Un studiu important, privind deportările din Basarabia

Este vorba de monografia doamnei Viorica Olaru-Cemîrtan „Deportările din Basarabia. 1940-1941, 1944-1956”, editată în 2013, la Chişinău[1].

Studiul monografic are la bază teza de doctor în istorie a autoarei, susţinută în cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi realizată sub conducerea ştiinţifică a profesorului universitar doctor Ion Agrigoroaiei. Autoarea a studiat documente din arhivele de la Chişinău, referitoare la deportări, a intervievat multe persoane care au supravieţuit calvarul deportării şi s-au întors la baştină, a consultat documente din familiile celor deportaţi.

Cartea începe cu un „Cuvânt înainte”, semnat de dl prof. univ. dr. Ion Agrigoroaiei, cu „Mulţumirile” autoarei.

În Introducere autoarea lucrării a demonstrat care este actualitatea problemei, a expus condiţiile politice din actuala Republica Moldova, condiţii propice pentru studierea unor teme ce nu puteau fi cercetate în nici un caz sub regimul sovietic.

Cartea cuprinde patru capitole. Primul se întitulează „Deportarea din 12-13 iunie 1941” (p. 53-97). Autoarea a analizat starea de spirit a basarabenilor după discursul lui Viaceslav Molotov, preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului şi Comisar al Poporului pentru afaceri Externe al URSS din 29 martie 1940, discurs în care oficialul sovietic afirma cum că între URSS şi România există probleme teritoriale nerezolvate. Este expus actul de anexare a Basarabiei, nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa (28 iunie 1940) de către URSS şi politica de sovietizare a acestor teritorii. Deportarea în masă a populaţiei basarabene în noaptea de la 12 spre 13 iunie 1941 a fost examinată într-un compartiment aparte. Sunt analizate categoriile de deportaţi, organizarea deportării şi urmările acestei crime comise de sovietici. Autoarea a demonstrat că deportarea masivă din iunie 1941 a fost ilegală chiar în condiţiile regimului totalitar sovietic. Suportul „legal” al deportării din 1941 a fost creat mai târziu şi a fost determinat de începerea războiului germano-sovietic din 22 iunie 1941. „Două documente adoptate la Moscova, post factum, au servit drept bază juridică pentru aceste acţiuni antiumane, scrie autoarea. „Cu privire la situaţia militară” – hotărâre a Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 22 iunie 1941, care dispunea că în regiunile unde a fost decretată starea de război, autorităţile militare au dreptul să deporteze persoanele considerate „primejdioase din punct de vedere social, din cauza activităţii lor criminale sau din cauza legăturilor cu mediul criminal”, precum şi acele persoane care refuză să se supună dispoziţiilor autorităţilor militare sovietice. Al doilea document era întitulat „Măsurile cu privire la deportarea elementelor primejdioase din punct de vedere social de pe teritoriul în care s-a decretat starea de război” şi era o directivă a NKVD din 4 iulie 1941. În termeni juridici, conchide autoarea, deportarea din 12 spre 13 iunie 1941 a fost ilegală şi poate fi catalogată drept crimă” (p. 93).

Cel de-al doilea capitol se întitulează „Operaţiunea „IUG”: deportarea masivă de populaţie din 5-6 iulie 1949” (p. 98-178). Autoarea a expus cadrul general de după reanexarea Basarabiei în primăvara-vara anului 1944, referindu-se succint la profilul Armatei Roşii. V. Olaru-Cemîrtan constată corect: „Soldaţii sovietici erau idealizaţi, ca eroi ai timpului, în faţa cărora te apleci cu recunoştinţă. În realitate, militarii acestei armate erau marcaţi de regimul sovietic, nişte amărâţi care exercitau orbeşte ordinele de sus” (p. 98). La scurt timp după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial regimul sovietic de ocupaţie a provocat în numita RSS Moldovenească o foamete ce o dus la moartea a peste 200 000 de oameni, în special, bărbaţi şi copii. Acea politică a sovieticilor s-a încadrat în adversitatea lor faţă de ţărănimea basarabeană, ultima fiind învinuită de „colaborarea cu structurile administraţiei româneşti, de antisovietism, activitate contrarevoluţionară, şi nu de exploatarea muncii străine” (p. 102). Asta în pofida faptului că anchetele-tip, completate de autorităţile locale, referitoare la gospodăriile „chiabureşti”, cereau răspunsuri la întrebări, legate de „exploatarea muncii omului de către om”. Este importantă concluzia autoarei referitoare la atitudinea ostilă, duşmănoasă a autorităţilor comuniste faşă de intelectuali. Astfel, autoarea constată: „Intelectualii erau acea categorie socială care putea să păstreze şi să valorifice adevărul, valorile naţionale şi umane. Iată de ce bolşevicii au fost foarte duri la adresa lor. Politica de lichidare a intelectualilor a fost acerbă (în nota din subsolul paginii autoarea aduce câteva exemple: în judeţul Bălţi, din 2 180 de profesori de până la război, după război au rămas 129; în Soroca, din 980, au rămas 13, în Cahul, din 1 286, au rămas 10 etc.; această criză se explică, remarcă dna V. Olaru-Cemîrtan, prin măsurile represive luate de bolşevici faţă de profesori). În mod vădit se făcea o stârpire intenţionată a intelectualilor, în locul lor aducându-se activişti politici de peste Nistru şi din alte regiuni ale Rusiei” (p. 113).  

