Din spusele doamnei Ecaterina Lavric (numele de domnişoară – Profir), ea s-a născut în anul 1926[1], în satul Lărguţa, pe atunci raionul Baimaclia (1940-1956). Tatăl s-a numit Vasile Profir, născut în anul 1894, agricultor. Din amintirile dnei Ecaterina, tatăl ei avea în posesie vreo 40 ha de pământ; mama – Maria Profir, născută în 1888. Afară de Ecaterina, Vasile şi Maria Profir mai aveau o fiică, Teodora (n. 1930) şi un fecior, Ion (n. 1932).

Dna Ecaterina a absolvit 4 clase „la români”.

Interviul a fost realizat în iunie 2014, în oraşul Cantemir, în casa doamnei Sofia Ursu, fiica dnei Ecaterina. Iată ce ne-a spus doamna Ecaterina Lavric:

Tata n-a venit nici azi…

În 1940 aveam 13-14 ani. Eram în stradă, la poarta noastră, acolo unde trăiam. Cu mine mai erau vreo două fete, mai mari decât mine. Mama uneia din ele era din Ismail, lucra învăţătoare la noi în sat.  Ştia ruseşte. „La Prut, la Prut!”, striga ea. Atâta am reţinut [este vorba de iunie 1940 - A.P.].

Apoi au venit autorităţile, au venit ruşii. [Noi n-am plecat peste Prut]. Tata a continuat să se ocupe cu agricultura.

Noile autorităţi l-au obligat pe tata să dea [la stat] multă pâine, tone de grâu, asta pentru că avea pământ. A făcut cea făcut, bietul tata, şi a dat tot [ce i s-a cerut], ca să scape de ruşi. Dar după achitare autorităţile i-au pretins mii de ruble. A dat şi rublele celea. A împrumutat, l-au ajutat rudele. Eram mică, atâta ştiu.

Bieţii oameni, deja aveau frică. Când venea vre-o maşină în sat le era frică. În iarna ceea [iarna anilor 1940-1941 – A.P.] au luat trei oameni din satul nostru; au luat doar bărbaţii, fără familii. Nu s-a auzit nici până astăzi unde s-au prăpădit[2]. Frica cuprinsese oamenii, mai ales pe cei înstăriţi, cei care aveau pământ. Oamenii nu ştiau ce să facă. Cum îl spuneau, aşa făcea, bietul om. Doar ca să scape [de autorităţile comuniste – A.P.].

[În noaptea de la 12 spre 13 iunie 1941 – A.P.] noi dormeam, când la ora 3 noaptea ne-au ridicat pe toţi, tata, mama, pe mine cu sora şi fratele; ne-au dus cu trenul până la Razdelinaia [staţie de cale ferată, Ucraina – A.P.]. La Razdelinaia bărbaţii (capi de familie) au fost scoşi din vagoane. Eu m-am dat aşa, mai într-o parte, ca să-l văd pe tata cum cobora scările de la vagon; ceilalţi stăteau la rând. Un preot de la noi stătea în rând să coboare şi cânta (învăţase la ruşi, la ţar, ştia bine ruseşte) [doamna Ecaterina cântă]: „Solnţe vshodit i zahodit, / A v tiurme moei temno…” [„Soarele răsare şi apune / Dar în temniţa mea e întuneric…”]. Nu pot să-mi amintesc celelalte cuvinte [îngână melodia, încearcând să-şi amintească alte rânduri din acel cântec – A.P.].

Ne-au spus atunci că tata va veni peste trei zile. Dar nu l-am mai văzut, n-a venit nici azi… Nici azi n-a venit…

Ne-au dus în Ţelinograd [Kazahstan]. Ne-au dat jos din vagoane. Cei de la faţa locului au venit cu camioane şi ne-au ales, ne-au luat ca pe robi; ne-au dus la o centrală, acolo am înnoptat. Aşteptam să vină o altă maşină dintr-un sovhoz. Ne era foame. Una din fete avea o rublă. De rubla ceea a putut cumpăra o ceapă, şi ne-a dat la fiecare câte o foaie. Altceva nu era nimic de mâncare.

