Rubrica: Pe urmele făuritorilor de nemurire, 2014

În partea de nord a oraşului se află unul dintre cele mai expresive monumente ale Varşoviei – Zeiţa Victoriei Nike decapitată. Monumentul din marmură albă este ridicat în memoria victoriei trupelor Aliate la Monte Cassino, Italia, locul unde au luptat eroic şi militarii polonezi (mai 1944)[1]. Nu departe de monument a fost ridicat un postament; pe unul din pereţi e notat „Tam polak z honorem brał słub. Do Monte Cassino – 1895 km”. Pe partea opusă este imprimat portretul generalului W. Anders şi este scris [traduc în română]: „La 18 mai 1944, într-o luptă sângeroasă a popoarelor la Monte Cassino, Corpul 2 Polonez [condus] de generalul de trupe blindate Władysław Anders a străpuns „Linia Gustav” şi a deschis pentru Armatele Aliate drumul spre Roma”[2].

Am trecut pe lângă Muzeul de Arheologie (str. Długa, nr. 52)[3], apoi pe Aleea Solidarności, unde, la nr. 62, se află Muzeul Independenţei Poloniei[4] (ambele muzee le-am vizitat în 2003).

Tot în partea de nord a oraşului sunt înălţate mai multe monumente în memoria victimelor regimului nazist de ocupaţie a Varşoviei. Este vorba de evreii acestui oraş, trimişi în lagărele de exterminare, precum şi de eroii Insurecţiei din ghetou (1943). Pe strada Stawki se ridică un zid ce simbolizează drumul morţii, parcurs de 300 000 de evrei în anii 1942-1943[5].

Mai la sud de acest zid se întinde un scuar – „Scuarul Willy Brandt” – cu mai multe însemne ale Insurecţiei evreilor din ghetou: este vorba de un monument, devenit deja un simbol al luptei evreilor din Varşovia împotriva ocupaţiei naziste, cu mesajul: „Poporul evreu – luptătorilor şi martirilor săi”[6]. Monumentul este împodobit cu flori, pietricele, alte însemne ale recunoştinţei şi memoriei.

În scuar am văzut şi monumentul care aminteşte de vizita cancelarului Republicii Federale a Germaniei Willi Brand, realizată în decembrie 1970, moment când acesta a îngenuncheat în faţa victimelor regimului nazist în sens de iertare a crimelor comise de germani în anii ocupaţiei.

În acel an, în Polonia guvernau comuniştii, care nu au recunoscut spiritul de libertate, de  sacrificiu şi eroism al consângenilor lor, polonezilor, în lupta acestora împotriva germanilor (Insurecţia din Varşovia, vara-toamna anului 1944).

Distinsul istoric englez Norman Davies, cel mai bun cunoscător al Insurecţiei din Varşovia, 1944[7] a subliniat cu acest prilej următoarele:

„Cancelarul Brandt a mers în Polonia pentru a semna tratatul germano-polonez, element esenţial în noua Ostpolitik a republicii federale. A sosit în dimineaţa zilei de 7 decembrie 1970. A mers mai întâi la Mormântul Soldatului Necunoscut, unde a scris în cartea vizitatorilor: „În memoria celor căzuţi în al Doilea Război Mondial şi a victimelor violenţei şi trădării, în speranţa unei păci şi solidarităţi între naţiunile Europei”. A mers apoi la monumentul dedicat ghetoului şi, într-un gest spontan care a devenit de neuitat, a căzut în genunchi în faţa camerelor de luat vederi aţintite asupra lui. „Nu am plănuit asta, a spus el apoi, şi mi-e ruşine de ce am făcut”[8].

În continuare istoricul N. Davies citează din memoriile cancelarului german şi aduce datele unor sondaje de opinie privind gestul făcut, după care remarcă:

„În timp ce presa mondială a lăudat gestul lui Brandt, majoritatea comentatorilor străini nu au observat o omisiune extrem de evidentă. În entuziasmul momentului, a fost suficient pentru majoritatea observatorilor să vadă că un conducător german a recunoscut în cele din urmă vina naţiunii sale. Cu toate acestea, o analiză mai serioasă a Ostpolitik a cancelarului Brandt ar fi confirmat că principalul său obiectiv în Varşovia era acela de a promova cauza reconcilierii polono-germane. În acest scop, era de dorit să aducă omagii tuturor victimelor crimelor comise de nemţi în timpul războiului. În timpul şederii în Varşovia, ar fi fost de aşteptat să salute cu respect ambele acte de rezistenţă importante ale oraşului. Însă nu a făcut-o. Nimeni nu a suflat vreo vorbă despre insurecţia varşoviană. Inscripţia de pe Mormântul Soldatului Necunoscut nu făcea nici o referire la Armata Naţională sau la anul 1944. Veteranii insurgenţi nu au fost reprezentaţi. Fuseseră ucişi cu miile de nazişti, într-un număr mult mai mare decât cel al luptătorilor din ghetou. Luptaseră şi muriseră pentru capitala lor. Fuseseră persecutaţi, torturaţi şi ucişi „legal” de stalinişti. Iar acum, în momentul reconcilierii, erau daţi la o parte în mod oficial”[9].

În acelaşi scuar a fost ridicat un monument relativ nou în memoria lui Jan Karski (Kozeliewski, 1914-2000)[10] – luptător din cadrul Mişcării de Rezistenţă poloneză; a fost în prizonieratul sovietic, apoi – cel german, a evadat, s-a alăturat Rezistenţei ilegale poloneze, fiind curierul acesteia cu Guvernul polonez stabilit la Londra. În 1942 şi 1943 a fost primul curier care a informat Guvernul polonez şi Aliaţii occidentali despre exterminarea evreilor din Polonia de către nazişti. Pentru curajul de care a dat dovadă i s-a conferit titlul Drept între popoare (Israel) şi Medalia prezidenţială a Libertăţii (post-mortem; SUA, Barack Obama, 2012)[11].

Tot aici a fost construită o clădire impunătoare – este vorba de Muzeul Istoriei evreilor polonezi[12]. Am intrat în Muzeu, în interior, însă, decurgeau lucrările de montare a expoziţiilor. Aşa că, sper, data viitoare să vizitez acest muzeu.

(va urma)

3 noiembrie 2014.

anatol_petrencu@yahoo. com