Condamnat la pedeapsa capitală pentru că slujil primariom [a servit în calitate de primar] (cazul familiei dnei Valentina Sturza). Partea a II-a

La 24 septembrie 2013, în incinta sediului Asociaţiei foştilor Deportaţi şi Deţinuţi Politici (Chişinău, str. Kogălniceanu, nr. 52) am înregistrat un interviu cu dna Valentina Sturza. Iată conţinutul lui:

            A.P.: Doamna Valentina, în 1941 aveaţi 11 ani.

            V.S.: Încă nu aveam 11 ani, 10 ani…

            A.P.: Vă rog să-mi spuneţi, dacă aţi reţinut ceva în memorie din evenimentele anului 1941? Ce s-a întâmplat cu buneii Dvs., cu familia Dvs., dacă ţineţi minte?

            V.S.: Eu n-o să uit acea zi până la moarte. Niciodată. Fiindcă în acea zi noi, familia noastră, dar nu numai noi, am fost pur şi simplu, luaţi tot aşa cum un uliul ia puiul de la cloşcă. Aşa pe noi: au venit şi ne-au ridicat, ne-au aşezat în trăsuri şi ne-au dus la gările feroviare, [pe noi] la Străşeni. Acolo ne-au urcat în vagoane de dus vite, care erau murdare; e posibil că [autorităţile] transportase vite şi nu au avut grijă să le cureţe, nu au pus înăuntru măcar un fir de paie să fi fost aşternut acolo; o vită şi aceea era mai bine îngrijită, dormea pe curat, decât noi, care au fost urcaţi în acele vagoane.

            A.P.: Era vara, era cald?

            V.S.: Era foarte cald, în iunie-iulie erau cele mai mari călduri. Noi, desigur, nu aveam nici ce bea, uşile [vagoanelor] erau încuiate, nu ni se dădea voie să luăm o căldare de apă. Aşa am ajuns la Tiraspol. La Tiraspol ne-a trezit un bocet atât de puternic că nu se înţelegea ce s-a întâmplat. Deodată uşa s-a deschis la noi, în vagonul nostru, şi a fost comanda în limba rusă: „Vse mujcinî, berite svoi veşci i vâhotite!”, [adică] „Toţi bărbaţii, luaţi-vă lucrurile şi ieşiţi!”. Ştiind limba rusă la perfecţie, tăticul a întrebat: „De ce pe noi ne-aţi coborât, iar familiile noastre rămân în vagon?” I s-a răspuns: „Pe voi vă ducem înainte, pentru ca să pregătiţi locul pentru familiile voastre, care vor veni din urmă. I-au urcat în alt eşalon şi [ei, bărbaţii] au plecat înaintea noastră. Vagoanele aveau ferestruici mici, cu sârmă ghimpată. La plecarea trenului, tăticul s-a orientat şi a strigat: „Saşa, aşa o numea [pe mama] acasă, adică Alexandra, să ai grijă de copii!” Aceste cuvinte mi-au rămas pentru toată viaţa. Şi, într-adevăr, aşa a şi fost: mămica a avut grijă de noi, patru copii şi doi bătrâni, bunelul şi bunica, care erau două persoane deosebite, miloase, foarte bune la suflet şi [mama] ne-a ocrotit. [Tăticul] a fost unul la părinţi, nu a avut fraţi sau surori, a rămas orfan la doi ani de zile; bunica s-a recăsătorit peste trei ani după moartea primului soţ, s-a recăsătorit după Ploscaru, un om zdravăn, voinic, puternic, fost şi el primar în comuna Ciuciuleni, până în 1931. După care primar a fost tăticul meu.

            A.P.: Tatăl Dvs. era tânăr, avea 25 de ani când devenise primar.

            V.S.: La vârsta de 25 de ani el deja era primar.

            A.P.: Şi a reuşit să facă mult pentru sat.

            V.S.: Foarte mult.

            A.P.: Dvs. mi-aţi dat pagini xerocopiate cu informaţii despre activitatea tatălui Dvs. Dar nu sunt date referitoare la locul publicării.

            V.S.: Cartea se află la Muzeul de Istorie şi Etnografie din Hânceşti. Nu ştiu titlul cărţii, ştiu doar că este volumul doi, cartea a fost editată la Bucureşti de către prefectul Mihai Voia.

