Ecaterina Lavric

Deportată din s. Lărguţa în Kazahstan, URSS, la 13 iunie 1941

AM PLÂNS MULT, AM ÎNDURAT MULT

Rubrica: Românii în Gulag

Notă introductivă

            Familia Profir din satul Lărguţa, în prezent – raionul Cantemir[1], a fost una obişnuită. Capul familiei, Vasile Profir, născut în 1894, era căsătorit cu Maria (numele de domnişoară Timofte, născută în 1888). Ei aveau şase copii, trei fiice şi trei băieţi: fiica Ileana Profir (n. 1919), devenită după căsătorie Ileana Cărăuş, Gheorghe Bragă (n. 1921, din motive necunoscute el a fost trecut în acte Bragă, deşi era feciorul drept al Mariei şi Vasile Profir), Constantin Profir (n. 1923), Ecaterina Profir (uneori i se zicea şi Bragă, n. 1926), Teodora (n. 1928), Ion Profir (n. 1930). În anul 1940 Ileana Profir era deja căsătorită şi stabilită în satul Lărguţa. În toamna aceluiaşi an s-a căsătorit şi Constantin Profir, întemeindu-şi gospodăria proprie în aceeaşi localitate.

                Vasile Profir avea în posesie circa 49 hectare de pământ, era agricultor. După anexarea Basarabiei de către URSS (28 iunie 1940) familia Profir a suportat efectele politicii bolşevice de impunere a impozitelor agricole în condiţiile unor abuzuri de neimaginat din partea ocupantului sovietic: după ce a prestat cantitatea de grâu, ce i s-a impus, Vasile Profir a fost obligat de autorităţile comuniste să plătească mii de ruble. Toate acestea numai pentru că a fost considerat de sovietici ca fiind „chiabur”, adică „exploatator” al muncii altor oameni. Tot acesta a fost motivul pentru a fi inclus în lista deportaţilor din Basarabia în adâncurile URSS.

                Familia a fost „ridicată” în noaptea de la 12 spre 13 iunie 1941. Ca şi în alte cazuri, după trecerea Nistrului, la Tiraspol sau – în cazul dat -, la staţia de cale ferată Razdelinaia, bărbaţii au fost despărţiţi de restul familiilor (de soţii, copii, părinţi). Pretextul a fost unul mincinos şi cinic: bărbaţii, chipurile, vor merge înaintea celorlalţi pentru a pregăti locurile de trai. În realitate – au fost duşi la diverse şantiere de construcţii ale Gulagului, unde, marea lor majoritate şi-a pierdut viaţa, iar autorităţile nu au anunţat familiile de cele întâmplate. Este şi cazul doamnei Ecaterina Lavric: din vara anului 1941 nu şi-a mai văzut tatăl.

                Discuţia care am avut-o cu doamna Ecaterina Lavric, născută în anul 1926[2], a avut loc în iunie 2014, în oraşul Cantemir, în casa doamnei Sofia Ursul, fiica Ecaterinei Lavric. Doamna Ecaterina Lavric a absolvit 4 clase „la români” în satul natal Lărguţa.

                După pregătirea materialului pentru tipar am solicitat ajutorul doamnei Sofia Ursul în vederea obţinerii unor imagini de epocă, fapt pentru care îi mulţumesc.

                Interviu, notă introductivă, scurte comentarii în text de Anatol Petrencu.

10 septembrie 2014

or. Cantemir-Chişinău

 

NOAPTEA DE LA 12 SPRE 13 IUNIE 1941: DEPORTAREA

            Bieţii oameni, deja aveau frică

            În 1940 aveam 14 ani. Într-o zi de vară, eram în stradă, la poarta noastră, acolo unde trăiam. Cu mine mai erau vreo două fete, mai mari decât mine. Mama uneia din ele era din Ismail, lucra învăţătoare la noi în sat, astfel fiica ei ştia ruseşte. Pe drumul nostru treceau nişte soldaţi ruşi, care, fiind întrebaţi de fata aceea, ei strigau „La Prut, la Prut!”, atât a înţeles ea. Atâta am reţinut [este vorba de iunie 1940 - A.P.].

