Deportaţi din Căuşeni: familia Ion şi Zenovia Ciobanu, cu copiii

 

„E, CE FACEM? FACEM DE MÂNCARE…” 

Notă introductivă

Familia Ion şi Zenovia Ciobanu din Căuşeni a fost ca multe altele: înstărită în perioada interbelică, sărăcită în primul an de ocupaţie sovietică (1940-1941), trecută prin vicisitudinile celui de-al Doilea Război Mondial. Familia cu greu a supravieţuit foametei, provocate de regimul comunist în RSS Moldovenească, în anii 1946-1947. Se părea că nimic nu prevestea o nouă urgie. Şi totuşi…

Pe data de 6 iulie 1948 a avut loc şedinţa consiliului sătesc Căuşenii Noi la care a fost discutată şi aprobată caracteristica cetăţeanului Ion Ciobanu. Scris de mână, documentul subliniază că în „perioada ocupaţiei româno-germane, 1941-1944” Ion Ciobanu avea în posesie 20 de hectare de pământ arabil, 1 hectar de livadă, 1 hectar de viţă de vie, 2 hectare păşune, 4 cai, 2 vaci, doi boi, 15 oi şi 6 porci. La 18 iulie 1948 rămăsese cu doar 6 hectare de pământ arabil, două vaci şi 4 oi. Autorul documentului a scris că până în 1944 Ion Ciobanu a avut un restaurant, a folosit munca năimită (ca pildă, a fost nominalizat Simion Gogu în calitate de muncitor)[1].

Exact peste o lună, la 6 august 1948 a avut loc şedinţa Comitetului executiv al Consiliului raional Căuşeni al deputaţilor muncitorilor (aşa s-au numit atunci consilierii raionali) care a examinat gospodăriile „chiaburilor” din Căuşeni. Lista numiţilor chiaburi a fost discutată şi aprobată. În ea a fost inclus şi Ion Ciobanu care „a avut 20 de hectare de pământ şi un restaurant”, în care vindea „vin şi rachiu” şi care „a aplicat munca năimită”. Tot atunci, responsabilul Secţiei financiare, tov. Sidorenco, a fost împuternicit să ia impozitul agricol, în conformitate cu Decizia nr. 822 a Consiliului de Miniştri al RSSM din 30 august 1947. Aşa dar, familia Ion şi Zenovia Ciobanu au fost catalogate ca fiind „de chiaburi”.

În mai 1949, locotenentul superior Roşcin, şef de secţie din cadrul Ministerului Securităţii de Stat a RSSM, a examinat dosarul familiei Ciobanu şi a constatat că la acel moment membrii familiei Ciobanu sau rude apropiate familiei nu prestau serviciul militar în Armata sovietică, că nu au luptat în detaşamente de partizani pro-sovietice, că nu au distincţii  sovietice sau „careva merite deosebite faţă de Statul sovietic, nu au avut şi nu au”. Familia Ciobanu nu a fost ostilă puterii sovietice, dar nici nu a servit-o pentru a exista o „piedică” în vederea deportării. Altfel spus, „liber pentru deportare!” În continuare, locotenentul (fostului până în 1946) NKVD, tov. Roşcin consideră că Ion Ciobanu, soţia acestuia Zenovia, precum şi fiicele Valentina, Zenovia şi fiul Grigorie „să fie trimişi în locurile îndepărtate ale URSS, în localităţi speciale”.

Totuşi, în cazul familiei Ion Ciobanu a fost un „impediment”. Pe data de 8 iunie 1949, în şedinţa Comitetului executiv raional Căuşeni, Ion Ciobanu a fost exclus din lista chiaburilor. Dar nu trecuse mult timp şi pe data de 22 iunie 1949 acelaşi organ al puterii locale a considerat că pe data de 8 iunie a fost comisă o greşeală, decizia a fost anulată, iar familia Ciobanu re-inclusă în lista chiaburilor. Astfel, soarta familiei Ciobanu a fost pecetluită. În noaptea de la 5 spre 6 iulie 1949 familia a fost trezită din somn şi trimisă în Siberia[2]. Despre acele clipe tragice a vorbit doamna Valentina Ciobanu în rândurile de mai jos.