            A.P.: Drumul a fost greu, nu-i aşa?

            V.S.: Foarte greu.

            A.P.: Iată, la scurgerea atâtor ani, la vârsta, pe care Dvs. o aveţi, astăzi, cum explicaţi Dvs., de ce gardienii nu V-au dat apă? Care-i cauza?

            V.S.: Ei ne dădeau nişte peştişori săraţi, iar apă nu ne dădeau. Vroiau ca noi să fim nimiciţi, chiar acolo, în vagoane. Noi nu aveam posibilitatea să ieşim din vagon, acolo [în interiorul vagonului] făceam toate necesităţile, îmi cer scuze, era o gaură făcută în podeaua vagonului şi dacă cineva vroia să-şi facă necesităţile, atunci două persoane ţineau o pătură sau altceva.

            A.P.: Dvs. cum consideraţi: soldaţii care însoţeau vagoanele, aveau posibilitatea, la staţiile de cale ferată, să aducă o căldare-două de apă. Nu s-au dus. De ce? Ca să vă chinui cât mai mult?

            V.S.: Ca să ne chinui şi ca să nu ajungem vii la destinaţie, să murim înainte de a ajunge acolo. Eram trataţi ca „duşmani ai poporului”. Şi mă gândeam: cum un copil, abia născut, unii născuţi chiar în vagon, deja se numea „duşman al poporului”? Ei vroiau să ne ducă pentru totdeauna; se dorea crearea unor colonii ale moldovenilor în Siberia şi Kazahstan, fără să avem voie ca să ne reîntoarcem pe pământurile natale…

            Din când în când ei mai deschideau uşa vagonului şi verişorului meu, care avea 21 de ani, i se dădea voie să aducă apă de la pompele celea din gări, unde se aprovizionau locomotivele cu apă. Şi foloseam acea apă, care mirosea a gaz, a rugină.

            A.P.: Deci, drumul a fost chinuitor. În sfârşit, Dvs. aţi ajuns undeva. Unde aţi ajuns?

            V.S.: Am ajuns în Tereni-Uzea, regiunea Kzâl-Orda, Kazahstan.

            Eşalonul se oprea la fiecare gară. Aici se desprindeau 2-3 vagoane. Aşa s-a procedat după ce am trecut Uralii. Vagoanele au fost trase pe linia moartă, au fost deschise uşile şi s-a ordonat – să coborâm. Când am coborât, soldaţii deja erau, aranjaţi în două rânduri, cu câini dresaţi. Mămica mea de asemenea ştia limba rusă fiindcă învăţase împreună cu tăticul în timpul ţarului [adică, în Rusia ţaristă, în care, în 1812, fusese încorporată Basarabia, până la Unirea cu România din 27 martie 1918 – A.P.]. Mama ne spunea: „Coborâţi încetişor”. Da de unde „încetişor”! Acolo se crease o vale din zgura aruncată din locomotive; noi, aşa cum eram în rochiţe de vară, în sandale, care era desculţ trebuia să coborâm prin zgura ceea, cădeam, ne duceam de-a şuia. După ce toţi au coborât, a fost dat ordinul să mergem. Am mers pe jos, vre-o doi kilometri, înconjuraţi de militari cu câinii. Am ajuns la nişte barăci. Ne-au spus: „Iată, voi aici o să locuiţi”. În barăci erau paie aşternute pe jos, ceea ce ne-a îmbărbătat. Am fost preveniţi: nimeni nu iese de pe acest teritoriu la o depărtare de mai mult de un kilometru. O dată pe săptămână mergeam la comenduire pentru verificări.

            A.P.: Acolo, unde aţi rămas, era o localitate, un at?