            Apoi au venit autorităţile, au venit ruşii. [Noi n-am plecat peste Prut]. Tata a continuat să se ocupe cu agricultura.

            Noile autorităţi l-au obligat pe tata să dea [la stat] multă pâine, tone de grâu, asta pentru că avea pământ. A făcut ce a făcut, bietul tata, şi a dat tot [ce i s-a cerut], ca să scape de ruşi. Dar după achitare autorităţile i-au pretins mii de ruble. A dat şi rublele celea. A împrumutat, l-au ajutat rudele. Eram mică, atâta ştiu.

            Bieţii oameni, deja aveau frică. Când venea vre-o maşină în sat le era frică. În iarna ceea [iarna anilor 1940-1941 – A.P.] au luat trei oameni din satul nostru; au luat doar bărbaţii, fără familii. Nu s-a auzit nici până astăzi unde s-au prăpădit[3]. Frica cuprinsese oamenii, mai ales pe cei înstăriţi, cei care aveau pământ. Oamenii nu ştiau ce să facă. Cum îi spuneau, aşa făcea, bietul om. Doar ca să scape [de autorităţile comuniste – A.P.].

            [În noaptea de la 12 spre 13 iunie 1941 – A.P.] noi dormeam, când la ora 3 noaptea ne-au ridicat pe toţi, care eram acasă: tata, mama, pe mine cu sora şi fratele Ion; (fratele Gheorghe era în România, la Bucureşti, rămas după studii – el absolvise facultatea pentru aviator). A venit preşedintele de selisovet [4]– Bratu Dumitru, şi ne-a trezit. De la început am crezut că au venit iarăşi să bea pe contul tatei, ca de obicei şi pe noi să ne pună să le cântăm. Când noi, copiii, am ieşit în cealaltă odaie, tata era deja sub arestul miliţienilor, nu se mişca de după masă.

            La repezeală am pus câte ceva în căruţă: făină de popuşoi şi de grâu, unele vase şi haine. Cu căruţa am ieşit pe şleah, am aşteptat coloana ridicaţilor din satul Cîrpeşti, când au venit, am mers împreună spre staţia feroviară Iargara. Drumul ducea printr-o pădurice nu prea mare, dar miliţienii ai hotărât să schimbe direcţia, să evite pădurea ca să nu fugă cineva din convoi. La Iargara erau deja lume peste lume: căruţe, cai, plânsete  înăduşite, copii mici. Foarte repede ne-au încărcat în vagoane pentru transportarea vitelor şi a pornit trenul.

            Despărţirea de tata

            Am observat că am trecut Nistrul, apoi am ajuns la staţia Razdelinaia [staţie de cale ferată, Ucraina – A.P.]. La Razdelinaia bărbaţii (capi de familie) au fost scoşi din vagoane. Eu m-am dat aşa, mai într-o parte, ca să-l văd pe tata cum cobora scările de la vagon; ceilalţi stăteau la rând. Un preot de la noi stătea (părintele Mistran Zaharia din Lărguţa) în rând să coboare şi cânta (învăţase la ruşi, la ţar, ştia bine ruseşte) [doamna Ecaterina cântă]: „Solnţe vshodit i zahodit, / A v tiurme moei temno…”[5]. Lacrimile curgeau şiroaie pe feţele tuturor. Nu pot să-mi amintesc celelalte cuvinte [îngână melodia, încercând să-şi amintească alte rânduri din acel cântec – A.P.].

            Ne-au spus atunci că tata va veni peste trei zile. Dar nu l-am mai văzut, n-a venit nici azi… Nici azi n-a venit…

            Apoi trenul a pornit iar. Am mers circa două săptămâni. În aceste săptămâni trenul s-a oprit doar de trei ori, nouă ni s-a permis să coborâm şi am fost hrăniţi – cu terci şi nişte carne de iepure. La aceste staţiuni, cei care ştiau ruseşte plecau să caute apă şi ne dădeau la toţi.

