Este vorba de Imperiul ţarist (1721-1917), de Republica Sovietică Socialistă Federativă Rusă (1918-1922), de URSS (1922-1991), iar după dispariţia acesteia – de Federaţia Rusă (1991 până în prezent). Mai simplu ar fi să spunem Rusia, dar aşa nu este corect. Istoriceşte, întotdeauna, conducătorii stabiliţi în capitalele Sankt-Petersburg, Petrograd sau Moscova au condus nu doar pământuri populate de etnici ruşi, ci şi de alte naţionalităţi.

În rândurile ce urmează, propun o scurtă trecere în revistă a conducătorilor formaţiunilor statale, enumerate mai sus, a războaielor, în care ei au implicat ţara şi câte victime umane au produs acele lupte armate. Ar fi prea mult să mă refer la toţi ţarii, mă voi limita la conducătorii din secolele XX şi XXI.

Astfel, împăratul rus Nicolai al II-lea, canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă (el şi membrii familiei lui) sfânt, a implicat Imperiul Rus (justificat sau nu este o altă problemă) în Marele Război, numit ulterior – Primul Război Mondial. Ţarul Nicolai al II-lea a fost un bun creştin, un familist exemplar, un om cu multe alte calităţi pozitive, dar a fost un militar mediocru, având gradul de colonel. Asta în situaţia în care Imperiul Ţarist avea comandanţi de oşti mult mai experimentaţi. Postul de Comandant Suprem al Forţelor armate, însă, a fost ocupat chiar de ţar. Insuccesele pe Front au dus la nemulţumiri în masă şi detronarea împăratului (februarie 1917).

În ciuda nemulţumirilor, generate de insuccesele de pe front, noua conducere a Rusiei, în persoana primului ministru al Guvernului Provizoriu Alexandr Kerenski, a continuat războiul.

În rezultat, Imperiul Ţarist, urmat de Republica Rusă (Guvernul provizoriu, A. Kerenski) a pierdut între 775 369 şi 1 300 000 morţi, între 3 223 508 şi 3 850 000 ofiţeri şi ostaşi răniţi, plus câteva milioane de militari luaţi prizonieri[1].

După lovitura de stat bolşevică din octombrie 1917 la putere a venit Vladimir Lenin, liderul formaţiunii, care, în anii Primului Război Mondial s-a aflat în Elveţia neutră, şi unde publica articol după articol în care considera că războiul mondial este „imperialist” şi că trebuie transformat în război civil. Ceea ce a şi făcut în RSFSR: în urma războiului civil au decedat aproximativ 5, 75 ml oameni, inclusiv – victimele „colaterale” operaţiunilor militare[2].

Dar Lenin nu s-a limitat doar la distrugerea albgardiştilor, opozanţilor direcţi ai bolşevicilor, instauraţi la putere. Lenin a dorit un export al „revoluţiei proletare”, considerând în mod greşit, cum că Germania este „gravidă de revoluţie” (cuvintele îi aparţin), şi Armata roşie trebuie s-o ajute „să nască”. Lenin a dat ordin de ofensivă Armatei roşii, formulând sloganul „Daioşi Varşavu, dai Berlin!” [„Cuceriţi Varşovia, după care Berlinul!”]. Dar calculele s-au dovedit a fi greşite. Armata poloneză, condusă de Josef Pilsudski, a zdrobit capital forţele militare ale bolşevicilor, pricinuindu-le între 51 şi 68 de mii de militari, pierderi irecuperabile (morţi)[3].

După Lenin a venit timpul „tătucului popoarelor” Iosif Stalin. Dorind să industrializeze URSS (în sensul militarizării acesteia) şi să subjuge definitiv ţărănimea sovietică, Stalin a folosit din plin Gulag-ul, înfundând în el 28, 7 ml oameni[4]. Mulţi sclavi ai Gulagului acolo şi-au găsit moartea. Numai în 1942 în Gulag au murit 352 560 de deţinuţi, iar în 1943 – încă 267 826[5] (au fost anii cu cea mai ridicată rată a mortalităţii, adică a murit fiecare al 4-lea sau al 5-lea cetăţean sovietic). Numai în anii 1937-1938, întraţi în istoria URSS ca anii Marii Terori, au fost omorâţi 681 692 de oameni[6]. Nu mai scriu despre alţi ani, despre victimele numitei „deschiaburiri” etc., pentru că asta au fost crime interne. Revenim la politica externă a URSS pe timpul lui I. Stalin:

În 1929 a avut loc un conflict militar cu China, URSS a pierdut 147 militari (morţi). În acelaşi an, URSS a intervenit în Afganistan; în rezultat – 120 de morţi. Între 1936 şi 1939, în Spania au luptat circa 3 000 de „voluntari” sovietici, din ei 158 nu s-au mai întors din lupte. În războiul dintre China şi Japonia (1937-1939) sovieticii au luptat de partea Chinei (3,7 mii de militari), din ei – 195 au murit în lupte. În conflictul militar cu japonezii, la lacul Hassan (1938) sovieticii au pierdut circa 1 000 de militari, iar la râul Halchin-gol (Mongolia, 1939) – 9 000 de militari[7].