Am fost despărţite: mama fusese dusă la muncă mai devreme, noi rămăsesem la o brigadă. Noaptea era întuneric beznă, nici un fel de lumină; un kazah ne-a dat jos din maşină; nu vedeam nimic, ne ţineam una de alta, eram cuprinse de frică. La kazah luceau doar ochii şi dinţii. El ne împingea să intrăm. Ei, am intrat într-o clădire. Acolo era şcoală. Am stat un timp acolo până au venit mamele noastre şi ne-au luat cu ele. Am mers într-un sarai [şopron] – locul nostru de trai.

În Kazahstan, am stat cu mama şi sora. Fratele meu acolo a murit, avea 11 ani. Biata mama lucra la un artel, torcea nişte lână nespălată. Eu lucram la un colhoz; pe timpul verii eram luaţi într-un colhoz şi acolo lucram. Mergeam pentru ca să ne hrănească, n-aveam ce mânca. Mergem cu soră-mea, mai mică decât mine, trăieşte şi astăzi. Apoi, un moşneag mi-a oferit un loc de lucru în centru raional, într-o ospătărie. Primeam bani puţini, în schimb mâncam, îmi dădeau de mâncare.

Mai sunt pe lume oameni buni…

În Kazahstan am trăit şapte ani. La 28 [iunie 1941] am ajuns acolo, la 28 [iunie 1948] am plecat de acolo. Am avut noroc de un om, care a scris în instanţe. Eu am mai avut un frate, mai mare, era însurat şi a fost mobilizat în Armata roşie. A murit pe front. Şi acel om a scris despre acest fapt; tot aşa cum stăm cu Dvs., aşa şi atunci, acel om m-a chemat în cabinet şi m-a întrebat multe. Eu îi răspundeam ceea ce ştiam. El a scris o foaie mare. Mi-a întins-o mie, pentru ca s-o semnez; cine ştie ce s-a gândit el; era comunist. Acea foaie el a trimis-o la Moscova, unde anume, numai el ştie. A trecut o lună, două, trei, nici un răspuns. Ei, peste o jumătate de an a venit răspunsul.

Lucram la stolovaia (ospătăria – A.P.) ceea. Venea miliţianul, însoţit de deţinuţi, care luau mâncare. Pe mine toţi mă cunoşteau. Într-o zi un kazah bătrân îmi spune că venise ceva la NKVD pe numele nostru. Aştept o zi, aştept două, poate mă vor chema. Într-o zi, eram liberă [de la serviciu – A.P.], mi-am zis: „Ia să mă duc” [la secţia NKVD], mă ştiam cu omul de acolo. Am intrat, am întrebat. El zice: „Da, este.” A tras saltarul şi mi-a dat actul [de eliberare]. Bărbatul de la NKVD, Kuleşov îi zicea, spune: „Să vă fotografiaţi şi în trei zile să nu fiţi aicea!”. Ce-am putut noi face în trei zile? Am mai făcut ce era de făcut, am cumpărat bilete şi ne-am întors în Lărguţa (gara Cania).

De la gară ne-au dus la zastavă (pichetul de grăniceri), am mers pe jos.

Oriunde mergeam să mă angajez la lucru, preşedintele spunea: „Nu se poate!”

După revenire am avut de furcă cu angajarea la serviciu. La lucru nu ne lăsau, nici mâncare nu ne dădeau, nimic. Cum să trăieşti? Am avut o soră mai mare, măritată, bărbatu-său a murit pe front şi ea ne-a ţinut. Da cât putea să ne ţină? Noi eram trei suflete, şi ea avea doi copii, şase suflete, trebuie mâncare. Oriunde mă duceam să mă angajez la lucru, preşedintele [sovietului sătesc] spunea. „Nu se poate!” Nici eu, nici mama, nici sora mai mică, nu ne puteam angaja la lucru.