 

CONDIŢIILE DE VIAŢĂ ÎN KAZAHSTAN

            Ne-au luat ca pe robi

            Am ajuns în gara Akmolinsk (Kazahstan). Am coborât din vagoane. Între timp au venit responsabilii din colhozurile din partea locului, cu camioane. Ei ne alegeau ca pe robi şi ne luau cu ei. Ne-au dus la o centrală, acolo am înnoptat. Aşteptam să vină o altă maşină dintr-un sovhoz. Ne era foame. Una din fete avea o rublă. De rubla ceea a putut cumpăra o ceapă, şi ne-a dat la fiecare câte o foaie. Altceva nu era nimic de mâncare.

            Am fost despărţite: mama fusese dusă la muncă mai devreme, noi rămăsesem la o brigadă. Ceva mai târziu au venit şi după noi. Ne-au dus într-un colhoz – Celkari, ne-au lăsat într-un club, circa 300 de persoane, Cânta muzica, noi, însă, eram flămânzi.

            Acolo am lucrat o săptămână pe deal. După aceea copiii mai mari au fost luaţi şi duşi într-o brigadă şi iarăşi am lucrat o săptămână. Între timp mamele cu copiii mai mici au fost duse în altă parte – într-un sovhoz din raionul Vişniovka. Acolo am fost aduşi apoi şi noi. Când am ajuns era noaptea, întuneric beznă, nici un fel de lumină. Un kazah ne-a dat jos din maşină; nu vedeam nimic, ne ţineam una de alta, eram cuprinse de frică. La kazah luceau doar ochii şi dinţii. El ne împingea să intrăm. Am intrat într-o clădire. Acolo era şcoală. Am stat un timp acolo.  

            Mamele noastre au venit repede şi ne-au luat, împreună ne-am dus la alt adăpost –sovhozul din raionul Vişniovka. Ne-au pus într-un grajd de vaci, în el ploua, noi eram flămânzi, nu mâncasem nimic de o sutcă[6]. Mătuşica a cumpărat o căldare de lapte de la kazahi; cu făina mamei au făcut un terci. În acest sovhoz am lucrat o vară. Mamele noastre lucrau la centrul raional – Vişniovca (circa 15 km), pe jos se duceau şi veneau. Către toamnă ne-au permis să ne mutăm la Vişniovca, unde mamele au găsit gazde. Ne numeau pereselenţî[7], cu regim de evidenţă obligatorie de două ori pe lună la NKVD. Nu aveam de lucru şi nu aveam de mâncare. Aici am stat toţi şapte ani de deportare. Vara veneau responsabili de la sovhozuri şi ne luau pe noi, tineretul, la munci, ne luau pe toată vara până la 7 noiembrie.

            Mai târziu m-am angajat la Selipo[8], la o cantină în funcţie de chelneriţă, dar făceam toate muncile de acolo. Salariul era de 28 de ruble, ajungea pentru circa 4-5 căldări de grâu, dar cel puţin mâncam. La gazdă trăiam trei familii într-o cămăruţă de 8 metri pătraţi: familia madam Gheorghiu cu fiica ei, mătuşica cu fiica ei şi noi patru.

            După ce a murit Stalin, mulţi s-au întors înapoi, în Moldova. Aici în Vişniovca, una din noi, madam Gorea, a cumpărat o casă de la nişte polonezi şi noi am trăit la ea ultimii ani de deportare; de la dânsa am ieşit.

             În Kazahstan, am stat cu mama şi sora. Fratele meu acolo a murit, avea 11 ani. Biata mama lucra la un artel, torcea nişte lână nespălată. Eu lucram la un colhoz; pe timpul verii eram luaţi într-un colhoz şi acolo lucram. Mergeam pentru ca să ne hrănească, n-aveam ce mânca. Mergeam cu soră-mea, mai mică decât mine, trăieşte şi astăzi. Apoi, un moşneag mi-a oferit un loc de lucru în centru raional, într-o ospătărie. Primeam bani puţini, în schimb mâncam, îmi dădeau de mâncare.