            V.S.: Acolo era o staţie de cale ferată, cu câteva case, satul nu era mare; la gară era o fântână arteziană; am fost preveniţi: noi acolo nu putem merge. Nu departe de sat era un canal, săpat artificial, prin care curgea apa din Sârdaria, spre plantaţiile din colhozuri. Ni s-a spus: „Voi de acolo să luaţi apă”. Când am mers după apă am văzut cum kazahele spălau acolo rufele, copiii se scăldau, măgarii se scăldau, şarpii pluteau pe apă. Ei, noi ne duceam undeva mai sus, credeam că acolo apa era mai curată, nu ne dădeam seama că şi acolo, mai sus, cineva spăla. Ei, luam apa, o aduceam la barăci. Oamenii noştri au făcut nişte cotloane; mămica fierbea apa, nu ne dădea voie să bem apă de acolo [nefiartă]. Mi-aduc aminte cum am dormit prima noapte în barăci. Ne-am culcat. Când acolo, auzim că ceva foşneşte, pe sub noi. Aşa obosiţi cum eram, dar spaima ne-a ridicat în picioare. Lumină nu era, desigur. Am ţipat prin întuneric, nu ştiam ce este. Bunelul s-a uitat la locul cu pricina şi a zis: „Să nu vă fie frică, aceştia-s şerpi de casă. N-o să vă muşte, dacă voi n-o să le faceţi nimic”. Noi nu am mai putut dormi, am fugit, am stat afară. În perete, făcut din stuf şi nisip lutos, ieşeau [şerpii], aşa, cu capul din perete. Ulterior bunelul îşi pregătise un instrument şi atunci când şarpele ieşea din gaură noi strigam, bunelul lovea şarpele şi el se întindea, ieşind afară.

            A.P.: Doamna Valentina, da mâncare cine vă aducea?

            V.S.: Fiecare îşi făcea mâncare.

            A.P.: Dar v-au dat de lucru, mama Dvs. s-a angajat la lucru?

            V.S.: Nimic. Iniţial am folosit produsele luate de-acasă. Ulterior, veniseră din colhozuri nişte reprezentanţi, cu nişte brişti pe două roţi, numite „şarabane”, înhămaţi cu măgari şi au strigat după listă, cutare familie, cutare familie. Erau oameni din Lozova, din Zubreni, din Vorniceni, din împrejurimile Străşenilor şi spunea: „Luaţi-vă hainele, urcaţi în şarabane şi vom merge în colhoz, la lucru”. Mămica s-a apropiat de comandat şi a rugat ca noi, trei familii, să rămânem pe loc, să nu plecăm în altă parte. Bunelul, care era capul familiei, a spus ca noi să nu ne ducem nicăieri. Aveau ei cava în gând. Toţi au plecat, am rămas noi, cele trei familii, care, aici, devenisem o singură familie.

            În localitatea, unde am rămas, era un cuptor de ars cărămidă; noi, copiii, ne-am dus acolo, ne angajam la lucru; maturii nu aveau unde se angaja, iar noi, copiii, acolo ne duceam. Ne se lega o funie pe după gât, cu o scândurică, ne puneau câte două cărămizi umede şi noi le duceam în cuptor. Peste câteva zile ne chemau din nou şi scoteam cărămida din acel cuptor încă fierbinte. În afară de aceasta, eu cu sora, şi ceilalţi, bineînţeles, ne duceam pe la cazaci acasă şi făceam făină la râşniţe. La urmă ne dădeau puţină făină, noi o aduceam acasă şi mama pregătea mâncarea.

            La gară era un depozit unde se aduceau zămoşi [pepeni galbeni – A.P.]. Acolo zămoşii şi harbujii [pepenii verzi – A.P.] sunt foarte dulci. Zămoşii erau curăţaţi de coajă, erau puşi la uscat şi, împletiţi în trei, erau trimişi la front. Desigur, nimeni nu putea să ia ceva de acolo, să aducă acasă, era foarte strict, un control sever… Fiind în preajma gării, bunelul a observat că trenurile cu militari răniţi mergeau spre răsărit. Noi nu ştiam că mergea războiul, nimeni nu spusese nimic.

            A.P.: Nu aţi ştiut nimic nici despre tăticul Dvs.?

            V.S.: Nu am ştiut nimic până în 1945.  Să revin. Bunelul a zis: „Noi nu trebuie să stăm aici”. Şi în august am evadat. La sfârşitul lunii august, mămica s-a dus la şeful gării, a adunat de la rude ce era mai de preţ, i-a făcut un cadou şi i l-a dat şefului gării. Acela a zis: „Eu vă dau bilete, dar, în caz de ceva, eu nu răspund de nimic. Vă urcaţi în tren, dacă aşa vreţi, şi plecaţi”. Noaptea am urcat în tren, la a doua gară, însă, gara Djelagaş, conductoarea ne-a dat jos din trec, zicând că noi suntem ţigani. Aşa cu tot cu bilete. Documente nu aveam…

            A.P.: Dvs. aţi vrut să mergeţi unde, în partea europeană a URSS?