Într-o culegere de studii, scoasă de sub tipar în 2012, distinşi istorici ruşi demonstrează că anume Iosif Stalin a pregătit şi a declanşat cel de-al Doilea Război Mondial[8]. Nu intru în detalii: în cel de-al Doilea Război Mondial sovieticii au pierdut 5 355 000 de militari (morţi) şi 15 245 000 civili (morţi)[9].

Nikita Hruşciov: intervenţia militară în Ungaria (1956): 669 morţi, 51 dispăruţi, 1540 – răniţi[10]. Plus Criza din Marea Caraibelor: victime nu au fost, dar lumea s-a pomenit în preajma unui război termo-nuclear global, cu urmări imprevizibile. Noroc că s-a oprit la timp (Hruşciov, la el mă gândesc)!

Leonid Brejnev, liniştit, iubăreţ, decorat cu Ordinul „Pobeda” pentru PACE (semnase Actul final de la Helsinki, 1975), dar nu a rezistat ispitei de a interveni militar în Afganistan. În rezultat – 15 031 morţi, 54 000 – râniţi, contuzionaţi, traumatizaţi, 416 000  bolnavi[11].

Iurii Andropov (noiembrie 1982 – februarie 1984) şi Konstantin Cernenko (februarie 1984 – martie 1985) – pur şi simplu nu au avut timp suficient pentru a se implica militar.

Urmează Mihail Gorbaciov. Pare a fi liderul politic de la Kremlin cu cele mai puţine vieţi omeneşti întrerupte. Politica de liberalizare a regimului comunist din URSS, promovată de el, a scos la iveală zeci de probleme ascunse de ochii lumii, dar existente în realitate. Între acestea – diverse fricţiuni inter-etnice, în mod special – între armeni (creştini) şi azeri (musulmani), concret – apăruse problema enclavei armene de pe teritoriul Azerbaidjanului Nagornîi Karabah (Karabahul de Munte) şi ciocnirile sângeroase din Sumgait şi Baku. Au fost aplicate forţele armate, în rezultat – 3 militari au fost omorâţi, 329 – răniţi (Baku, 1988), iar în Karabahul de Munte – 51 morţi şi 830 răniţi[12]. Victime au fost înregistrate şi în Vilnius (ianuarie 1991) şi alte locuri.

Imperiul sovietic a dispărut. Pe ruinele acestuia s-au constituit state independente. Federaţia Rusă şi-a proclamat independenţa, ceea ce a însemnat că noua formaţiune politică şi conducerea acesteia nu are nimic cu fosta URSS. Şi totuşi…

Boris Elţîn: în 1992 Federaţia Rusă a provocat un război cu micul stat suveran şi independent, numit Republica Moldova. În rezultat, la Nistru, şi-au găsit moartea 24 militari ruşi, iar 3 402 au fost răniţi sau s-au îmbolnăvit[13].

În anii 1992-1996 Tadjikistanul a fost cuprins de un război civil. Rusia s-a implicat în acest război şi a pierdut 302 militari morţi şi 1583 – răniţi sau care s-au îmbolnăvit în timpul operaţiunilor militare[14].

În 1994 B. Elţîn a emis un decret prin care cerea forţelor militare ruse să instaureze ordinea constituţională în Cecenia. A început primul război împotriva acestei mici republici. În rezultat, forţele militare unite ale (cum ar veni) Centrului au pierdut 5 042 militari morţi, 510 militari pierduţi sau luaţi în prizonierat[15].

În 1999 a urmat al doilea război împotriva Ceceniei (şi Daghestanului). Ruşii au pierdut 3 007 morţi, 8 771 răniţi.

Calculele făcute de specialişti demonstrează că în secolul XX Rusia (URSS, Federaţia Rusă) a pierdut în diverse războaie, în care s-a implicat 35 669 180 de oameni (datele sunt incomplete)[16].

În loc de Concluzie, ÎNTREBARE:

Da ce, Vladimir Putin e altfel de om decât predecesorii lui?

Numărătoarea a şi început: războiul cu Ucraina e în plină desfăşurare…