            Mai sunt pe lume oameni buni…

            În Kazahstan am trăit şapte ani. La 28 [iunie 1941] am ajuns acolo, la 28 [iunie 1948] am ieşit de acolo. Am avut noroc de un om, care a scris în instanţe. Eu am mai avut un frate, mai mare, era însurat şi a fost mobilizat în Armata Roşie. A murit pe front. Şi acel om a scris despre acest fapt; tot aşa cum stăm cu Dvs., aşa şi atunci, acel om m-a chemat în cabinet şi m-a întrebat multe. Eu îi răspundeam ceea ce ştiam. El a scris o foaie mare. Mi-a întins-o mie, pentru ca s-o semnez; cine ştie ce s-a gândit el; era comunist. Acea foaie el a trimis-o la Moscova, unde anume, numai el ştie. A trecut o lună, două, trei, nici un răspuns. Ei, peste o jumătate de an a venit răspunsul.

            Lucram la stolovaia[9] ceea. Venea miliţianul, însoţit de deţinuţi, care luau mâncare. Pe mine toţi mă cunoşteau. Într-o zi un kazah bătrân îmi spune că venise ceva la NKVD pe numele nostru. Aştept o zi, aştept două, poate mă vor chema. Într-o zi, eram liberă [de la serviciu – A.P.], mi-am zis: „Ia să mă duc [la secţia NKVD], mă ştiam cu omul de acolo. Am intrat, am întrebat. El zice: „Da, este.” A tras saltarul şi mi-a dat actul [de eliberare]. Bărbatul de la NKVD, Kuleşov îi zicea, spune: „Să vă fotografiaţi şi în trei zile să nu fiţi aicea!”. Ce-am putut noi face în trei zile? Am mai făcut ce era de făcut, am cumpărat bilete şi ne-am întors în Lărguţa (gara Cania).

            De la gară ne-au dus la zastavă[10]  am mers pe jos.

REVENIŢI ÎN RSS MOLDOVENEASCĂ

            Oriunde mergeam să mă angajez la lucru, preşedintele spunea: „Nu se poate!”

            După revenire am avut de furcă cu angajarea la serviciu. La lucru nu ne lăsau, nici mâncare nu ne dădeau, nimic. Cum să trăieşti? Am avut o soră mai mare, măritată, bărbatu-său a murit pe front şi ea ne-a ţinut. Da cât putea să ne ţie? Noi eram trei suflete şi ea avea doi copii, şase suflete, trebuie mâncare. Oriunde mă duceam să mă angajez la lucru, preşedintele [sovietului sătesc] spunea. „Nu se poate!” Nici eu, nici mama, nici sora mai mică nu ne puteam angaja la lucru.

            După mai mult timp, mi-au dat o spravcă[11]  şi m-au trimis în satul Vişniovca[12], la lucru. M-am dus, ce era să fac? Am lucrat în gospodăria agricolă de acolo, la cules struguri şi altele. Iarna nu era de lucru, m-am întors la soră-mea. Şi mă gândeam eu singură: ce-am să fac eu? De lucru este, dar nu mă primesc, cine o să mă ţină pe mine? Ce fac eu? A venit un biet băiat, am închis ochii şi m-am măritat. Şi am scăpat de ruşi!

            Veneam odată de la Baimaclia, între Cârpeşti şi Lărguţa, nu era departe, la vreo trei kilometri, acolo era nişte viţă de vie. Se opreşte o şaretă în drum, omul din ea se duce în vie, după poamă. Gândeam că este vre-un brigadier, cu şareta cine poate călători? Când m-am apropiat de şaretă, a ieşit şi el din vie. Era de la Baimaclia, de la NKVD, fusese la Lărguţa. M-a luat la întrebări. I-am răspuns. După care omul zice: „N-ai să scapi de probleme până când nu-ţi vei schimba numele de familie”. Am mai vorbit, el a plecat spre Baimaclia, eu am început a plânge, am pornit spre casă. Aveam eu oare bani că să dau cuiva de la pasportnîi stol[13] pentru acte noi? Plângând, am ajuns la mama. Ce era de făcut? Atunci am decis să mă mărit cu omul de care vă vorbisem. Era mai în vârstă decât mine cu cinci ani. Ei, bogdaproste, am trăit cu el o viaţă, nu m-a obijduit. Am avut cu el nouă copii, unul a murit, am rămas cu opt copii.

