Rubrica: Pe urmele făuritorilor de nemurire

 Discuţia cu dl Ion Dumitru.

Ca şi anul trecut, la Complexul Monumental „Reeducarea prin tortură”, un sobor de preoţi a oficiat serviciul divin în memoria oamenilor-victime ale terorii comuniste. În pauză, am făcut cunoştinţă cu dl Ion Dumitru[1], un om cu o biografie deosebită.

Născut la 21 octombrie 1920 la Piteşti, în 1940 era deja liderul Partidului Naţional Ţărănist Creştin-democrat (PNŢCD), aripa tânără, sucursala Piteşti. În 1941 a fost înrolat în Armata Română, a luptat pe Frontul de est. A avansat până la gradul de căpitan. La scurt timp după încheierea războiului, fiind activist PNŢCD, a fost arestat şi trimis în puşcăria. A fost în închisoarea din Piteşti, iar după o revoltă a deţinuţilor, provocată de tratamentul antiuman al deţinuţilor, a fost trecut la închisoarea din Aiud. Nu a stat, însă, prea mult: ceva mai bine de un an, după care a fost eliberat.

În perioada dictaturii comuniste dl Ion Dumitru a avut posibilitatea de a merge în Israel, la fiica dumnealui, căsătorită cu un evreu. Acolo l-a cunoscut pe Jean Steiger, ziarist, corespondent al Postului de Radio „Europa Liberă” pentru Orientul Apropiat. În timpul întâlnirilor pe care le-a avut la Tel-Aviv cu Jean Steiger, i-a povestit acestuia situaţia din România ceauşistă, materiale ce erau apoi transmise pe Postul de Radio respectiv.

Vreau să mărturisesc, că până la dizolvarea URSS (1991) am ascultat sistematic Postul de Radio „Europa Liberă”, inclusiv materialele transmise de dl  Jean Steiger din Tel-Aviv. În materialele, oferite subsemnatului de către dl Ion Dumitru, este fotografia dumnealui, alături de Jean Steiger, datată cu septembrie 1987, pe verso-ul căreia este scris: „Cu prietenul meu Jean Steiger, ziarist evreu, cu care am colaborat între 1983-1989”.

În setul de documente xerox este şi o scrisoare, semnată de Jean Steiger la 21 ianuarie 1990, trimisă dlui Ion Dumitru şi care se încheie astfel: „Felicitări D-tale, care ai luptat din toate puterile pentru fericirea şi libertatea poporului român, ca şi tuturor celor care s-au zbătut şi nu au precupeţit nimic pentru a ajunge la această zi. Îţi doresc multă sănătate, fericire şi ani mulţi de viaţă, pentru [că] de abia acum te vei putea bucura de ea”.

Dl Ion Dumitru este un monarhist convins, consideră că Regele Mihai al României poate asigura progresul ţării şi libertăţile democratice. Ţinând cont de faptul că la Simpozionul Internaţional „Experimentul Piteşti – „reeducarea” prin tortură” nu a fost prezent nici un reprezentant al autorităţilor locale (dar, cred, şi pe baza altor dovezi), dl Ion Dumitru a afirmat: „Conducerea la Piteşti este roşie”.

Închisoarea Piteşti.

Clădirea fostei închisori este privatizată[2].

La intrare, pe o placă de marmură, este scris:

„În perioada 1945-1964 în actuala clădire a fost puşcărie de deţinuţi politici anticomunişti.

Aici s-a aplicat pentru prima dată în lume, la 6 decembrie 1949

„EXPERIMENTUL PITEŞTI – REEDUCAREA PRIN TORTURĂ”, care apoi s-a extins şi la alte puşcării de deţinuţi politici din România, până a sfârşitul anului 1952.

Prin experiment au trecut mii de tineri din care aproape o sută au murit în torturi, iar ceilalţi au rămas cu grave traume fizice şi psihice”[3].

Am intrat înăuntru. Ne-a întâlnit şi ne-a condus prin coridoarele puşcăriei chiar proprietara clădirii, însoţită de fiica sa. Camerele sunt goale, jerpelite. Pe pereţii unui coridor au fost atârnate câteva materiale, prezentând biografiile scurte ale vestiţilor torţionari, cu mici imagini. Între aceştia, bestialul torţionar Eugen Ţurcanu.

