Rubrica: „Pe urmele făuritorilor de nemurire”

Cu ocazia participării la Conferinţa internaţională „Patriotism, democraţie, europenism”, organizată de Asociaţia Pro Democraţia club din Târgu Neamţ, în frunte cu istoricul Emanuel Bălan (5-6 septembrie 2014), am efectuat o vizită de documentare la Cetatea Neamţ.

Am fost cazat în motelul „Casa arcaşului”, situat chiar la poalele muntelui pe care a fost construită cetatea. Un drum asfaltat şi bine îngrijit duce de la motel la cetate.

La intrare în Cetate, pe un panou e scrisă o istorie scurtă a acesteia:

„Cetatea Neamţ a fost construită în timpul lui Petru I Muşat (1375-1391), în perioada consolidării statului medieval Moldova. Prima atestare documentară datează din 1395, anul în care regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, înainte de a fi înfrânt de oştile lui Ştefan I Muşat la Hindău, emite un act de cancelarie „acte castru Nempch”.

Epoca de glorie a cetăţii de pe Culmea Pleşului corespunde domniei lui Ştefan cel Mare (1457-1504), organizatorul şi conducătorul militar de excepţie care, înţelegând bine rolul fortificaţiilor pentru creşterea capacităţilor de apărare a ţării, a întărit cetăţile moştenite de la înaintaşii săi şi a construit altele noi, întreaga Moldovă fiind străjuită de un puternic sistem defensiv.

Lucrările întreprinse în vremea sa au constat în supraînălţarea vechilor zidiri, ridicarea celor patru bastioane ale curţii exterioare şi construirea podului în formă de arc, sprijinit pe 11 piloni de piatră. Astfel întărită, în 1476 Cetatea Neamţ a făcut faţă asediului impus de Mohamed al II-lea, după lupta de la Valea Albă-Războieni.

Pe măsura înăspririi dominaţiei turceşti şi a progresului realizat în tehnica de luptă, rolul cetăţilor moldovene va scădea începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea. După distrugerea parţială a unor construcţii interioare în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu (1564) şi refacerile ordonate de Ieremia Movilă, în anul 1600 cetatea Neamţ îşi va deschide porţile în faţa armatelor celui care a realizat prima unire politică a tuturor românilor: Mihai Viteazul.

Prefăcută în mănăstire de Vasile Lupu şi apoi distrusă parţial de Dumitraşcu Cantacuzino în 1675, cetatea Neamţ va mai avea forţa de a scrie o nouă pagină de eroism în 1691, când, apărată de un grup de plăieşi, va rezista asediului armatei polone conduse de regele Ioan Sobietski. După distrugerea ordonată de Mihai Racoviţă în 1717, Cetatea Neamţ îşi pierde total importanţa politico-militară”.

Cetatea este restaurată şi transformată în muzeu de istorie românească. La intrare (casa de bilete) sunt puse pentru vânzare diverse cărţi referitoare la Cetate, dar şi la Muzeu. Am cumpărat o broşură şi m-am condus de ea.

Expoziţia permanentă începe cu expunerea unor obiecte arheologice, datate anterior construirii Cetăţii (sala nr. 1). O altă sală (nr. 2), numită „Sala de sfat şi de judecată a cetăţii” cuprinde obiecte de epocă (ev mediu): drapele, arme, unelte, ceramică etc.

Sunt impresionante sălile tematice, cu figuri din ceară. Astfel, este restabilit interiorul unei temniţe, aşa cum a rămas descrisă în cronicile vremii. Pe un panou este scris:
„Pedepsele date autorilor infracţiunilor consemnate în documentele medievale, respectiv: viclenia, neascultarea, tâlhăria şi furtul, moartea de om, infracţiunile împotriva moralei şi religiei (răpirea de fete, bigamia, biandria, sacrilegiul, erezia, sodomia), mărturia mincinoasă (limba strâmbă), denunţarea calomnioasă (sudalma mare), loviri şi răniri simple, vătămări corporale (ucisături), sfada, insultele ş.a. – concretizate cu reţinerea răufăcătorilor, ca şi prizonierii de război capturaţi cu prilejul diverselor confruntări militare, au impus amenajarea unor spaţii speciale pentru „găzduirea” acestora la cetate.

Închisoarea de aici nu putea fi altfel decât cele aflate în alte obiective similare din evul mediu, caracterizate prin condiţii de detenţie foarte vitrege, unde foamea, frigul şi întunericul duceau la pierderea sănătăţii încarceraţilor”.

În evul mediu unele cetăţi aveau monetării. A fost şi cazul Cetăţii Neamţ.  Dar despre ce fel de monede este vorba? Citim pe unul din panouri:

„…Prezenţa acestora [adică a monedelor – A.P.] în incinta cetăţii se leagă, în primul rând, de redeschiderea monetăriei moldoveneşti începând cu anul 1662, când au fost bătuţi – mai întâi la Suceava şi apoi la Neamţ, – atât şilingi cu numele voievodului Eustatie Dabija, cât şi şilingi / şalăi polonezi, baltici şi suedezi – contrafăcuţi. Semnificativă a fost în acest timp activitatea gravorului italian Titus Livius Boratini şi a unor „bănari domneşti” anonimi.

Monetăria din Cetatea Neamţ, care a funcţionat clandestin până în 1672, când Gheorghe Duca a fost mazilit pentru emiterea de bani falşi, a fost localizată îndeosebi pe baza monedelor şi a resturilor de aramă rezultate din baterea acestora…”

Vizitatorii cetăţii sunt informaţi şi despre alte funcţii ce le îndeplineau autorităţile militare ale cetăţii. Între altele, a fost şi funcţia de protecţie a drumurilor comerciale (sunt afişate hărţi şi panouri ce dovedesc acest lucru).

Pe parcursul anilor Cetatea Neamţ a fost vizitată de numeroşi scriitori români şi străini, mulţi din ei inspirându-se din istoria cetăţii şi creând opere literare, devenite clasice. Este vorba, de pildă, de Costache Negruzzi, care a glorificat apărătorii Cetăţii Neamţ, de Dimitrie Bolintineanu care a scris despre „Muma lui Ştefan cel Mare”, de Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Alexandru Vlăhuţă şi mulţi alţii (sunt expuse câteva panouri cu citate din impresiile lui Nicolae Iorga, citate din amintirile lui Mihail Sadoveanu şi din opera lui Alexandru Vlăhuţă despre Cetatea Neamţ).

Pentru vizitatorii cetăţii este deschisă Terasa de sud, de unde se vede, chiar ca-n palmă, câmpia Ozanei „lin curgătoare” cu localităţile din zonă.

De pe terasă am mers prin sălile de la etaj, inclusiv am intrat în sala nr. 10 Paraclisul „Sfântul Nicolae”. Un misionar catolic, Marco Bandini, care a vizitat Moldova pe timpul lui Vasile Lupu, nota: „Înlăuntrul zidului al doilea este cupola Sf. Nicolae, construită cu artă deosebită, împodobită cu chipurile de aur ale Domnului Cristos şi a maicii sale, a sfinţilor apostoli şi a părinţilor greci…”[1]

Timpul, avut la dispoziţie, a fost prea scurt pentru a studia mai atent exponatele şi informaţiile din săli. Dar şi ceea ce am reuşit să văd a lăsat o impresie de neuitat.

Închei cu o constatare banală: merită să ne cunoaştem istoria!

13 septembrie 2014

anatol_petrencu@yahoo.com

 [Imaginile făcute în timpul documentării se păstrează în fototeca autorului]