            Soţul meu a fost Lavric Nicolai, era din Cârpeşti. Acolo am locuit, la el, la Cârpeşti.

            Mama nu s-a mai putut angaja la lucru. Era şi în vârstă. După ce m-am măritat, a stat la mine, biata mamă…

            Sora mai mică, din 1928, a învăţat la Cahul, a lucrat în Tartaul.

            După ce ne-am întors aici, eu am început să mă interesez de tata, am început să scriu – la Chişinău, la NKVD, am umblat prin instanţe pentru ca să aflu soarta tatei. Am scris scrisori, acolo, dincolo. În sfârşit, am primit răspuns din regiunea Arhanghelsk, oraşul Ivdeli [?]. Acolo tatăl meu a murit, în anul 1943.

            Tatăl meu a fost un om cuminte.

            Am avut un destin tragic. Umblam pe furiş pe stradă, ca să nu mă vadă cineva… Sovieticii… Multe am îndurat, tare multe.

DIN NOU MEMORII TRISTE DESPRE LOCUL DEPORTĂRII

            Am plâns mult, am îndurat-o şi pe asta

            Am mers odată la un colhoz, la vreo 45 de km [e vorba de Kazahstan – A.P.]. Eram acolo cinci fete şi un băiat. Ne-au împărţit pe la case. După care ne-au urcat într-o căruţă cu boi şi ne-au dus în stepă; am mers o zi întreagă. Ne-au lăsat acolo. Cât te uitai cu ochii, de jur-împrejur nu vedeai nimic, nici urme de case sau şoproane, nimic! Stepă, stepă şi stepă! În schimb era fân. Noi am adunat acel fân, am ridicat o scârtă mică, ne-am urcat pe ea şi ne-am culcat. Cinci fete şi un băit. Am lucrat toată vara la adunat fân. Venea un om în vârstă şi ne aducea mâncare. O dată pe zi. De la locul de muncă am venit pe jos în localitate.

            Un alt caz. Eram în centrul raional. Am auzit că seara va fi kino[14]. Noi, tinere, am hotărât să mergem. După film – tanţî[15]. Am rămas şi la dansuri. La un moment a apărut un miliţian, ne-a adunat pe noi, cele cinci fete deportate, şi ne-a făcut albie de câine, faţă de toată lumea, care era acolo. Cum că părinţii noştri erau vrediteli, vraghi naroda[16]. Ne-a făcut în tot felul. Noi stăteam şi plângeam. Ne-a întrebat dacă avem documente, de parcă el nu ştia cum am fost aduşi acolo, că la faţa locului nu ni s-au eliberat nici un fel de acte de identitate. Am plâns mult, am îndurat-o şi pe asta.

            Încă un caz: cum a murit fratele. Locul unde am fost deportaţi era înconjurat de calea ferată. Mama se ducea de-a lungul căii ferate şi mai găsea câte ceva de foc: o scândură, lemn aruncat sau căzut din vagoane. Fratele meu şi-a făcut din scânduri schiuri. Omătul era mare, ajungea la streşinile caselor, şi frate-meu umbla cu schiurile. În aşa situaţie, probabil obosise şi vroia să se odihnească, frate-meu a răcit tare şi a murit. Am stat lângă el, în spital. Da ce era de făcut? Era sărăcie mare. L-am îngropat acolo [plânge]…

            Am avut trei fraţi, toţi au murit, în trei ţări diferite: unul în Kazahstan, altul, Gheorghe Bragă, mai mare ca mine, a fost aviator,  a murit în România, al treilea – pe front [Germania - ?]

            Oamenii locului au avut o atitudine bună faţă de noi. Ne ajutau. Până la urmă ne-am mutat din acel şopron, am trecut la gazdă, la un kazah, la marginea satului. Eram opt suflete într-o odaie. Iernile erau friguroase – 40°. La început cumpăram de foc, tizic, de la oamenii locului. Dar şi acesta se găsea greu, iar noi nu prea aveam bani. De aceea, după ce treceau cirezile la păscut sau de la păscut, mama aduna balega, o frământa cu iarbă, asta pentru că paiele erau prea departe. Şi aşa ne aprovizionam pentru iarnă.