            V.S.: Sigur că da, spre casă. După ce ne-au dat jos din tren, am făcut cale întoarsă spre locul de unde plecasem. Am venit înapoi, agăţaţi de un tren marfar. Norocul nostru că trecuse acest tren marfar; asta pentru că a doua zi trebuia să fim pe loc. A doua seară mămica s-a dus la şeful gării şi i-a spus ce-am păţit. Şeful gării i-a spus: „Nu-i nimic, în noaptea asta vă urc din nou în tren. Venise trenul, încercasem să intrăm, dar conductoarea nu ne dădea voie. Mama se reţinuse cu şeful gării. Fiind în putere, bunelul ne-a urcat câte pe unul în vagon; trenul deja se pornise şi mama a reuşit, totuşi, să se urce în ultimul vagon. Şeful gării a ajutat-o să urce pe scări, ea s-a prins de mânere. Eu vă spun cinstit: de atunci, de când se întâmplase cu mămica, am o atitudine negativă faţă de femeile-conductoare de vagon. Nu le pot suferi. Pentru că femeia ceea, conductoarea din ultimul vagon, a lovit-o e mama peste mâni, pentru ca s-o dea jos, asta în ciuda faptului că şeful gării striga: „Lăsaţi-o că are bilete şi copiii ei sunt în alt vagon!”. Datorită ajutorului oferit de un alt conductor, bărbat, mămica a putut urca şi veni la vagonul nostru. După asta mămica a stat bolnavă câteva sutce [zile şi nopţi – A.P.], ea se gândea ce o să fie cu noi, de rămas, la locul de unde plecasem, nu puteam rămâne, o băgau la închisoare [pentru evadare], noi, cei mici, nu ştiam ruseşte.

            Ceva mai devreme, când eram în gară, prin ea treceau trenuri cu nemţii de pe Volga. Văzând femeile şi copiii stând în gară, o femeie nemţoaică a aruncat un bileţel. În acel bileţel era indicată o adresă, în limba rusă, şi îndemnul de a merge pe acea adresă. Ea a spus, că ei, nemţii de pe Volga, au fost ridicaţi, iar pe locurile lăsate de ei vom trăi bine.

            Folosind acea adresă, noi am ajuns în Saratov. Acolo eram deja refugiaţi, fără documente; mămica s-a dus la punctul de evacuare, lume era foarte multă. În cartea mea, eu scriu amănunţit despre acele momente; Dvs. ă spus aşa, sumar. Mama a arătat adresa [pe care o avea] şi a spus că noi vrem să mergem pe acea adresă. În Saratov, la acel punct de evacuare, noi am stat vre-o lună şi ceva. Deja începuse să ningă, noi eram îmbrăcaţi sumar, care şi ce avea; bunica, din ceea ce mai avea, ne-a cusut la fiecare nişte încălţăminte, nişte cipici, opinci, cum să le mai spun? Fraţii [mei] mai umblau cu cerşitul; ne duceam la piaţă, mai cerşeam. Ne dădeau care ce putea: care o frunză de varză, care o sfeclă; veneam la mămica „acasă”, mai bine zis – la un perete de casă, şi mămica pregătea un fel de mâncare. Consider că mâncarea dată la porci era mai gustoasă. Asta pentru că nimeni nu-ţi dădea decât ceea ce era mai rău, alterat. Am stat acolo o lună şi ceva. După care am mers în satul Şved, acolo era colhoz. Cu şlepul am trecut din Saratov spre Engels, peste Volga; am mers pe jos, ningea, era frig; bunelul găsise nişte beţe şi făcuse un fel de sanie; am pus pe ea cea ce aveam şi aşa am mers, cred, vreo 70 de kilometri până în acel sat. Am ajuns în sat când deja însera. La marginea satului se văzuse o căsuţă, posibil – era o căsuţă a brigăzii de lucru în câmp, în care oamenii mâncau, se ascundeau de ploaie, de vânt. Am intrat înăuntru; era o singură cameră, nu erau geamuri; era o plită, dar nu avea tabla de deasupra. Bunelul a zis: „Noaptea dormim aici”. Fiecare şi-a ales colţişorul său şi am stat acolo până dimineaţa.

