A fost lansată cartea „Românii în Gulag”

Ieri, 4 iulie 2014, în ajunul împlinirii a 65 de ani de la deportarea din 5 spre 6 iulie 1949, Institutul de Istorie Socială „ProMemoria” a lansat volumul „Românii în Gulag. Memorii, mărturii, documente”[1]. Este vorba de 12 interviuri, realizate de Igor Cereteu, Ludmila D. Cojocaru, Alexandru Gorgan şi Lidia Pădureac. Cei intervievaţi – supravieţuitori ai deportărilor – sunt: Vasile Fetescu, Nadejda Pascal, Gheorghe Bunescu, Vasile Cercavschi, Viorica Ilaşciuc, Aref Leancă, Elena Catelli, Filip Plăcintă şi Iulia Oprea, Vasile Frunze, Maria Zmău, Ion Caras, Maria Grozavu. Cartea include, de asemenea, „Bibliografia memoriei (1989-2013). Deportările staliniste în RSSM. Memorii, mărturii, documente de istorie orală”, alcătuită de Ludmila Cojocaru. Tot dumneaei este autoarea post-feţei, întitulate „Deportările staliniste – o traumă a memoriei românilor basarabeni”. Cartea cuprinde Indice de nume şi toponime.

Evenimentul a fost deschis de prof. univ., dr. hab. Anton Moraru, cunoscut istoric şi publicist basarabean. În faţa celor prezenţi au vorbit: dna Valentina Sturza, preşedintele Asociaţiei foştilor deportaţi şi persoanelor supuse represiunilor politice, dna dr. Ludmila Cojocaru, dna dr. Lidia Pădureac, decanul Facultăşii de Istorie şi Filozofie a USM dl Ion Gumenâi, decanul Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Sociale a Universităţii de Stat „Alecu Russo” din Bălţi dl Igor Cojocaru, dl Alexandru Gorgan, domnii Vasile Fetescu, Gheorghe Bunescu, dna Nadejda Pascal (deportaţi, autori ai interviurilor publicate în volum), precum şi dl Pavel Cocârlă, profesor universitar, doctor habilitat în istorie, dl Alexei Rău, directorul Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova (locul s-a desfăşurat evenimentul), doctorii în istorie Rodica Solovei şi Marius Tărâţă, domnul Anatol Corj, directorul Muzeului „Memoria Neamului”.

La sfârşitul lansării participanţii la eveniment au păstrat un minut de reculegere în memoria victimelor regimului comunist de ocupaţie.

 

Subsemnatul, am redactat „Cuvântul înainte” în cartea pe care am lansat-o şi pe care îl propun cititorilor acestui blog.

CUVÂNT ÎNAINTE

 

În pofida propagandei sovietice, referitoare la URSS ca stat al prosperităţii societăţii comuniste, în care oamenii muncii, fiind eliberaţi de „exploatarea omului de către om”, duc un mod de viaţă îndestulat şi că acest model de societate îl va înlocui pe cel capitalist din restul lumii, în realitate Uniunea Sovietică era un stat totalitar fără precedent în istoria omenirii. Bazat pe ideologia leninist-stalinistă, URSS a fost concepută şi constituită (în decembrie 1922) ca bază de expansiune a revoluţiei proletare (comuniste), inclusiv – cu forţa armelor. Politicile regimului stalinist de industrializare rapidă a economiei sovietice, de colectivizare a agriculturii, de împânzire a imensului teritoriu la est de munţii Ural ai Federaţiei Ruse (Siberia) sau nordul Kazahstanului cu lagăre de muncă forţată (Gulag) şi localităţi ce regim special, urmăreau scopul pregătirii materiale a revoluţiei proletare mondiale. În vederea realizării acestui scop, regimul de la Kremlin a supus popoarele pe care le stăpânea la restricţii de neimaginat. La începutul anilor 40 ai secolului trecut în „raiul” comunist, întins pe a şasea parte din globul pământesc, oamenii nu aveau de unde procura lucrurile cele mai elementare: îmbrăcăminte, încălţăminte, obiecte de uz casnic, rechizite şcolare etc. Dar cel mai mare deficit îl constituiau produsele alimentare. În disperare, oamenii (în special femeile cu copii mici) se adresau în instanţele sovietice, inclusiv lui Iosif Stalin personal, cerând ajutor pentru a supravieţui. Un exemplu în acest sens este scrisoarea Prascoviei Klementieva către I. Stalin, în care autoarea, mamă a doi copii mici, relata: „Iosif Vissarionovici, a început o viaţă cu adevărat de groază. Pâinea, pentru a o căpăta, trebuie să mergi la ora 2 de noapte şi să stai [la coadă] până la ora 6 dimineaţa pentru a primi 2 kg [de pâine] de secară, iar [pâine] albă este foarte greu să obţii… Am slăbit atât de mult, încât nu ştiu ce va fi cu mine mai departe. Am slăbit; ziua întreagă mănânc pâine cu sare şi apă, iar copilul îl hrănesc doar cu pieptul, lapte nu poţi găsi nicăieri”[2]. De la lovitura de stat comunistă (1917) trecuse aproape un sfert de secol, iar regimul bolşevic nu fusese în stare cel puţin să îndestuleze cu hrană suficientă populaţia ţării.