Autoarea monografiei a analizat deosebit de minuţios procesul de pregătire a deportării din iulie 1949. Între altele, ea a studiat dosarele familiilor deportate, concluzia fiind corectă: „Conchidem, scrie autoarea, că dosarele familiilor ce urmau să fie deportate erau formate din diverse informaţii cu privire la capul familiei, activitatea şi starea socială-economică a familiei în perioada anterioară regimului bolşevic, atât până la 1940, cât şi în perioada 1941-1944. Denunţurile care se făceau la adresa familiilor aparţineau fie răuvoitorilor, fie unor oameni aflaţi în serviciul sovieticilor. De asemenea, regimul lăsa mână liberă pentru răzbunări personale. Din dosare este clar că s-a făcut totul cu un mare grad de subiectivism. S-a materializat politica de distrugere a tot ce era înrădăcinat în Basarabia, a resurselor umane care ar putea valorifica patrimoniul şi ar putea construi viitorul naţional” (p. 128).

Dna Viorica Olaru-Cemîrtan a examinat, în continuare, realizarea deportării. Această crimă, comisă de sovietici în iulie 1949 a fost pregătită minuţios, asemenea unei operaţiuni militare (chiar denumirea este asemănătoare cu una militară: „Iug”, adică „Operaţiunea „Sud”). Desfăşurată în cel mai mare secret, cu concentrarea trupelor militare din Districtul militar Odessa, trupelor de Interne ale RSS Moldoveneşti, ale KGB etc., cu concentrarea masivă a camioanelor, şi, pe căile ferate, respectiv – a vagoanelor pentru deportaţi. Autoare examinează subiectul legat de ridicarea oamenilor, trecuţi în listele de „chiaburi” (au fost aduse exemple concrete de împotrivire ordinelor date de militarii sovietici, de tentative de fugă cu urmări tragice pentru basarabeni, inclusiv – copii – a fost împuşcată o fată de 15 ani şi un băiat de 16 ani, în încercarea lor de a fugi; sunt aduse exemple de rezistenţă armată faţă de grupurile operative sovietice, p. 147, 148), precum şi drumul spre locurile de surghiun: Siberia, nordul Kazahstanului. Sunt analizate şi urmările deportării basarabenilor din anul 1949: satele au fost depopulate de cei mai harnici oameni, averile acestora au fost furate de activiştii sovietici, restul – vândute, iar casele, pământul, uneltele de muncă etc. – confiscate în folosul autorităţilor locale. Autoare scrie că „baza legală a deportării din 1949 s-a pretins a fi Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 8 martie 1941 „Cu privire la obţinerea cetăţeniei sovietice de către locuitorii din Bucovina şi redobândirea cetăţeniei sovietice de către locuitorii Basarabiei”, conform căruia românii basarabeni, fiind declaraţi cetăţeni sovietici, colaboraseră în anii războiului cu administraţia românească şi trădaseră „patria sovietică”. Însă românii din Bucovina nu au solicitat niciodată cetăţenia sovietică, iar basarabenii nu au avut-o, ca să o „redobândească” (p. 138).

Este important să subliniem un lucru: la 10 decembrie 1948, alături de alte state-membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, URSS a semnat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pe care se obligase s-o respecte. În pofida acelui angajament, URSS nu a făcut faţă angajamentului luat în faţa comunităţii internaţionale; in interiorul URSS au continuat represiunile politice şi abuzurile, iar textul  Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului a fost dată publicităţii abia în timpul guvernării lui Mihail Gorbaciov, adică după anul 1995.