Dar, cel care mi-a atras mai mult atenţia a fost Alexandru Popa, zis şi „Ţanu”, care a fost originar din Basarabia. Citim pe respectiva pagină: „…Transferat în 1950 la Gherla, Popa Ţanu a condus reeducarea din penitenciar, depăşind uneori atrocităţile comise de Eugen Ţurcanu la Piteşti.

La sfârşitul lui 1951, odată cu oprirea reeducărilor, a fot transferat la Jilava pentru anchetă.

În urma procesului a fost condamnat la moarte, dar sentinţa nu a fost executată, Popa Ţanu fiind folosit în cel de-al doilea proces pentru a confirma teoria hilară a Securităţii.

A trecut apoi prin Casimca Jilavei, Brăila, Galaţi, Jilava şi Aiud, fiind eliberat în 1964.

S-a stabilit la Sibiu şi a lucrat ca bibliotecar. A colaborat cu Securitatea până în octombrie 1989, iar după 1990 a refuzat să vorbească despre cele petrecute în timpul reeducării. În 1988 Popa Ţanu s-a internat într-un spital de boli nervoase”.

La ieşire din Puşcăria Piteşti am cumpărat cartea „Să nu ne răzbunaţi! Mărturii despre suferinţele românilor din Basarabia”[4]. Cu monahul Moise au vorbit Margareta Cemârtan-Spânu, Ion Moraru, Galina Baranovschi Şapovalova, Teodosia Cosmin, Tamara Oală Pleşca şi Nicolae Istrate. Cartea este însoţită de un DVD cu filme documentare despre deportările în Siberia, despre deţinuţii politici din Basarabia şi despre foametea din Basarabia (1946-1947).

* * *

„Experimentul Piteşti”

În cazul dat noţiunea de „reeducare” este de sorginte comunistă şi torţionară, nu are nimic cu procesul de educare sau reeducare în înţelesul lui direct. „Reeducarea” comunistă însemna, în realitate, dezumanizarea personalităţii, transformarea ei în cadavru viu. Iată de ce în situaţia dată, noţiunea trebuie luată obligatoriu între ghilimele („reeducare”) sau cu folosirea cuvintelor aşa numita (reeducare).

Crimele comise de torţionari în puşcăria din Piteşti, redate în desene cu comentarii scurte, au fost expuse într-una din încăperile Muzeului, locul de desfăşurare a Simpozionului. Din expoziţie aflăm, că:

Ø  „În anul 1948 Stalin a hotărât eliminarea tuturor oamenilor politici, a intelectualilor şi a patrioţilor români anticomunişti prin încarcerarea lor în închisori. Apoi el a ordonat generalului Alexandru Nikolski (adjunct al Securităţii Statului Comunist Român şi agent sovietic) să aplice tinerilor deţinuţi politici metodele de „reeducare prin tortură”. În acest scop, acesta îl convinge pe deţinutul politic Eugen Ţurcanu să devină torţionar”[5].

Ø  „Echipa lui Ţurcanu încearcă racolarea deţinuţilor politici şefi de loturi (şefi ai echipelor de luptă anticomunistă) selectaţi de Securitate, pentru a deveni şi ei torţionari”.

Ø  „Deoarece acţiunea de racolare a eşuat, echipa lui Ţurcanu declanşează torturarea şefilor de loturi, cu sprijinul direct al gardienilor şi al căpitanului Alexandru Dumitrescu, comandantul închisorii Piteşti”.

Ø  „Pentru îndeplinirea misiunii, Ţurcanu racolează 9 deţinuţi cărora le promite eliberarea din detenţie şi angajarea în grad în Securitate, aşa cum a fost asigurat de generalul Nikolski. Aceştia au format prima echipă de torţionari”.

Ø  „Deţinuţii politici sunt forţaţi să se tortureze reciproc şi îndelung până la epuizare şi leşin, prin aşezarea unuia în spatele celuilalt”.

Ø  „Deţinutul politic este bătut cu sălbăticie la fund, până la sângerare şi leşin, pentru a-l determina să-şi facă demascarea totală”.

Ø  „Deţinutul politic este bătut cu cruzime la tălpi, până la leşin pentru a-l determina să-şi facă demascarea totală”.

Ø  „În noaptea Paştelui, deţinuţii politici care au refuzat să-şi facă demascarea totală (să spună tot ce se presupunea că n-au declarat în timpul anchetelor la Securitate) sunt împărtăşiţi cu materii fecale”.

