Diverse probleme ale celui de-al Doilea Război Mondial rămân actuale, sute de cercetători continuând lucrul în vederea depistării noilor documente, înregistrării amintirilor de la puţinii martori ai evenimentelor de atunci, care au rămas în viaţă. România s-a implicat în cel de-al Doilea Război Mondial pentru recucerirea teritoriilor sale, anexate de URSS în iunie 1940 (Campania in Est, 22 iunie 1941 – 23 august 1944), după care a luptat, alături de Naţiunile Unite împotriva Germaniei naziste (23 august 1944 – 9 mai 1945). Conform estimărilor făcute de istorici, România a pierdut din rândurile armatei 794 562 militari, o bună parte din ei – pe Frontul de est. Mult timp cercetătorii români nu au avut acces la documentele care se referă la prizonierii de război români, capturaţi de sovietici în situaţii diverse ale Războiului germano-sovietic.

În urma vizitei la Moscova a dlui Mihai Răzvan Ungureanu, ministrul de Externe al României (octombrie 2005), s-a ajuns la înţelegerea ca istoricilor români să li se permită accesul la fondurile arhivistice ale Federaţiei Ruse. A mai trecut timp în care părţile au stabilit cadrul general al colaborării ştiinţifice între Institutul Diplomatic Român şi Agenţia Arhivelor Federale ale Rusiei. În 2010 a fost semnat acordul de colaborare între cele două instituţii, iar la sfârşitul anului 2013, la Bucureşti a fost publicat un impunător şi deosebit de important volum de documente referitoare la soarta prizonierilor de război români, aflaţi pe teritoriul URSS[1]. Cartea include o Notă asupra ediţiei, semnată de dl Laurenţiu Constantiniu, un Studiu introductiv, semnat de dl dr. Vitalie Văratic, Abrevieri, Lista documentelor şi Documente propriu-zise într-un număr de 270 de documente, provenite, în mare măsură, aşa cum remarcă alcătuitorii culegerii, din Arhiva Militară de Stat Rusă. Documentele publicate se referă la „a) înfiinţarea şi evoluţia Direcţiei generale pentru problemele prizonierilor de război şi ale persoanelor civile internate din cadrul NKVD/MVD al URSS, principala instituţie care a gestionat problema prizonierilor de război (…); b) organizarea punctelor de primire a prizonierilor de război, pe fronturi, precum şi a lagărelor destinate acestora, în spatele frontului; c) condiţiile de detenţie (hrănire, echipare, locuire, asistenţă sanitară; d) evidenţa prizonierilor de război pe grade şi naţionalităţi; e) dinamica mişcării (traseul) prizonierilor de război pe teritoriul Uniunii Sovietice, din momentul capturării lor; f) utilizarea la muncă a prizonierilor de război, în economia naţională sovietică (…)”[2].