După mai mult timp, mi-au dat o spravcă [un certificat] şi m-au trimis în satul Vişniovca, la lucru. M-am dus, ce era să fac? Am lucrat în gospodăria agricolă de acolo, la cules struguri şi altele. Iarna nu era de lucru, m-a întors la soră-mea. Şi mă gândeam eu singură: ce-am să fac eu? De lucru este, dar nu mă primesc, cine o să mă ţină pe mine? Ce fac eu? A venit un biet băiat, am închis ochii şi m-am măritat. Şi am scăpat de ruşi!

Veneam odată de la Baimaclia, între Cârpeşti şi Lărguţa, nu era departe, la vreo trei kilometri, acolo era nişte viţă de vie. Se opreşte o şaretă în drum, omul din ea se duce în vie, după poamă. Gândeam că este vre-un brigadier, cu şareta cine poate călători? Când m-am apropiat de şaretă, a ieşit şi el din vie. Era de la Baimaclia, de la NKVD, fusese la Lărguţa. M-a luat la întrebări. I-am răspuns. După care omul zice: „N-ai să scapi de probleme până când nu-ţi vei schimba numele de familie”. Am mai vorbit, el a plecat spre Baimaclia, eu am început a plânge, am pornit spre casă. Aveam eu oare bani ca să dau cuiva de la pasportnîi stol [secţia paşapoarte a MAI] pentru acte noi? Plângând, am ajuns la mama. Ce era de făcut? Atunci am decis să mă mărit cu omul de care vă vorbisem. Era mai în vârstă decât mine cu cinci ani. Ei, bogdaproste, am trăit cu el o viaţă, nu m-a obijduit. Am avut cu el nouă copii, unul a murit, am rămas cu opt copii.

Soţul meu a fost Lavric Nicolai, era din Cârpeşti. Acolo am locuit, la el, la Cârpeşti.

Mama nu s-a mai putut angaja la lucru. Era şi în vârstă. După ce m-am măritat, a stat la mine, biata mamă…

Sora mai mică, din 1928, a învăţat la Cahul, a lucrat în Tartaul.

După ce ne-am întors aici, eu am început să mă interesez de tata, am început să scriu – la Chişinău, la NKVD, am umblat prin instanţe pentru ca să aflu soarta tatei. Am scris scrisori, acolo, dincolo. În sfârşit, am primit răspuns din regiunea Arhanghelsk, oraşul Iurghe [?]. Acolo tatăl meu a murit, în anul 1943.Tatăl meu a fost un om cuminte…

Am avut un destin tragic. Umblam pe furiş pe stradă, ca să nu mă vadă cineva… Sovieticii… Multe am îndurat, tare multe.

Am plâns mult, am îndurat-o şi pe asta

Am mers odată la un colhoz, la vreo 45 de km [e vorba de Kazahstan – A.P.]. Eram acolo cinci fete şi un băiat. Ne-au împărţit pe la case. După care ne-au urcat într-o căruţă cu boi şi ne-au dus în stepă; am mers o zi întreagă. Ne-au lăsat acolo. Cât te uitai cu ochii, de jur-împrejur nu vedeai nimic, nici urme de case sau şoproane, nimic! Stepă, stepă şi stepă! În schimb era fân. Noi am adunat acel fân, am ridicat o scârtă mică, ne-am urcat pe ea şi ne-am culcat. Cinci fete şi un băit. Am lucrat toată vara la adunat fân. Venea un om în vârstă şi ne aducea mâncare. O dată pe zi. De la locul de muncă am venit pe jos în localitate.