REVENIREA ÎN „LIBERTATEA” SOVIETICĂ

            Puterea sovietică nu a fost pentru oameni, nu…

            La revenire, casa părintească nu ne-au restituit-o. Nici vorbă! Am locuit la sora mai mare. Din casa noastră au făcut depozit. Ce-am lăsat în casă s-a pierdut totul: o parte a fost vândut, o altă parte – furată de activiştii comunişti. Mi-a spus cineva din sat: „Chiar şi eu am cumpărat de la magazinul satului un obiect din casa voastră”.

            După ce a murit Stalin, a fost volea[17]; din deportare au început să se întoarcă oamenii noştri.

            În 1948 am revenit în satul natal Lărguţa. Dar eram fără casă şi fără lucru: fă ce vrei! Satul era mare, avea două colhozuri. Cineva din conducerea colhozului a vrut să mă trimită să studiez agronomia. Toţi colhoznicii au votat „pentru” ca să mă trimită la învăţătură. Am acceptat, am spus că ştiu ruseşte, mă duc! Ce era să fac? Însă, atunci când preşedintele consiliului sătesc a auzit despre decizia luată a strigat: „Nu! Ne se poate! Nu se poate! Noi trebuie să alegem neghina de grâu!”  Şi l-a trimis pe fecioru-său, în locul meu. Fecioru-său, însă, nu a făcut nimic, a venit acasă. Apoi tată-său l-a trimis la şcoala de miliţie. Aici a reuşit, a devenit miliţian şi a fost trimis undeva, într-un sat. Ce o fi fost acolo, nu ştiu, dar feciorul preşedintelui, fiind miliţian, a fost împuşcat de cineva prin fereastră. Şi nimic nu s-a ales din familia lui [are în vedere familia preşedintelui consiliului sătesc Lărguţa – A.P.].

            Puterea sovietică nu a fost pentru oameni, nu…

            În satele de unde am fost scoşi au rămas oameni plini de frică, din cei leneşi, linguşitori şi ne-gospodari. Când ne-am întors puţini aveau curajul să ne susţină moral, le era frică să ne arate simpatia. Ţin minte că  în Cîrpeşti s-a întors o familie – a lui Gheorghe Dănălachi, ridicaţi în anul 1949 şi reveniţi prin 1956. Uneori fiica lui, Frăsâna, se mai jeluia la femei cât de greu şi umilitor a fost în deportare. Eu ascultam şi mă gândeam că nu ar trebui să se jelui şi să povestească, totuna nimeni nu o va înţelege, iar din cei daţi cu „tovarăşii” că posibil chiar se bucurau. De aceea, eu nu am îndrăznit să povestesc povestea grea a deportării noastre, pe de o parte mă înăduşea plânsul, pe de o parte trebuia să mă protejez.

            Îmi amintesc şi de soarta acelui preşedinte de soviet sătesc Lărguţa, Dumitru Bratu. După sfârşitul războiului, ruşii (tovarăşii) s-au stabilit peste tot. Au fost şi persoane, care nu s-au împăcat cu puterea sovietică şi au mers prin păduri, fiind în căutarea autorităţilor. Aşa a fost şi Vicol, care se ascundea şi a început făţiş să lupte cu puterea. Bratu s-a mutat din selisovet la pădure, în funcţie de pădurar pentru a putea să-l prindă pe Vicol, cel mai mare hoţ şi haiduc. Vicol a aflat şi l-a pândit el pe Bratu, l-a întâlnit într-o zi pe un drum de lângă primăria Lărguţa şi l-a împuşcat.

Ecaterina Lavric

Iunie-septembrie 2014

or. Cantemir-Chişinău

 

PS. În timpul pregătirilor pentru tipar a acestui volum, am aflat cu tristeţe de la dna Sofia Ursul, fiica Ecaterinei Lavric, că mama ei, intervievata acestui material, a murit în octombrie curent.

Dumnezei s-o odihnească!

A.P.