cu dosarul, să ştiu ce crime politice a săvârşit tata. Tovarăşul Buga, un colaborator al SIS-ului, mi-a prezentat dosarul. Un volum mare, îngălbenit de timpuri. Mi-a mai spus că n-am cu ce mă mândri, că tata îi trădător. Mi-a arătat fotografia în profil şi anfas. Mi-a promis să-mi facă copiile dosarului la xerox, dar mi-a prezentat numai copiile anchetei cu datele biografice. M-am adresat din nou ministrului, domnului Pasat, cu rugămintea de a lua cunoştință cu dosarul. La următoarea întâlnire a ieşit cu dosarul tovarăşul Tirichin, şi sub pretextul că se grăbeşte la o şedință peste vre-o 3-4 minute mi-a luat dosarul. Am reuşit să vad pe prima pagină lista a 23 persoane cu numele consătenilor mei, care au murit peste 1 an sau 2 după arestare. Numai unul a supravieţuit 3 ani şi altul 5 ani. Am tras cu ochiul la câteva buletine (acte de deces) şi în toate era aceiaşi diagnoză – hemocolită – cauza morții.

Nu m-ar îneca amarul şi aş merge înainte, dar nu pot ierta minciunilor. Cum putea participa tatăl meu la incendierea depozitelor cooperativei de consum, aruncarea în aer a clădirii NKVD-ului şi la „răscoala înarmată” „s ţeliu zahvata vlasti” [cu scopul cuceririi puterii], atunci când tot timpul era cu noi şi ne-am trezit toți la strigătul lui moş Vasile Dohoter: „Măi Chiril, arde târgul!”? Doar el era lângă mine! Dormeam în aer liber, în ogradă. În mare grabă a scos copiii, animalele, obiectele mai de valoare în afara satului, pe dealul din preajmă. La fel au procedat şi vecinii noştri. Abia după asta bărbații s-au dus să vadă ce se întâmplă. Toți cimişlienii ştiu că bunurile materiale au fost incendiate de însăşi autoritățile locale ruseşti ca să nu rămână „inamicului”, după ce au primit ordinul de retragere, deoarece armata româno-germană înainta spre Nistru dinspre Cahul. Tot ei, NKVD-iştii, au aruncat în aer sediul NKVD cu scopul de a nimici urmele crimelor săvârşite pe parcursul anului 1940 (deportări, arestări, nimicirea intelectualităţii şi altele).

Dar unde-i armamentul de care dispunea acest „grup” („contrrevoliuţionnaia gruppa iz odnoi iz sovetskih respublic”) [grup contrarevoluţionar din una din republicile sovietice - A.P.] aşa cum l-au numit cei din or Penza? Oamenii salvau din foc ceva bunuri. Doar nu era jaf. Ele totuna erau sortite nimicirii. Tata a salvat un sac de făină, l-a pus în căruța lui moş Dominte Aramă, dar nu l-a mai adus acasă. Despre asta se vorbea în familia noastră. Cu atât mai mult că odată dus să vadă ce se întâmplă în centrul satului nu s-a mai întors acasă. Mama, ducându-se să vadă ce se întâmplă şi de ce nu se întoarce acasă, l-a găsit în plină stradă, stând de vorbă cu alți vecini. Chiar şi dacă ar fi fost membrul partidului țărănist în perioada 1918-1940, cum a fost învinuit, nu poartă nici o vină în fața ruşilor, că pe atunci era cetățean al altui stat. Dar oricât de mare ar fi fost crima săvârşită de el, putea oare el fi judecat la ani grei de detenţie? Ce drept au avut criminalii din închisoarea de la Penza să exercite asupra lor acel genocid? Toți cei 23 oameni mor pe parcursul a 1-2 ani de aceiaşi boală. Hemocolită. Ce drept au avut ruşii să judece acel „grup contrarevoluționar” adus din una din „republicile unionale” conform legilor altui stat, a R. Ucrainene?

Nu e prea ieşit din comun faptul, că toți basarabenii internați în lagărele din or. Penza şi R. Tătară mureau de aceiaşi boală, hemocolită. Comisia pentru demascarea crimelor comuniste pe teritoriul R. Moldova ar trebui să studieze aceste dosare, şi Rusia să răspundă pentru aceste crime de genocid asupra basarabenilor. Republicile Baltice şi azi mai găsesc nazişti şi îi condamnă. Foarte probabil că anchetatorul Burlakov, medicii Voievodina, Rodico, Titov care semnau actele de deces, îşi mai duc păcatele pe undeva.

Pierderea întreținătorului familiei, capului familiei, a provocat consecințe grave, nouă, copiilor ramaşi fără tată, la fel ca şi pentru mama rămasă la 39 ani cu 6 copii şi gospodărie fără bărbat. Tot în acel an, 1941, ruşii ne-au confiscat caii pentru armată. Sora mai mare Liza, trebuia să fie operată la  un picior. Tata trebuia să jertfească pentru asta cel mai frumos cal. Fără tata şi fără caii sechestraţi de ruşi, operația n-a avut loc. Sora a rămas invalid pe toată viața.