            Dimineaţa bunelul a ieşit afară, se uită în depărtare şi vede că ceva abureşte.  Şi zice: „Hai acolo!”. Au mers băieţii, pe fete nu le-a luat. Neastâmpărată ca întotdeauna (am fost foarte neastâmpărată), eu m-am dus cu ei. Când am ajuns, am văzut un stog cu snopi, iar alături ieşea aburi. Bunelul a dat aşa cu mâna, acolo era un stog cu mei, care deja începuse să putrezească şi slobozea aburi. Tot acolo am găsit snopi de grâu, încă netreieraţi. Am luat care cât am putut, ne-am întors la „cramă”. Bunelul a găsit o tablă de metal, a pus-o pe plită, şi pe tabla ceea făceam lepioşki [ lipie, turtiţă – A.P.] din grâul adus.

            Mămica s-a dus la cârmuirea colhozului. Preşedinte era un ucrainean, care era refugiat şi el; fiind secretar al regionalei de partid, a fost trimis din Ucraina încoace cu tot cu vite, cu cai. Numele lui era Kravciuk. Leonid Kravciuk, Lionea. Ţin minte numele lui. Mămica mea era o femeie foarte frumoasă. Când a văzut-o, i-a spus: „Ai să fii bucătăreasa mea, acasă, la mine”. Da mămica a spus: „Eu nu sunt singură. Eu am patru copii şi doi bătrâni. Ei nu pot să-i lepăd, să vin la Dvs. şi să fac mâncare. Eu vă propun pe altcineva”.  Asta o spusese ceva mai târziu. Ea făcuse cunoştinţă cu o femeie, tiotea [tanti] Irina, femeie frumoasă, am şi fotografia ei. Mama a prezentat-o, a spus că este femeia frumoasă, are un singur copil, ea poate să-l îngrijească. Până la urmă, tanti Irina s-a căsătorit cu el.

            În colhoz: buneilor li s-a propus să lucreze la ferma de vite, la îngrijirea viţeilor. Mămica se ducea la aşa numitul „Dalinoie pole” [Câmpul depărtat – A.P.], unde era o brigadă de tractoare, o altă fermă de vite, pământuri erau multe, se cultiva grâu, răsărită. Mămica a fost de acord să fie acolo bucătăreasă. A spus: „Când va începe lucrul, voi merge acolo”. Buneii lucrau la fermă, aveau grijă de viţei, le făceau mâncare, inclusiv – lapte. Bunica ruga brigadierul de acolo să-i dea voie să aducă puţin lapte copiilor, adică nouă. Se vede că brigadierul era om bun; i-a permis, dar zicea să meargă acasă noaptea, să n-o vadă nimeni, altfel – o condamna şi pe ea, şi pe el. Fiind şi paznic, bunelul rămânea noapte la fermă, iar bunica cu un vas mic, venea la miezul nopţii, bătea la geam, încetişor, mămica deschidea geamul, lua bidonaşul cu lapte, îl deşerta şi i-l dădea înapoi. Dumnezeu a păzit-o pe bunica: nu i s-a întâmplat nimic.

            Când s-a desprimăvărat, mămica a mers la Dalinoie pole, iar vara, eu cu sora am mers de-asemenea, la ea, pe vară. Lucram şi noi acolo.