Am putea trece la expunerea memoriilor doamnei Valentina Ciobanu, dar este important să zăbovim un pic asupra documentelor de epocă. Asta pentru că sunt lucruri demne de reţinut.

După trimiterea forţată a familiei Ciobanu în Siberia, gospodăria lăsată a intrat în custodia Societăţii săteşti de consum selipo[3], activiştii căreia [Ghitlin Samuil Livovici şi Cegorean Ivan Terentievici] au inventariat bunurile agonisite de numiţii „chiaburi”. Contul personal [în limba rusă – Liţevoi sciot] nr. 6 022, întocmit pe data de 6 iulie 1949 [pe document este scris „5 iulie”, dar în realitate documentul a fost întocmit pe 6 iulie], în momentul şi după scoaterea familiei Ciobanu din casă. Astfel inspecţia a trecut în registru următoarele: două case, un sarai [şopron], un beci, două vaci, un porc, calificat de comisie ca fiind „bătrân”, sâsâiac pentru porumb, căruţă, două viţele, prăşitoare, plug, piatră [de la râşniţă], aparat de smulgere [ruseşte – terebilka], o plapumă veche, 30 de găini, porumb – 900 kg, mei – 25 kg,  orz – 50 kg, secară – 30 kg, ceas [de perete], considerat „stricat”; tot aici e scris Niet, adică nu este; indescifrabil [2 kananka?], o oglindă de perete, patru mese vechi, la care suplimentar e scris „2 nu-s”, 4 scaune (suplimentar e scris „nu-s”), două covoare vechi, a câte 3 metri lungime, o peliculă de acoperit masa (veche), un dulap, 4 farfurii de metal („nu-s”), 7 farfurii („nu-s”) 4 perne, un cufăr – este tăiat şi scris suplimentar: „L-a luat Ciobanu”, două lămpi de petrol („nu-s”), picior de la maşina de cusut, pingea de talpă (luată de Ciobanu), 5 poloboace mari („nu-s”), trei poloboace mici („nu-s”), samovar şi ceainic, un dulăpior pentru veselă, pleavă – 300 kg, cornişe de lemn – 2, sticle de 1 litru – 18 bucăţi (e scris „nu-s”), trei mici ceaune din fontă (e scris „nu-s”), 6 kg de lână (e scris „nu-s”), fier de călcat („nu-i”), 14 pahare, diferite – „nu-s”, două căldări, vechi – „nu-s”, făină de porumb, 155 kg, e scris „a luat-o Ciobanu cu permisiunea tovarăşului Kozlov”, făină de grâu, 58 kg – sunt şterse, cratiţe pentru lapte, 22 – „nu-s”; paie – 1,5 tone, o canistră – „nu-i”, forme pentru pâine, 10 – „nu-s”, două coase, 4 sape, două furci – „nu-s”, armă cu o singură ţeavă, 8 oi, trei mei, patru alice, două lighene din metal , cărucior, un poloboc din metal – „nu-i”, ferăstrău de mână – „nu-i”, greblă, două piei de oaie, aţă de cânepă – 2 kg, două farfurii din sticlă, lemne – trei metri cubi.

Aşa dar, cei doi activişti ai Societăţii săteşti de consum Căuşeni au inventariat averea lăsată de familia Ciobanu. Bunurile au fost transmise cooperativei agricole de producţie (colhozului) care avea denumirea „Poruncile lui Lenin” [ruseşte – „Zavetî Lenina”]. Amintesc: una din poruncile lui Lenin a fost „Grabi nagrablennoie” [„Pradă ceea ce a fost prădat”]. În timpul dintre inventariere şi transmitere în proprietatea colhozului multe obiecte, în special – unelte de muncă, au fost prădate. De aici şi notele „nu-i”, „nu-s”.