În pofida acestor realităţi crunte, ambiţiile expansioniste ale liderilor de la Kremlin nu se potolise. În august 1939 dictatorul comunist Stalin a semnat cu  dictatorul nazist Hitler un tratat de neagresiune între statele, pe care le conduceau şi – ca parte componentă a acestui tratat – un Protocol adiţional secret, prin care cele două regimuri totalitare împărţeau teritoriul de est al Europei. Finlanda, Statele Baltice, o parte a Poloniei, o parte a României au intrat în sfera de interes sovietică. La scurt timp după invadarea comună germano-sovietică a Poloniei (septembrie 1939), URSS declanşează un război agresiv împotriva Finlandei cu scopul sovietizării acesteia şi includerii în URSS (prin unirea cu Karelia). Răspunzând protestelor guvernelor occidentale privind bombardarea oraşelor finlandeze, preşedintele Consiliului comisarilor poporului (guvernul URSS), tot el – comisar al poporului pentru Afaceri Externe, V. M. Molotov declara că de fapt aviatorii militari sovietici aruncă nu bombe, ci pâine pentru populaţia înfometată a Finlandei. Este o dovadă în plus că în realitate nu cetăţenii finlandezi, ci cei sovietici aveau nevoie de pâine.

La 28 iunie 1940 trupele sovietice au invadat România, răpind de la aceasta Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, câteva insule de la Gurile Dunării. Autorităţile ocupante au impus populaţiei „eliberate” viziunile lor privind viitoarea structură a societăţii, perspectivele acesteia. În teritoriile româneşti cotropite de sovietici s-a instaurat un regim deosebit de nemilos. Alături de trupele militare sovietice, pe pământurile cucerite venise trupe speciale ale comisariatului poporului pentru Afaceri Interne (NKVD), organe sovietice şi ale PCUS din stânga Nistrului, dar şi emisari civili de la Moscova. În scopul deznaţionalizării românilor, pământurile ocupate de sovietici au fost hăcuite după bunul plac al cotropitorilor. La 2 august 1940 a fost constituită numita republică sovietică socialistă Moldovenească (RSSM) pe baza câtorva raioane din stânga Nistrului (din fosta RASS Moldovenească cu centrul la Tiraspol) şi câtorva judeţe din Basarabia, dar fără partea de sud şi de nord ale acesteia.  Aşa cum subliniază specialiştii, conducerii noii „republici” „nu i s-a permis se semneze tratatul unional de aderare a RSSM la URSS. Toate celelalte republici, chiar şi nou apărute, au semnat tratatul respectiv. Din punct de vedere juridic şi de facto, RSS Moldovenească n-a fost o republică unională, ci un teritoriu colonial”[3].

Regimul sovietic nu avea milă faţă de cetăţenii proprii, cu atât mai mult nu putea da dovadă de compasiune faţă de oamenii unei colonii. În pofida existenţei atâtor organe de conducere şi represive, extinse asupra teritoriilor româneşti cotropite, la 7 mai 1941 conducerea de la Kremlin l-a numit pe generalul NKVD Serghei Goglidze „împuternicit al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) din URSS şi al Consiliului Comisarilor Poporului al Uniunii RSS”. Acesta a amplificat acţiunile teroriste ale NKVD faţă de basarabeni şi a înaintat conducerii de la Kremlin o „rugăminte” prin care cerea deportarea în Siberia a persoanelor – membre ale unor partide politice din România interbelică (pentru sovietici a fi membru al unui partid necomunist însemna să comiţi o crimă de neiertat; dar în cazul României bolşevicii nu i-au acceptat nici pe comuniştii-ilegalişti, simpatizanţi şi susţinători ai URSS), dar şi alte „elemente antisovietice” cum ar fi „moşieri, comercianţi, poliţişti şi jandarmi, albgardişti, primari, refugiaţi din URSS” şi alte „elemente sociale străine”, ceea ce însemna – orice persoană trecută în vizorul autorităţilor invadatoare.