            Am stat în acel sat 2 ani şi jumătate. Când Frontul [de Est] trecuse de regiunea Voronej, preşedintele Kravciuk a spus unor persane că trebuie dusă o herghelie de cai, o sută de cai, înspre oraşul Ostrogorsk; alături de acel oraş era un sovhoz. Mămica a aflat despre acest lucru. Ea s-a apropiat de cele două persoane, care trebuiau să mâne caii şi i-a întrebat: „Poate ne luaţi şi pe noi până la Ostrogorsk? Noi o să vă ajutăm”. Şi aceea s-au unit [au fost de acord – A.P.]. Kravciuk  nu ne dădea voie ca noi să plecăm. Totuşi, mama a reuşit să-i înduplece pe acei doi oameni, care duceau herghelia, să mergem cu ei. Trebuia să ni se dea trudo-zile pentru munca prestată în colhoz, dar mămica a lăsat totul şi am decis să plecăm. Am trecut Volga. Pe un fecior al sorii mamei [văr cu dna Valentina – A.P.] l-au luat la armată. Ştiind că este din Moldova, l-au trimis la şcoala de şpioni; acolo a învăţat, după care a fost aruncat cu paraşuta lângă Galaţi. El şi încă două fete. La aterizare, una din fete şi-a rupt piciorul. I-au prins pe toţi, i-au arestat. Crezând, că dacă va spune că a fost deportat, îi vor da drumul. Românii l-au condamnat pe zece ani de închisoare şi a stat în puşcăria din Bucureşti. Am uitat denumirea închisorii. El a scris memorii…

            A.P. Trăieşte?

            V.S.: Nu, a decedat. Cartea se întitulează „Calvarul familiei Ciobanu”[1]. Numele lui era Ciobanu.

            Noi am mers pe jos, mânând caii ceea până la Ostrogorsk. Era iarna când am ajuns. Ni s-a dat o cameră ca să iernăm. Deja în primăvară [anul 1944 – A.P.] din Ostrogorsk spre Râbniţa pornea, pe calea ferată, utilajul unei uzine, evacuate ceva mai devreme, la începutul războiului. Mămica a vorbit cu şeful eşalonului, un colonel. L-a rugat ca să ne ia şi pe noi. El a spus că nu are loc, este un vagon, în care va merge el şi soldaţii. Atât. Dacă doresc – să meargă în nişte vagoane, acoperite cu pânză de cort. Da pe fete, zise el, am să le iau aici, în vagon. Şi într-adevăr, pe mine şi sora mea, încă două verişoare şi mămica mea – am mers în vagon. În mijlocul vagonului era o burjuikă [plită din metal – A.P.]. A spus: „Ziua aici vor face mâncare soldaţii. Iar voi, dacă vreţi, puteţi face noaptea”. Acolo, în vagon, am văzut un pat-pliant (era al comandantului) care se strângea ca o armonică şi se făcea rotund. Era foarte comod. El zice: „Dau fetelor acest pat, ca să doarmă ele pe pat”. Eu cu soră-mea dormeam pe acel pat, eu fiind cu capul spre burjuikă. Noaptea sora mamei a venit să gătească mâncare. Făcea o supă cu cartofi. Ziua noi cerşeam pe la gări (cartofi, sfeclă) şi noaptea mătuşa pregătea mâncare. Când ciorba fierbea, trenul s-a izbit brusc şi oala cu fiertura s-a vărsat peste mine. Ţin minte doar că am strigat de durere, mai mult nu ţin minte nimic. Norocul meu că aveam ochii închişi. În rest – totul mi s-a „ras”: nu am avut sprâncene, părul din cap lipsea, am rămas cu cicatrice.

            Am ajuns la Râbniţa. Mămica a trecut Nistrul, a sărutat pământul, a luat o poală de pământ, s-a întors înapoi şi ne-a pus pe noi, 14 persoane, să sărutăm acest pământ, spunând că este „Pământul nostru strămoşesc”.

            Este foarte dureros să-mi amintesc despre aceste chestiuni.

            Când se reparase podul şi începuse să circule trenurile, noi am urcat în unul din ele şi am ajuns la Bălţi. La Bălţi am stat o jumătate de an. Mămica se angajase bucătar-şef la Institutul de Cereale. Eu eram ajutoarea ei.

            După operaţiunea militară „Iaşi-Chişinău” noi am pornit pe jos de la Bălţi şi la 23 august 1944 am ajuns la Ciuciuleni.

            Bunelul s-a dus direct la vie – avea vie europeană -, 2,5 ha de vie europeană, la 4 km de la sat; acolo era o casă. Noi nu am reuşit să ne refugiem în România, pentru ă buneiii nu au dorit, iar tata nu a putut să-i lase singuri.

            A.P.: Despre tatăl Dvs. nu ştiaţi nimic?

