Pe cont propriu, neînvinşi, însă…

Rubrica: Contribuţii ştiinţifice: comunicări (2014)

Insurecţia orăşenilor din capitala Poloniei, realizată în perioada 1 august – 2 octombrie 1944, a fost unul din cele mai eroice epizoade din cadrul celui de-al Doilea Război Mondial, exemplu strălucit de luptă contra ocupantului nazist, dar care, datorită factorilor externi, a rămas mult timp necercetată de specialişti şi necunoscută marelui public. Asta pentru că, cu tot dinadinsul, forţe politice interne (poloneze), cât şi externe (sovietice) au căutat să şteargă eroica insurecţie din memoria polonezilor, interzicând publicarea documentelor, memoriilor, studiilor, referitoare la eveniment.

După mulţi ani de „linişte”, iată că în timpul guvernării lui Mihail Gorbaciov, problematica poloneză a luat o amploare nouă, pe primul plan plasându-se subiectul crimei comise de sovietici la Katyn, după care şi alte teme din istoria raporturilor sovieto-poloneze, inclusiv – insurecţia din Varşovia din vara-toamna anului 1944. În acest sens e bine să menţionăm culegerea de documente „URSS-Polonia. Mecanismele subjugării. 1944-1949”[1], în care au fost înserate câteva documente referitoare la perioada 1944, dar şi celelalte, documente ce demonstrează mecanismele de înfeudare a Poloniei de către URSS.

Pe parcurs au fost scoase de sub tipar memorii ale supravieţuitorilor insurecţiei din Varşovia (1944), studii, materiale, filme documentare[2] etc. Dar, fără nici o îndoială, cea mai profundă, mai amplă şi cea mai bună carte este monografia distinsului istoric britanic Norman Davies „Insurecţia din 1944”[3].

Scopul acestei comunicări este prezentarea succintă a contextului desfăşurării insurecţiei din Varşovia, a insurecţiei propriu-zise, a cauzelor ce au dus la capitularea insurgenţilor în faţa germanilor şi învăţămintele răscoalei. Amintesc că se împlinesc 70 de ani de la acele tragice dar şi eroice evenimente, prezenta comunicare fiind un pios omagiu memoriei celor 200 000 de victime ale naziştilor.  

Pentru a înţelege poziţia unor actori politici (în special, cea a URSS) este nevoie de o succintă prezentare a raporturilor sovieto-poloneze (1917-1944).

În noiembrie 1917, în Rusia, la putere au venit bolşevicii, nişte utopişti, care considerau că statele Europei sunt în preajma unei revoluţii proletare, iar Germania este cea mai bine pregătită în acest sens. În opinia lui Lenin, era nevoie de un mic „îndemn” din parte Armatei roşii şi revoluţia se va produce. Responsabili pentru realizarea operaţiunii au fost mareşalul Mihail Tuhacevski, iar pe linie de partid – Iosif Stalin. Dar Armata roşie a fost distrusă lângă Varşovia de trupele militare poloneze în frunte cu Iosef Pilsudski. Devenind dictator, Stalin nu a putut uita înfrângerea suferită. Nu a uitat niciodată cine i-a pricinuit această înfrângere. Faptele demonstrează: oricât de ocupat nu ar fi fost cu mii de probleme ale URSS, Stalin nici o clipă nu a uitat de Polonia. Iar mareşalul M. Tuhacevski a fost arestat, învinuit de complot împotriva li Stalin, schingiuit în bătăi şi împuşcat în iunie 1937.

Războiul sovieto-polonez s-a încheiat cu semnarea păcii de la Riga, in 1921. Punctul 2 al Tratatului stipula că republicile sovietice (Belorus şi Ucraina, iar mai apoi, din 1922 – URSS) nu au nici o pretenţie teritorială dincolo de frontiera stabilită de comun acord.

În ciuda acestui angajament ferm, în august 1939, prin semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov (Protocolul adiţional secret) URSS a împărţit cu Germania Polonia, iar la 17 septembrie 1939 a invadat cu trupele sale voievodatele de est ale Poloniei. Numitele „Bielorusia de vest” şi „Ucraina de vest”, prin referendumuri trucate, au fost încorporate în URSS. În martie 1940, la iniţiativa lui Lavrentii Beria, comisarul poporului pentru NKVD şi cu consimţământul lui Iosif Stalin şi acoliţilor acestuia, au fost condamnaţi la moarte 25 700 de ofiţeri polonezi[4]. Pentru nazişti şi pentru sovietici Polonia a încetat să mai existe.