Soarta deportaţilor este un alt compartiment al lucrării recenzate.

Capitolul următor se întitulează „Operaţiunea „Sever” (1 aprilie 1951): ultimul val de deportare” (p. 179-201). Este vorba de deportarea oamenilor credincioşi, adepţi ai cultului „Martorii lui Iehova”. Autoarea începe cu un subiect mai larg, şi anume: impactul ocupaţiei sovietice a Basarabiei asupra vieţii religioase. V. Olaru-Cemârtan remarcă: „Regimul comunist avea scopul „de înrobire spirituală şi exploatare” a bietului şi înfricoşatului basarabean, după ce l-a jefuit, înfometat, deportat şi batjocorit. Comunismul nu putea admite să concureze cu religia dragostei. Iată de ce religiozitatea basarabenilor era interpretată ca o activizare evidentă a slujitorilor cultului (preoţi şi monahi) în vederea opunerii faţă de măsurile întreprinse de puterea sovietică şi de partid. Se accentua că practicarea religiei era susţinută de clasa socială a chiaburilor, burghezilor naţionalişti, preoţilor, monahilor şi sectanţilor, adică de duşmanii poporului, care instigă prin această metodă poporul împotriva puterii sovietice….” (p. 189). A fost examinată activitatea sovieticilor în vederea organizării deportării Martorilor lui Iehova, realizarea „Operaţiunii Sever” („Sever” înseamnă „Nord”), precum şi soarta celor deportaţi[2].

Ultimul capitol al monografiei analizate se întitulează „Reabilitarea” din 1956 a deportaţilor şi întoarcerea în republică” (p. 202-218). Autoarea a analizat situaţia politică din URSS după decesul dictatorului Iosif Stalin (1953), critica acestuia în cadrul şedinţei secrete a Congresului al XX-lea al PCUS din februarie 1956, eliberarea deportaţilor din aşezările speciale, întoarcerea lor la baştină, problemele cu care s-au ciocnit,dată ajunşi în RSSM.

În Concluzii (p. 210-231) autoarea a formulat teze, referitoare la subiectul supus cercetării. „Deportările din Moldova, conchide autoarea, pot fi expuse din mai multe perspective: drept elemente ale „subsistemului fricii”, instituit în anii stalinismului în URSS, drept componente ale politicii de deznaţionalizare a românilor de la est de Prut, drept metodă de depopulare a Basarabiei, drept metodă de luptă împotriva „duşmanilor poporului” etc. …Oricât de paradoxal ar fi, represaliile sunt un indiciu al caracterului slab al puterii sovietice, deoarece numai aşa ea se putea menţine. Teroarea şi deportările, continuă autoarea,  sunt trăsături ale comunismului sovietic din anii 20-50 ai secolului trecut. Violenţa era o legitate iminentă, o metodă de rezolvare a problemelor ce stăteau în faţa societăţii la etapa saltului spre socialism” (p. 230-231).

Lucrarea cuprinde, de asemenea, o Bibliografie a temei, precum şi un şir de Anexe – atât documente de arhivă, cât şi mărturii ale supravieţuitorilor deportărilor.

Pe parcursul lecturii am observat câteva greşeli nesemnificative (p. 68: „după formarea URSS în 1923”; corect – 1922; p. 70: „Codul penal al RSS Ucrainene (anexa nr 5)”; greşit – Anexa nr. 5 include lista persoanelor care au activat în Partidul Cuzist din raionul Ungheni, iar Codul Penal nu a fost inclus în Anexe; p. 123: „în mai 1949 organele locale ale NKVD”; corect „organele locale ale MIA”, în URSS, din 1946 comisariatele poporului s-au transformat în ministere).

Aceste mici obiecţii, însă, nu diminuează cu nimic valoarea ştiinţifică deosebită a studiului doamnei Viorica Olaru-Cemîrtan, monografie fundamentală, referitoare la istoria contemporană a românilor.

Felicitări autoarei!

17 iulie 2014

 

 



[1] Viorica Olaru-Cemîrtan. Deportările din Basarabia. 1940-1941, 1944-1956, Chişinău, Editura „Pontos”, 2013, 548 p.

[2] Între timp a apărut de sub tipar monografia domnului dr. Nicolae Fuştei Persecutarea organizaţiei religioase „Martorii lui Iehova”. Operaţia „Sever” (1951) în RSSM, Chişinău, Editura Cuvântul ABC, 2013, 260 p.

Comentariile nu sunt permise.