Un alt caz. Eram în centrul raional. Am auzit că seara va fi kino [film]. Noi, tinere, am hotărât să mergem. După film – tanţî [dansuri]. Am rămas şi la dansuri. La un moment a apărut un miliţian, ne-a adunat pe noi, cele cinci fete deportate, şi ne-a făcut albie de câine, faţă de toată lumea, care era acolo. Zicea cum că părinţii noştri erau vrediteli [sabotori, diversionişti], vraghi naroda [duşmani ai poporului]. Ne-a făcut în tot felul. Noi stăteam şi plângeam. Ne-a întrebat dacă avem documente, de parcă el nu ştia cum am fost aduşi acolo, că la faţa locului nu ni s-au eliberat nici un fel de acte de identitate. Am plâns mult, am îndurat-o şi pe asta.

Încă un caz: cum a murit fratele. Locul unde am fost deportaţi era înconjurat de calea ferată. Mama se ducea de-a lungul căii ferate şi mai găsea câte ceva de foc: o scândură, un lemn aruncat sau căzut din vagoane. Fratele meu şi-a făcut din scânduri schiuri. Omătul era mare, ajungea la streşinile caselor, şi frate-meu umbla cu schiurile. În aşa situaţie, probabil obosise şi vroia să se odihnească, frate-meu a răcit tare şi a murit. Am stat lângă el, în spital. Da ce era de făcut? Era sărăcie mare. L-am îngropat acolo [plânge]…

Am avut trei fraţi, toţi au murit, în trei ţări diferite: unul în Kazahstan, altul, Gheorghe Bragă, mai mare ca mine, a fost aviator,  a murit în România, al treilea – pe front [Germania - ?]

Oamenii locului au avut o atitudine bună faţă de noi. Ne ajutau. Până la urmă ne-am mutat din acel şopron, am trecut la gazdă, la un kazah, la marginea satului. Eram opt suflete într-o odaie. Iernile erau friguroase, – 40°. La început cumpăram de foc, tizic, de la oamenii locului. Dar şi acesta se găsea greu, iar noi nu prea aveam bani. De aceea, după ce treceau cirezile la păscut sau de la păscut, mama aduna balega, o frământa cu iarbă, asta pentru că paiele erau prea departe. Şi aşa ne aprovizionam pentru iarnă.

Puterea sovietică nu a fost pentru oameni, nu…

La revenire, casa părintească nu ne-au restituit-o. Nici vorbă! Am locuit la sora mai mare. Din casa noastră au făcut depozit. Ce-am lăsat în casă s-a pierdut totul: o parte a fost vândut, o altă parte – furată de activiştii comunişti. Mi-a spus cineva din sat: „Chiar şi eu am cumpărat de la magazinul satului un obiect din casa voastră”.

După ce a murit Stalin, a fost volea [libertatea]; din deportare au început să se întoarcă oamenii noştri.

În 1948 am revenit în satul natal Lărguţa. Dar eram fără casă şi fără lucru: fă ce vrei! Satul era mare, avea două colhozuri. Cineva din conducerea colhozului a vrut să mă trimită să studiez agronomia. Toţi colhoznicii au votat „pentru” ca să mă trimită la învăţătură. Am acceptat, am spus că ştiu ruseşte, mă duc! Ce era să fac? Însă, atunci când preşedintele consiliului sătesc a auzit despre decizia luată a strigat: „Nu! Ne se poate! Nu se poate! Noi trebuie să alegem neghina de grâu!”  Şi l-a trimis pe fecioru-său, în locul meu. Fecioru-său, însă, nu a făcut nimic, a venit acasă. Apoi tată-său l-a trimis la şcoala de miliţie. Aici a reuşit, a devenit miliţian şi a fost trimis undeva, într-un sat. Ce o fi fost acolo, nu ştiu, dar feciorul preşedintelui, fiind miliţian, a fost împuşcat de cineva prin fereastră. Şi nimic nu s-a ales din familia lui [are în vedere familia preşedintelui consiliului sătesc Lărguţa – A.P.].

Puterea sovietică nu a fost pentru oameni, nu…

11 august 2014