Dar suferințele şi chinurile noastre, ca urmare a pierderii întreţinătorului familiei, au luat amploare. Fără tata gospodăria noastră a devenit o nadă pentru hoți. Furau tot ce le era pe gust. Oi, găini, grâul din ambar, vinul şi cartofii din beci. Până şi scârtele de furaj pentru animale, gardul, poarta, rufele de pe funie puse la uscat. În una din nopțile tomnatice, întunecoase, cu o ploaie măruntă a anului 1941 ne-au prădat tot avutul din casa. Zestrea surorilor, covoare, hainele cele mai bune şi noi, încălțările. Au golit complet casa. Noi, mama şi cei mai mici, am fost ostatici în căsoaie, unde înnoptam, pe timp ce surorile mai mari erau la o şezătoare-clacă la vecinii noştri. Miliția n-a vrut să se implice în descoperirea hoților, iar noi eram neputincioşi.

După ce ne-au fost luați caii, am rămas cu mânzişorul de 2 săptămâni şi fără trăsură. Pentru a ara şi a însămânța pământul ne-am întovărăşit cu un consătean, Moş Vasile; am împerecheat vacile, le-am înhămat la plug şi am însămânțat pământul, că asta era sursa de existenta a țăranului. Anume pe roada vândută i-am cumpărat mânzişorului pereche. De-acum aveam cai, aveam trăsura. Dar din nou ne păştea năpasta. După „eliberarea” din 1944 selsovetul ne-a obligat să asigurăm transportarea la Bender a unei upolnomocennoi [reprezentanta autorităţilor cu împuterniciri speciale – A.P.]. Alt mijloc de transport în afară de căruță cu cai nu era. Fratele Leonte a dus-o pe „tovarăşa grăbită” şi a fost nevoit să înnopteze cu caii pe malul Nistrului. Fiind prea înfierbântat, acel fost mânzişor, crescut de noi, s-a îmbolnăvit şi a murit. Mare pierdere pentru familie. Din nou trebuia să ne lipsim de toate altele necesare ca să recuperăm calul. Autoritățile locale nu dădeau nici o crezare. Aveam trăsură, dar capul familiei era o femeie. Fratele mai mare era încă minor. La vârsta de 13 ani Leonte a devenit bărbatul familiei – ne era şi frate şi tată. Împreună cu sora Daria de 15 ani ei efectuau muncile bărbăteşti de seamă. Arau, semănau şi îndeplineau alte lucrări pe puterile lor .

Fără tata, frații Leonte, Mihail, sora Ioana, n-au urmat studiile la scoală, rămânând cu studii începătoare, fiindcă n-avea cine lucra pentru a ne întreține. Mulţămită lor, surorilor şi fraților mai mari, eu am urmat studiile. Pe vreme rea sau frig, ei mă duceau la scoală în spate. Am mers la scoală la un început de iarnă, când băltoacele îngheaţă, desculță. Gheața plesnea ca sticla şi-mi rănea picioarele. Pe urmă purtam ciupici croşetați manual. Chiar singură îi confecționam.

După acel furt am rămas goi. Aveam numai ceea ce era pe noi la moment. Mama țesea stofă şi ne cosea singură haine din pânză de cânepă pe care o creşteam şi o prelucram singuri.           Anul foametei 1946-1947 am supraviețuit mulțămită ingeniozității mamei. Nopțile toți membrii familiei noastre erau mobilizați la săpatul gropii în şopron sub duşumeaua pe care dormeau vitele. Ţărâna o căram pe ascuns cu căldările. Acea groapă a fost împlută cu cereale care ne-au salvat viața pe timp de foame. În podul casei s-a lăsat ceva grăunțe, ca să nu provoace suspiciuni. Dar a fost măturată şi această grămăjoară până la ultimul grăunte de către activistul comsomolist A. Mihaieş, ca „dopolnitelinaia postavca” [livrare obligatorie suplimentară – A.P.].

Către anul 1948, când în s. Cimişlia a luat amploare colectivizarea, mama restabilise gospodăria. Aveam cai, oi, 2 vaci, păsări, căruță, inventar agricol. In anul 1949 mama a fost forțata să între în colhoz „oferindu-i” averea. Purtându-i mâna cu creionul pe o foaie, şi dirijată de moş Dominte Alexandrean (Dumnezeu să-l ierte) a scris şi iscălit cererea de a fi primită în colhoz cu cei 2 copii Mihail şi Ioana. Eu, Ana, eram minora, dar automat am devenit şi eu ulterior membru al colhozului. Liza, Leonte, Daria, erau căsătoriți la acel an. Mai jos vedeți cererea autentică cu numărul de înregistrare 71, obținută din arhiva colhozului (se păstrează la autor) [adică la dna Ana Cabac – A.P.).