Ø  „Deconspirarea metodelor de tortură şi a deţinuţilor torţionari la noii veniţi este pedepsită prin cele mai groaznice torturi. Prima victimă a acestei pedepse este deţinutul politic NIŢĂ CORNEL care a fost omorât de Turcanu prin sugrumare pe data de 26.02. 1950 în Camera 4 Spital”.

Ø  „Cadavrul lui NIŢĂ CORNEL este târât din Camera 4 Spital şi dus la morga închisorii”.

Ø  „Deţinutul politic Gică Şerbănescu, din celula 101, se aruncă de la etajul III în casa scării, preferând sinuciderea decât să-şi demaşte rudele şi prietenii care participaseră sau ştiau de acţiunile lui anticomuniste”.

Ø  „Torturarea deţinuţilor politici până la epuizare şi leşin, prin aşezare cu faţă la perete, într-un picior, cu mâinile în sus şi cu o raniţă în spate plină cu pietre”.

Ø  „Bătaia deţinuţilor politici cu bâtele, fiind forţaţi să treacă printre două grupe de torţionari”.

Ø  „Deţinuţilor politici sunt forţaţi să stea în genunchi, cu mâinile la spate şi să mănânce direct din gamelele cu mâncare fierbinte aşezate pe duşumeaua de ciment”.

Ø  „Deţinuţii bănuiţi că încă ascund informaţii despre participanţii la acţiuni anticomuniste, sunt băgaţi de torţionari cu capul în tinete cu urină”.

Ø  „Deţinuţii politici sunt forţaţi să scuipe în gură pe şeful lor de lot (de luptă anticomunistă), pentru a-l face să se răzbune demascându-i”.

Ø  „Sub ameninţarea bâtei, doi deţinuţii politici sunt forţaţi să spele pe jos prin rotaţie, până la epuizare şi leşin, unul având în spate pe celălalt”.

Ø  „În ziua de Crăciun, unui deţinut politic i se pune o pătură în spate şi este forţat să se aşeze pe tinetă pentru a simboliza naşterea lui IISUS. Ceilalţi deţinuţi politic sunt forţaţi să stea în genunchi şi să i se închine”.

Ø  „Altă metodă de tortură draconică, dezumanizantă…”

Ø  „După ce aceste orori au fost cunoscute în ţările vest-europene, în închisorile politice din România au fost sistate acţiunile de „reeducare prin tortură” şi pentru a disculpa Securitatea Comunistă, torţionarii au fost forţaţi să spună că toate acţiunile lor s-au făcut la comanda cercurilor reacţionare capitaliste vest-europene. 18 deţinuţi torţionari, printre care şi Eugen Ţurcanu, au refuzat. 16 dintre aceştia au fost condamnaţi la moarte şi executaţi în anul 1954, alţii 2, în anul 1957”.

 Ce ar fi de spus în încheiere?

„Fenomenul Piteşti” în nici un caz nu aparţine oraşului Piteşti sau piteştenilor. „Fenomenul Piteşti” a fost o practică dementă a comuniştilor, ajunşi la putere în România cu ajutorul ocupantului sovietic. Ministerul de Interne al României şi Securitatea a fost clone ale NKVD şi NKGB sovietice. Atât crimele, comise de bolşevici în URSS şi peste frontierele ei (asasinarea lui L. Troţki, de pildă), cât şi crimele comise de clonele bolşevicilor în România trebuie cunoscute de opinia publică şi condamnate tot aşa cum au fost înfierate crimele naziştilor.

Locuitorilor municipiului Piteşti nu trebuie să le fie jenă de faptul că „Fenomenul Piteşti” a avut loc, iniţial, pe teritoriul oraşului lor natal. Dimpotrivă, fiind de sorginte străină (sovietică, bolşevică), chiar dacă a fost promovat de etnici români, „Fenomenul Piteşti”, trebuie demascat şi condamnat alături de miile de alte crime, comise de comuniştii sovietici şi sateliţii lor oriunde în lume.

Tăinuirea acelor practici criminale, inumane, demente şi absurde nu face bine. Care era „produsul final” al numitei „reeducări”? Ce doreau să obţină în ultima instanţă torţionarii şi cei se erau în spatele lor de la deţinuţi? Să devină atei şi constructori ai comunismului? Dacă aşa, de ce atunci, fiind atei sau pretinşi atei, torţionarii obligau deţinuţii să imite naşterea lui Hristos şi ceilalţi deţinuţi să i se închine? De ce?