Lucrurile s-au schimbat, însă, în 1941, când URSS a fost atacată de o coaliţie de state, inclusiv de „prietena” de odinioară, Germania. În aşa condiţii, au demarat tratative între oficialii polonezi de la Londra şi cei de la Moscova, iar  în decembrie 1941, la Kremlin a avut loc o întrevedere între primul ministru polonez W. Sikorski şi dictatorul I. Stalin, în prezenţa lui V. Molotov, al ambasadorului Poloniei în URSS S. Kot şi generalului W. Anders. Au fost semnate acorduri de colaborare, şi, între altele, liderul polonez l-a întrebat pe I. Stalin dacă acesta nu ştie cumva unde ar putea fi vreo 5 000 de ofiţeri polonezi? La care Stalin, un mincinos fără margini, zice: „Probabil, undeva în Manciuria”, dictatorul roşu fiind primul care a semnat ordinul de masacrare a polonezilor, ordin realizat de NKVD în martie 1940. În 1943, odată cu mediatizarea crimei de la Katyn de către Postul de Radio Berlin şi acceptarea de către polonezi a versiunii germane, referitoare la autorii crimei (versiune corectă), URSS a rupt relaţiile cu Polonia.

În vara anului 1944 au avut loc un şir de evenimente importante: pe Frontul de est trupele sovietice au înaintat rapid, ajungând până la Vistula (Frontul I Bielorus, condus de mareşalul Konstantin Rokossovski, polonez de origine). La 6 iunie 1944 Aliaţii URSS au deschis Frontul doi în vestul Europei. În vara anului 1944 în Germania avusese loc un complot (eşuat) împotriva lui Hitler, dar care nu a fost ascuns de conducerea nazistă. Altfel spus, se lăsa impresia că în Germania au loc mişcări antihitleriste de amploare. În aşa condiţii, fiind îndemnaţi de sovietici să înceapă răscoala împotriva germanilor, staţionaţi în Varşovia, şi, astfel, să ajute Aliaţii în lupta lor împotriva Germaniei, conducerea politică şi militară poloneză a decis să înceapă insurecţia. Ceea ce s-a şi întâmplat la 1 august 1944.

În ciuda promisiunilor de a oferi ajutor insurgenţilor Aliaţii, practic, i-au lăsat în voia sorţii. Ne gândim,în primul rând, la sovietici. Stalin nu a avut interesul politic de a susţine insurgenţii, conduşi de guvernul polonez de la Londra. Asta ar fi însemnat, în opinia lui, recunoaşterea acelui guvern. Sau interesul lui era altul: să aducă un alt guvern, fidel URSS, guvern care să recunoască modificările teritoriale ale Poloniei (adică să recunoască numita „Linie Kurzon” ca frontieră între URSS şi Polonia).

În aşa condiţii germanii au lovit în forţă: împotriva insurgenţilor au fost aplicate avioanele, tancurile, tunurile, au fost mobilizate trupe suplimentare. Lupta a fost inegală. Locuitorii Varşoviei au dat dovadă de un curaj fără precedent, de rezistenţă şi dârzenie, demne de înalte aprecieri. Totuşi, în ciuda unor eforturi, depuse, în special de primul ministru al Marii Britanii W. Churchill, de a-i ajuta pe insurgenţi, Aliaţii nu au putut salva Varşovia. Vina principală o poartă, fără îndoială, dictatorul de la Kremlin, Iosif Stalin, care nu numai că nu a mişcat un deget pentru a-i ajuta pe locuitorii Varşoviei, dar nu a permis aviaţiei aliate (americane şi engleze, uneori – cu piloţi polonezi) să folosească aerodromurile din URSS (cu o singură excepţie). Mai mult chiar, au fost cazuri când avioane de vânătoare sovietice au atacat avioanele Aliaţilor.

La începutul lunii august 1944, Stanislaw Mikolajczyk (1901-1966), primul ministru al guvernului polonez, stabilit la Londra, la îndemnul marilor Aliaţi occidentali, a sosit la Moscova pentru a dialoga cu I. Stalin privind susţinerea de către URSS a răscoalei din Varşovia. Întrevederea a avut loc. Cei doi bărbaţi de stat au discutat multe, Stalin arătându-se a fi amabil cu premierul polonez, dar totodată nu i-a promis nimic în vederea acordării ajutorului necesar victoriei polonezilor.

Sovieticii se uitau la luptătorii Armatei Naţionale (AK, Armia Krajova), conduse de guvernul legitim de la Londra, ca la nişte „criminali”, „elemente antisovietice”. În zilele şi nopţile când naziştii omorau militarii din AK, NKVD-ştii vânau militarii AK de pe teritoriile, intrate sub controlul lor.

Insurgenţii polonezi au luptat cu jertfire de sine împotriva ocupantului nazist. Luptele pe străzile oraşului, în clădiri, de cele mai multe ori ruinate, erau necunoscute ocupanţilor germani. Ei au adus forţe noi, pe care le-au implicat împotriva insurgenţilor, inclusiv avioane, tancuri, tunuri de mare calibru etc. Împotriva insurgenţilor au fost trimise trupe aliate cu armatele naziste (cazaci, naţionalişti ucraineni etc.), dar şi colaboraţionişti polonezi, în frunte cu Bronislaw Kaminski, care s-au dedat la crime de neimaginat[5].