Pentru munca în colhoz se plătea abia iarna, după ce se făceau totalurile venitului anual. Se achita statului impozitele, „gospostavca” [livrarea obligatorie către stat – A.P.] în cereale şi alte culturi. Îndeplineai acest plan, apoi erai obligat să mai dai încă unul sau două adăugător, după caz, ca nu cumva colhoznicii să se îmbogățească. Achitarea se făcea în formă de repartizare a produselor ce rămâneau după achitare cu „gospostavca”. Mi-amintesc, că nu ştiu al câtelea an de la înființarea colhozului, colhoznicilor le-au fost dați şi bani. La o zi muncă le-a revenit câte 5 copeici.

In acea perioada țăranii n-aveau paşapoarte şi asta îi reținea în colhoz. Nu puteau pleca din sat nicăieri. N-ar mai fi rămas în colhoz nimeni. Ar fi împlut lumea, ca şi azi. Noi, minorii, şi eu ca şi mulţi alţii, participam la lucrările agricole. Prăşeam ori duceam caii de căpăstru la răşluit popuşoi sau răsărită. Desculţă, strângeam în tălpi atâția spini şi ciuline! Dar nu era timp pentru a-i scoate. Mergeam înainte. Stăpânul, care ținea rala de coarne şi mâna caii, se grăbea să facă norma. În vremea coasei strângeam spicele, care rămâneau după cositoare pe mirişte, tot desculță, prin şteampuri şi spini. Seara picioarele sângerau. Şi mai „bine” era dacă zvenoului [echipă, grupă – A.P.] îi venea schimbul de noapte. Probabil că era un lucru mai uşor sau mai prestigios, nu ştiu, dar ştiu că în doi cu fiul brigadierului, moş L. Mârza, Mefodie, tot grâul treierat, care curgea sub treierătoare, noi trebuia să-l aruncăm, îngenunchiați, cu ajutorul căldărilor, ca să facem loc la altul. Asta erau tone şi tone pe noapte. Iată „copilăria fericită” despre care se trâmbița atât de mult în Uniunea Sovietică. Şi noi credeam că suntem fericiți şi încă cei mai fericiți din lume, că peste tot e mai rău ca la noi. Şi asta ne încuraja, ne măgulea. Lipsea informația. Presa şi alte mijloace de informație nu-şi îngăduiau să spună adevărul. Era cenzurată. Dacă cineva, undeva strecura ceva informații care nu corespundeau „liniei partidului” era numit „inacomîsleaşcii” [eterodox – A.P.] şi nesănătos mintal (dar pe atunci, să ai aşa curaj, desigur, ştiind ce te aşteaptă era ceva ieşit din comun). De-aceea, aşa persoane erau izolate şi tratate în ospicii, până, într-adevăr deveneau smintiți. Şi atunci erau eliberați, pentru ca lumea să se convingă de ceea că el nu-i sănătos mintal, de-acea a scris sau a zis ce a zis.

Acesta-i traiul nostru fericit, acestea-s consecințele acelei nefaste nopți de la 9 spre 10 iulie 1941. Vreau să triumfe adevărul, să fie scoasă în lume fața adevărată a comuniştilor. Să se elucideze adevărul despre acea noapte, cine a incendiat bunurile materiale în Cimişlia, a provocat dezordine. Să răspundă cei în drept de toate chinurile şi persecuțiile familiei noastre, cei care l-au învinuit nefundat pe tatăl meu ca fiind  „duşman al poporului”.

Am mari datorii față de frații, surorile mele, mămica mea, care n-au ajuns să cunoască adevărul despre soarta tatei. Chinurile, pierderile, lipsurile ce le-am suportat, ca urmare a pierderii întreținătorului şi apărătorului familiei noastre sânt colosale, dar nu-s comensurabile cu chinurile, care le-a suportat tatăl meu. Se spune, că cea mai chinuitoare îi moartea provocată de foame. Omul îşi pierde cugetul. Asta am desprins şi din anchetările lui tata, unde mărturiile lui D. Cazacu spuneau că „nu-şi dădea seama ce vorbeşte”. Din nefericire, de această moarte, de foamete, a murit şi tatăl nostru.

Iartă-ne, tăticule, că n-am fost lângă tine şi nu ai avut parte de o bătrânețe înfrumusețată de grija noastră, a copiilor şi nepoților tăi.

Ana Cabac, (Matei), fiica lui Chirilă Matei, născută în 1937, Cimişlia”.

 

În partea a doua a materialului, pe care îl voi prezenta mâine, 17 septembrie 2013, voi expune câteva documente din colecţia dnei Ana Cabac.

 

Prof. univ., dr.-hab. Anatol PETRENCU,

preşedintele INIS „ProMemoria”

Comentariile nu sunt permise.