            V.S. Nimic. Abia la 9 mai 1945, în piaţa din centrul satului se adusese un butoi cu vin şi toţi strigau: „S-a terminat războiul!”. Mă pornisem şi eu în centru satului. Şi mă întâlnesc cu un gardist, care slujise cu tatăl meu. El striga: „Scrisoare de la domnul Scafaru! Scrisoare de la domnul Scafaru”. Mi-a dat scrisoarea. Am alergat acasă, am dat scrisoarea mămicii, ea s-a uitat; adresa era ştearsă, special, probabil, au făcut. Scrisă pe o coajă de copac. Tata rugă să i se comunice ceva despre familia sa. Dar adresa lui nu putea fi citită. Mai târziu am mai primit o scrisoare, pe hârtie.

            A.P.: Tatăl Dvs, a fost dus în Sverdlovsk?

            V.S.: În Sverdlovsk. Acolo a stat 15 ani.

            A.P.: I s-a cerut pedeapsa capitală.

            V.S.: Da, dar a fost condamnat pentru 8 ani.

            A.P.: Cum aţi găsit casa Dvs., la întoarcerea din Siberia?

            V.S.:  Am găsit totul cum am lăsat. Pe timpul românilor [adică, între 1941 şi 1944 – A.P.] aici, în casa noastră, a fost şcoală.

            A.P.: Când v-aţi reîntâlnit cu tatăl Dvs.?

            V.S.: După ispăşirea termenului de detenţie, tatăl a mers în Kazahstan.

            În august 1949 mămica a fost arestată. Buneii au fugit, s-au ascuns; asta pentru că ei erau trecuţi în lista pentru deportare [din iulie 1949 – A.P.]; ei au aflat, au fugit şi au stat în pădure; a 31 decembrie s-a întors în sat, pentru că de frig nu mai puteau sta în pădure, i-au arestat şi i-au dus la închisoare. La închisoarea de aici, din Chişinău. Pe mine şi pe fratele meu m-au arestat pe data de 3 martie 1950 şi ne-au adus tot aici, la închisoare. Aici, în închisoare, am stat până în mai [1950]. Din închisoare în închisoare, ne-au dus înapoi în Kazahstan

            A.P.: Şi care a fost motivul?

            V.S.: Motivul a fost că am evadat din locul de detenţie.

            A.P.: Aţi avut un proces de judecată?

            V.S.: Nu, nu am avut nici o judecată. Ne-au luat, ne-au ţinut în Străşeni, în KPZ , vre-o săptămână-două; fratele – aparte, eu cu două verişoare, cu care am fost împreună atunci, în 1941, aparte. Şi, din închisoare în închisoare, ne-au dus din nou în Kazahstan, în Kzâl-Orda.

            A.P.: Acolo v-aţi întâlnit cu mămica?

            V.S.: Nu. Cu mămica ne-am întâlnit aici, în puşcăria din Chişinău. Şi nu doar cu mămica, ci şi cu buneii, cu verişoarele. Autorităţile au creat un eşalon din cei care au evadat din Siberia. Nu evadasem doar noi, mai erau şi alţii. Pe toţi ne-au găsit şi ne-au trimis îndărăt, în Siberia şi Kazahstan.

            A.P.: Cu ce sentimente plecaţi din Basarabia a două oară? Nu mai aveaţi frica cea din 1941?

            V.S.: Frică ne-a fost cât timp am stat în închisoare, după care trecuse teama. În închisoare am stat cu femei deosebit de primejdioase; eu mă străduiam să ies din cameră, să lucrez undeva, să mătur, numai să nu văd ce făceau ele acolo. Aşa, în timp ce scuturam în curtea puşcăriei un covor, am văzut-o pe mămica, care era dusă la interogatoriu. Am strigat: „Mămica!”

            Ea s-a întors; santinelele au reacţionat imediat, întorcând-o pe ea cu faţa spre perete. Dar eram bucuroase că ne văzusem…

            A.P.: Doamna Valentina, vă mulţumesc pentru interviul oferit. Aşteptăm cartea cu memoriile Dvs. Succes şi sănătate!

 



[1] Ciobanu Dumitru. Calvarul (Memorii): Familia Ciobanu sub teroarea regimului sovietic, Chişinău, s. n., 2009, 100 p.

Comentariile nu sunt permise.