Din contra, studierea fenomenului, cunoaşterea lui, edificarea unui Muzeu pe teritoriul Puşcăriei Piteşti va fi o contribuţie reală şi eficace în consolidarea democraţiei şi a statului de drept în România şi Europa. Asta ar fi una de spus.

Dar mai este ceva

În Piteşti s-a născut Ion Antonescu. Conducătorul României între anii 1940 şi 1944, mareşal. Alături de Germania şi un şir de alte state, în iunie 1941, România a intrat în război împotriva URSS pentru a-şi elibera teritoriile, cucerite de sovietici în iunie 1940 (Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, câteva insule de la Gurile Dunării). Războiul României împotriva URSS a fost unul drept; cel puţin până la trecerea Nistrului.

Dar România a pierdut războiul împotriva URSS şi Marilor Aliaţi ai acesteia (Marea Britanie, SUA etc.). A pierdut şi teritoriile româneşti (Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, câteva insule de la Gurile Dunării), populaţia cărora a suportat din partea sovieticilor atrocităţi de neimaginat: mobilizări pe linia întâia a Frontului a basarabenilor neinstruiţi (carne de tun), foametea provocată în 1946-1947 cu decesul a peste 200 000 de oameni, deportarea în masă în 1949 şi 1951.

În acele timpuri deosebit de grele [1940-1944] Ion Antonescu a fost conducătorul Statului Român.

Am căutat casa unde s-a născut (a copilărit Ion Antonescu). Nu am găsit-o. Din discuţia cu dl Ion Dumitru am aflat că a fost demolată, iar pe locul acela a fost ridicat un edificiu. Asta pentru ca să nu rămână urmă de memorie despre Ion Antonescu.

Domnilor piteşteni, de ce aşa decizie? A fost oare Ion Antonescu un „criminal” de război? Dacă „da”, a fost oare mai odios ca Stalin sau Hitler? Dacă „nu” (la sigur că nu!) atunci de ce în oraşul Gori din Georgia se păstrează până astăzi casa în care s-a născut „blândul” şi „inocentul” tătuc al popoarelor Iosif Stalin. Mai mult chiar: în curtea în care se zbânţuia micul Iosif a fost ridicat un cogeamite muzeu-memorial, în care au fost adunate nenumărate obiecte, legate într-un fel sau altul de numele fiorosului Stalin (cadourile ce i s-au închinat de nenumăratele delegaţii din URSS şi din afara aceleia, cărţile scrise de tiran, în diferite ediţii, de lux etc., tablouri, portrete, timbre poştale, vagonul cu care obişnuia să călătorească, mantaua de generalisim cu tot cu cizme (tot de generalisim!). În general , în memorialul de la Gori sunt obiecte de necuprins; asta ştiu pentru că am fost personal acolo). În 2008, când autorităţile de la Tbilisi au decis să scoată statuia lui Stalin din centrul oraşului Gori şi s-o înlocuiască cu o altă, în memoria victimelor războiului cu Rusia, statuia lui Stalin nu a fost distrusă, ci mutată la muzeul-memorial. Asta pentru că aşa au dorit locuitorii oraşului Gori (s-au împotrivit distrugerii monumentului compatriotului lor).

Nu cunosc dacă în Austria s-a păstrat casa în care s-a născut Hitler. Dar orice biograf al lui, atunci când publică imagini foto, nu uită să includă casa în care a văzut lumina zilei micuţul Dolfi. Aduc un exemplu. Cartea scrisă de Werner Maser. ADOLF HITLER: Legende, Mytos, Munchen, 1997[6]:  între paginile 128 şi 129 este un album cu fotografii, primele două fiind casa în care s-a născut mama lui Adolf, iar mai jos – casa familiei Hitler, unde s-a născut şi a copilărit temutul Fuhrer. Pot aduce exemple cu locuinţa lui B. Mussolini din Roma, cu mausoleul lui Mao Zedong, cel al lui Kim Ir Sen etc. Întrebarea firească este:

DE CE ASTFEL DE POLITICI SELECTIVE ALE MEMORIEI SUNT PROMOVATE ÎN ROMÂNIA DE ASTĂZI?

DE CE ACEASTĂ FRICĂ DE TRECUT ÎN ANSAMBLUL LUI?

5-6 octombrie 2014

anatol_petrencu@yahoo. com

[Imaginile se află în arhiva autorului]