Promotor al binelui: Aurelian Silvestru

              În 1971 am absolvit şcoala de cultură generală nr. 1 din Căuşeni. Diriginte de clasă ne-a fost doamna Ludmila Popuşoi, tot dumneaei – profesoară de franceză, o femeie de o cumsecădenie exemplară, bună cunoscătoare a limbii lui Voltaire. Mai târziu am aflat că era fiică de preot, supus represiunilor de către autorităţile comuniste. Fiind îndrumătoare, la orele de educaţie civică (dar nu numai atunci), dumneaei ne povăţuia (ne învăţa) să vedem în ceilalţi din jurul nostru tot ce au bun, să luăm exemplu de la ei. În schimb, să vedem în noi ce avem negativ şi să eliminăm apucăturile sau deprinderile, neacceptate de comunitate. Tot ea ne îndemna: să dăm bineţe la cei mai mari ca noi, să-i respectăm, să-i ajutăm pe bătrâni, să nu minţim niciodată, să nu furăm, să nu înjuram etc., etc. Altfel spus: să recunoaştem şi să respectăm calităţile oamenilor buni, să luam exemplu de la ei; să depistăm răul din noi şi să-l depăşim.    

            Cu astfel de îndemnuri am ieşit în lume. A trecut timpul. Am cunoscut şi cunoaştem o sumedenie de oameni. Cu o oarecare mirare, constatăm că nu toată lumea a fost educată la fel. Am constatat, iar fiecare din noi cunoaşte persoane, care consideră că îţi fac bine dacă nu îţi fac rău, persoane, invidioase, leneşe, răutăcioase, înveninate, lacome, mincinoase. Oameni de nimic, dar unii din ei cu mari pretenţii de a fi un cineva. Deci, în realitate, lumea e alta decât ni se spunea la şcoală. E un fel de marmeladă amestecată cu impurităţi. Calitatea societăţii, progresul sau regresul acesteia, depinde de proporţia dintre bine/bun şi rău, dintre virtute şi nimicnicie. Societăţile (comunităţile) în care domină omenia sunt prospere şi ademenitoare pentru alţii. Iar ca tendinţă – oamenii (în marea lor majoritate) se trag spre bine, nu spre rău; răii sunt blamaţi şi ocoliţi de semenii lor.

            Domnul Aurelian Silvestru este un consecvent promotor al binelui. În editorialele de duminică, expuse la Postul de Radio „Vocea Basarabiei”, pe paginile săptămânalului „Literatura şi Arta” (sunt convins – şi în alte locuri) domnia sa expune fapte, demne de urmat, cazuri selectate din istoria universală. Articolele dumnealui sunt bune, sunt citite şi apreciate. Asta pentru că domnia sa întăreşte calităţile nobile în oameni; asta îi încurajează, le dă dreptate şi noi puteri.

            Cu cât oamenii (cu excepţii, bineînţeles) înaintează în vârstă, cu atât devin mai evlavioşi, mai cu frică şi respect faţă de Dumnezeu; tot ei insistent îndeamnă pe alţii, de regulă mai tineri decât ei, să-l găsească şi să-l slujească pe Dumnezeu. Nimic de condamnat sau obiectat în cazul dat. O remarcă, totuşi, se cere făcută. Nu, nu insist asupra lăcomiei unor preoţi ortodocşi din Republica Moldova, nici la serviciile pe care le prestează unei Patriarhii străine de sufletul nostru, de implicarea unora dintre ei în politică etc. Altceva vreau să spun. Aşa s-a întâmplat în soarta poporului nostru: mulţi ani am fost sub teascul regimului bolşevic ateu, pornit rău împotriva credinţei noastre străbune. În faţa crimei de a închide şi lichida mănăstiri şi biserici s-au ridicat deopotrivă preoţi şi enoriaşi; pentru credinţă şi pentru ocrotirea lăcaşurilor sfinte mulţi din ei şi-au dat viaţa, au înfundat Siberia sau puşcăriile, au fost umiliţi la ei acasă. Au trecut acele timpuri. Dar nici astăzi Biserica Ortodoxă nu s-a întors cu faţa la acei oameni, slujitori ai credinţei şi enoriaşi, care s-au ridicat vitejeşte în apărarea bisericilor noastre. În nici o biserică din R. Moldova, care a fost închisă sub regim bolşevic şi redeschisă în anii democraţiei, nu veţi găsi o simplă pagină (foaie A-4) pe care să fi fost scris succint ce s-a întâmplat cu respectiva Casă a Domnului în anii regimului comunist şi numele acelor oameni, care s-au ridicat în apărarea Sfintei Credinţe. Numele lor nu este pomenit în timpul sfintelor slujbe, de exemplu, Paştele Blajinilor sau de Hramul localităţilor (ziua sfinţirii bisericii). Altfel spus, oficial, Biserica Ortodoxă din R. Moldova este solidară în continuare cu cei, care au distrus-o acum 50-60 de ani. Posibil, nu am dreptate întrutotul, dar sunt convins: putem avea succes şi în acest domeniu numai dacă conducerea Bisericii Ortodoxe va condamna crimele comunismului în ansamblu şi în mod special – cele comise de comunişti faţă de Biserică şi credincioşi. Altfel – nu!

            Domnule Aurelian Silvestru, la mulţi ani şi toţi cu rod!

            Prof. univ., dr. hab. Anatol PETRENCU, preşedintele INIS „ProMemoria”

            P.S. Adolf Hitler nu a fost evreu.

            A.P.

Comentariile nu sunt permise.