Conducătorii RSSM au alcătuit o listă din 5 000 de familii, după cum urmează: „activişti ai partidelor politice burgheze româneşti – 980 persoane (capi de familii), moşieri – 137 persoane, poliţişti şi jandarmi – 440 persoane, ofiţeri albgardişti – 285 persoane, ofiţeri ai armatei ţariste, care au participat la activitatea antisovietică – 83 persoane, ofiţeri ai armatei române, care s-au ocupat de activitatea antisovietică – 64 persoane, mari comercianţi – 1 948 persoane, posesori ai unor importante imobile – 411 persoane, primari – 652 persoane”[4].             Operaţiunea de deportare a început în noaptea de la 12 spre 13 iunie 1941, sovieticii reuşind să trimită în Siberia peste 22 000 de oameni. Începuse calvarul românilor basarabeni, promovat de Puterea sovietică. Din cele spuse de supravieţuitorii deportării din 1941 cunoaştem că deportarea s-a realizat în mare grabă şi în condiţii îngrozitoare[5]. Deciziile de a deporta familiile celor trecuţi pe liste au fost scrise cu creionul, nu aveau semnăturile şi ştampilele organelor competente. În vagoane, destinate transportului de vite, unele necurăţate de mizerii, au fost îmbarcate victimele acestei crime odioase, comisă de bolşevici: femei gravide, având cu ele alţi copilaşi (numai pentru faptul că soţii lor au făcut serviciul militar în Armata Română), mici dughenari, consideraţi de sovietici „mari comercianţi”, studenţi, oameni cu vârstă înaintată, şi chiar absolvenţi ai liceelor sovietice (era anul 1941 !).

Scurt comentariu referitor la primari. Pe lista generalului S. Goglidze ei erau 652. Nu erau toţi primarii (în RSSM erau peste 1 000 de localităţi). O parte din primari se refugiase peste Prut. Altă parte a fost arestată până la acest prim „val” de deportare, condamnată pentru diverse fapte comise sau imaginare, împuşcată sau trimisă în regiunile de nord sau de est ale URSS. Documentele timpului, dar şi mărturisirile oamenilor demonstrează că primarii erau oameni cu studii, cunoşteau limbi străine, erau buni gospodari şi erau aleşi de localnici. Unii din ei erau membri ai partidelor politice din ţară. Era un lucru firesc. Sau tocmai asta li s-a incriminat: activitate politică şi administrativă românească. Conform studiilor făcute, marea majoritate a primarilor din Basarabia nu s-a refugiat peste Prut în iunie 1940, ci, considerând că nu poartă nici o fină în faţa nimănui, au rămas pe loc. Mai mult: în condiţiile ocupaţiei bolşevice, când s-a pus problema numirii/alegerii noilor conducători ai comunităţilor săteşti, mulţi primari au fost propuşi de săteni şi aleşi în funcţia de preşedinte al consiliului local. Iar în vara anului 1941 au fost cu toţii deportaţi. În cartea de faţă sunt publicate memoriile lui Vasile Fetescu, născut în satul Chiţcanii Vechi, raionul Teleneşti, deportat în Kazahstan. Tatăl dumnealui a fost primar în Chiţcani, iar bunelul – primar în Ciocâlteni. „Ambii au fost primari, ambii au fost cuzişti” şi au promovat politica Statului român. Cedarea fără lupte a Basarabiei, nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa a fost o lovitură deosebit de grea anume pentru ei în calitatea lor de reprezentanţi ai Statului Român în localităţile de unde fuseseră ridicaţi şi deportaţi. Cu tot cu familii.

După implicarea basarabenilor pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial, după mobilizarea forţată, în primăvara-vara anului 1944, în Armata roşie şi trimiterea lor pe cele mai primejdioase sectoare ale Frontului de est, iar apoi – şi în câmpiile Manciuriei, în războiul URSS împotriva Japoniei, mulţi din ei s-au confruntat cu o altă crimă antiumană fără precedent: foametea provocată în 1946-1947. Peste 200 000 de oameni au murit în chinurile groaznice ale lipsei de produse alimentare.

Trecuse puţin timp de la acea groaznică tragedie pentru basarabeni şi autorităţile comuniste au organizat un alt „val” (al doilea) de deportare. A fost vorba de numita Operaţiune „Iug” („Sud”), din noaptea de la 5 spre 6 iulie 1949. În rezultatul acestei crime odioase, în Siberia au fost deportaţi 35 796 de oameni (11 253 familii), dintre care bărbaţi – 9 864, femei – 14 033 şi copii – 11 899[6]. Asemenea unei operaţiuni militare, pregătită minuţios, deportarea din iulie 1949 a lovit încă o dată în cei mai buni gospodari ai satelor din RSSM, în elita intelectuală,puţină câtă era. Persoanele deportate au fost lipsite de gospodăriile şi averile, agonisite în sudoarea frunţii. Bunurile expropriate au fost naţionalizate şi trecute în subordinea consiliilor săteşti sau colhozurilor. Asta după ce o bună parte din averea deportaţilor fusese însuşită de activiştii sovietici sau de partid comunist. Este interesant faptul că mulţi basarabeni, după ce sovieticii i-au „iertat” şi i-au lăsat să vină la vetrele lor, au fost deportaţi a două oară.