Rămaşi fără susţinere externă, epuizând toate rezervele interne, trupele AK au fost nevoite să se predea forţelor militare germane (pe 2 octombrie), nemţii recunoscându-i pe insurgenţii polonezi drept prizonieri (cu respectarea drepturilor recunoscute internaţional faţă de aceştia). Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu polonezii, intraţi sub controlul URSS: ei au înfundat Siberia pentru mulţi ani înainte. La ordinul lui Hitler Varşovia a fost sistematic distrusă, transformată în ruine.

În timpul insurecţiei, germanii au pierdut 17 000 morţi, 9 000 de militari au fost răniţi, 2 000 au căzut în prizonieratul polonez. La rândul lor, insurgenţii au pierdut 16 000 de militari, 25 000 au fost răniţi în lupte, 15 000 au fost capturaţi de germani. În zilele insurecţiei de la Varşovia germanii au avut mai multe pierderi umane decât în campania din septembrie 1939 împotriva Poloniei. Deosebit de mult a avut de suferit populaţia civilă: 180 de mii de orăşeni şi-au găsit moartea în timpul bombardamentelor, distrugerii clădirilor sau în timpul execuţiilor în masă; 50 de mii de varşovieni au fost deportaţi în lagăre de concentrare naziste, alte 150 000 – la munci în Germania.

Concluzie: conducerea politică şi militară poloneză demult discuta posibilitatea unei insurecţii în Varşovia. Despre aceste planuri ştiau conducătorii marilor Aliaţi ai polonezilor. În vara anului 1944 s-au creat condiţii propice pentru realizarea răscoalei (forţele militare sovietice au ajuns pe malul drept al Vistulei, a fost deschis Frontul II în Europa, a avut loc un complot al militarilor germani împotriva Fuhrerului, parizienii s-au ridicat la răscoală). Sovieticii i-au încurajat pe locuitorii Varşoviei să se ridice la luptă împotriva germanilor, astfel, cu ajutorul Armatei roşii să elibereze capitala Poloniei. Decizia de a începe răscoala a fost luată de generalul Bor-Komorovski, comandantul Armatei Naţionale, în deplin acord cu conducerea ţării, aflată la Londra. Insurgenţii aveau rezerve de arme, muniţii, medicamente, alimente pentru 7-10 zile. După începerea răscoalei (o surpriză totală pentru germani), ajutoarele, la care au sperat varşovienii, nu au mai sosit. Din raţionamente strict politice, I. Stalin nu a oferit nici un sprijin insurgenţilor (spre deosebire de occidentali, care au trimis o armată de tancuri, condusă de un general francez, să susţină răscoala din Paris). Vina pentru înfrângerea răscoalei din Varşovia îi revine lui I. Stalin. Dar nu numai lui. Polonezii nu erau singuri în această confruntare cu ocupanţii germani. Ei au avut aliaţi, care, la rândul lor îl aveau pe Stalin în calitate de aliat. Aliaţii occidentali (cu excepţia lui W. Churchill) nu au făcut practic nimic pentru a-l obliga pe Stalin să susţină militar insurecţia din Varşovia.

Cauza, pentru care au murit cei 200 000 de locuitori ai Varşoviei, a fost una nobilă: pentru ei libertatea a fost mai scumpă decât viaţa.*

*Este textul comunicării prezentate în cadrul Sesiunii anuale de comunicări ştiinţifice de la Muzeul Ţării Făgăraşului „Valer Literat”, 5 septembrie 2014, Făgăraş.

 



[1] SSSR-Polişa. Mehanizmî podcinenia. 1944-1949. Sbornik documentov [URSS-Polonia. Mecanismele subjugării. 1944-1949. Culegere de documente], Moscova, Editura AIRO-XX, 1995, 382 p.

[2] Powstanie Warsyawskie de Witold Zadrowski, 52 min.

[3] Norman Davies. Powstanie’44, Cracovia, 2004, 959 p.; în limba română: Norman Davies. Varşovia. Insurecţia din 1944, Bucureşti, Editura RAO, 2008, 860 p.

[4] Citat din Procesul verbal nr. 13 al şedinţei 144 a Biroului Politic al CC al PC (b) din URSS, 5 martie 1940: „A propune NKVD al URSS: 1) dosarele celor 14 700 persoane – foşti ofiţeri polonezi, administratori, moşieri (…), aflaţi în lagărele de prizonieri, 2) precum şi dosarele celor arestaţi şi reţinuţi în închisorile din regiunile de vest ale Ucrainei şi Bielorusiei, în număr de 11 000 persoane (…) să fie examinate în ordine excepţională, cu aplicarea faţă de aceştia a pedepsei capitale – împuşcarea // Polonezii în anii celui de-al Doilea Război Mondial. Culegere de documente, Chişinău, Editura Cartdidact, 2004, p. 105, 107-111 (facsimilul documentelor).

[5] Cunoscând crimele comise de Bronislaw  Kaminski, chiar germanii i-au pus capăt zilelor.

Comentariile nu sunt permise.