În 1951 autorităţile comuniste din RSSM, în totală înţelegere cu cele de la Kremlin, au comis încă o crimă – au deportat în Siberia (al treilea „val”) 2 648 persoane, între care 856 bărbaţi, 993 femei şi 799 copii[7], (istoricul Nicole Fuştei aduce cifra de 2 724 persoane deportate[8] de această dată – membri ai cultului religios Martorii lui Iehova.

Abia la 25 februarie 1956, la trei ani de la decesul dictatorului roşu, noua conducere bolşevică de la Moscova, în frunte cu Nichita Hruşciov, a criticat politica odioasă a lui Iosif Stalin şi acoliţilor lui, învinuindu-l de numitul „cult” al personalităţii. După acea dată începe reabilitările celor supuşi represiunilor şi deportaţilor.

Dar calvarul lor nu s-a încheiat, după cum s-ar fi crezut. Unora nu li s-a permis să se întoarcă în Moldova (au făcut-o mai târziu după multe alte şicane din partea autorităţilor locale din Siberia sau Kazahstan). Venind în Moldova, nu li s-a restituit proprietatea sau li s-a interzis să se stabilească în localităţile natale, ci în alte localităţi. Frica, băgată de sovietici în aceşti oameni, nu i-a părăsit până la dispariţia URSS (1991).

În cele ce urmează, publicăm memoriile a unor supravieţuitori ai Gulagului. Detaliile sunt deosebit de importante. Aşi evidenţia doar câteva dintre acestea. Este important să atragem atenţia asupra factorului religios: URSS a fost un stat ateu, care a persecutat biserica şi slujitorii ei. În ciuda acestui fapt, mulţi români basarabeni au supravieţuit cele mai grele clipe din viaţa lor anume datorită credinţei în Dumnezeu. Dar nu toţi. Unii s-au dezis de Dumnezeu. În convingerea lor, oamenii nevinovaţi (prea mulţi) au murit cu zile sau au trecut prin chinuri de groază. Prea mare a fost nedreptatea.

În mod ciudat, dar totuşi explicabil pentru cazul represaliilor comuniste în Basarabia, mulţi deportaţi consideră că anume cozile de topor locale poartă vină pentru tot ce li s-a întâmplat. Unii deportaţi au fost atinşi de „sindromul Stockholm”: îl consideră pe Stalin, cel care a fost călăul lor, un om integru, pe când Hruşciov – cel care a condamnat crimele, comise de dictatorul de la Kremlin – un neisprăvit.

Fiecare viaţă, trăită în condiţii extremale, povestită istoricilor, dar şi publicului larg, merită toată atenţia şi compasiunea noastră. Memoriile povestite prezintă documente de istorie orală inedite. Cu cât vom aduna mai multe mărturii de acest gen, cu atât reflecţia pe marginea moştenirii trecutului totalitar comunist va fi mai amplă, iar cunoştinţele noastre despre istoria de lângă noi voi fi mai trainice.

5 iulie 2014.

 



[1]Românii în Gulag. Memorii, mărturii, documente, Chişinău, Tipografia „Balacron”, 2014, 351 p.

 

[2] Dmitrii Lîskov. „Stalinskie repressii”. Velikaia logi XX-go veka [„Represiunile staliniste”. Marea minciună a secolului al XX-lea”], Moscova, Editura „Yauza-Exmo”, 2009, p. 136.

[3] Boris Vizer. Economia şi starea socială a populaţiei din Moldova (anii 40-80 ai sec. XX), Chişinău, Editura „Ştiinţa”, 2012, p. 38.

[4] V. I. Pasat (ed.) Trudnîie straniţî istorii Moldovî. 1940-1950-e gg. [Pagini dificile din istoria Moldovei. Anii 1940-1950], Moscova, Editura Terra, 1994, p. 147-148.

[5] A se vedea, de exemplu: Condamnat la pedeapsa capitală pentru că slujil primariom [a servit în calitate de primar]. Cazul familiei doamne Valentina Sturza. În: Anatol Petrencu. Teroarea stalinistă în Basarabia. Studii, documente, memorii, Chişinău, Tipografia „Balacron”, 2013, p. 196.

[6] Operaţiunea „Sud”, Chişinău, Chişinău, Editura „Bons Offices”, 2010, p. 243.

[7] Valeriu Pasat. Calvarul. Documentarul deportărilor de pe teritoriul RSS Moldoveneşti. 1940-1950, Moscova, Editura Rosspen, 2006, p. 395.

[8] Nicolae Fuştei. Persecutarea organizaţiei religioase „Martorii lui Iehova”. Operaţia „Sever”, Chişinău, Editura Cuvântul ABC, 2013, p.77, iar lista deportaţilor – p. 121-241.

Comentariile nu sunt permise.