În dosarul Ion Ciobanu există încă un document, întitulat „Actul de inventariere şi apreciere nr. 6 032”, în care o altă comisie a constatat starea lucrurilor confiscate şi aprecierea lor în ruble. Este uşor de observat că obiectele lăsate de familia Ciobanu erau uzate. De exemplu, oglinda de perete, 50 x 20 cm, „era uzată în proporţie de 70 %”, cele trei perne rămase (în inventar au fost 4) erau „uzate în proporţie de 90 %”, respectiv – oglinda a fost evaluată la 20 de ruble, iar pernele la câte o rublă perna.

Familia lui Ion şi Zenoviei Ciobanu a fost deportată în regiunea Kurgan, raionul Almenevsk, localitatea Yalansk, sovhozul de producere a cerealelor nr. 1.

Ion Ciobanu nu s-a împăcat cu decizia de a fi deportat. Astfel, la scurt timp după sosirea la locul de destinaţie, pe data de 20 noiembrie 1949, Ion Ciobanu i-a trimis şefului KGB din raionul Căuşeni maiorul Hohlov, un demers în care i-a cerut să stabilească de ce a fost inclus în lista deportaţilor în timp ce consiliul raional îl exclusese, şi să i se permită revenirea la baştină. Maiorul Hohlov s-a adresat superiorului său din Chişinău, colonel-locotenentului Vasiliev, anexând la demersul lui Ion Ciobanu extrase din cele două şedinţe ale Comitetului executiv Căuşeni (unul din 8 iunie 1949, celălalt din 28 iunie 1949. Documentele trimise de maiorul Hohlov au fost examinate de alt colonel-locotenent, Gatilov, şi verdictul a fost: a refuza satisfacerea demersului, trimis de Ion Ciobanu.

Au trecut ani grei de supravieţuire în locul de exil.

De la începutul anului 1956 Ion Ciobanu s-a adresat de mai multe ori în instanţele RSSM (Ministerul afacerilor interne, Procuratura generală etc.) cu cereri şi rugăminţi de a i se permite revenirea la baştină. Între altele, a invocat starea gravă a sănătăţii şi incapacitatea de a presta munci fizice; starea sănătăţii soţiei de asemenea era gravă.

Demersurile lui Ion Ciobanu au fost examinate în cadrul Ministerului afacerilor interne al RSSM. Locotenentul superior Zemleanski a studiat dosarul respectiv, s-a informat suplimentar în privinţa motivului deportării familiei Ciobanu şi a tras următoarele concluzii: Ion Ciobanu avea în posesie 10 hectare de pământ. Afară de acestea, mai arenda încă 1-2 hectare. Avea o pereche de boi, o vacă, o viţică, 5-6 oi. A angajat la munci sezoniere câte 1-2 persoane pentru 2-3 zile. Concluzia lui Zemleanski: „Ţinând cont de faptul că gospodăria lui [Ion] Ciobanu ca proporţii era mică, că el nu a avut maşini agricole complicate, nu a folosit permanent forţa de muncă năimită, iar folosirea muncitorilor sezonieri nu a constituit pentru el un izvor de îmbogăţire, consider că deţinerea în continuare a familiei Ciobanu în localitatea specială nu-şi are rostul”. Zemleanski a considerat că Consiliul de Miniştri al RSSM ar trebui să decidă eliberarea familiei Ciobanu, fără a i se restitui averea confiscată.

Iată, rezumativ, istoria dramatică a familiei Ciobanu.

Discuţia am avut-o cu doamna Valentina Ciobanu. Din spusele doamnei, un document în care să fie fixată data naşterii nu a fost găsit. La momentul perfectării paşaportului ea s-a adresat în instanţele respective, acestea, însă, nu au avut un răspuns. În aşa condiţii, din spusele mamei, Valentina Ciobanu s-a născut odată cu un verişor de-al dumneaei, de aici şi anul naşterii – 1933.

În povestirea vieţii tragice, expuse de dna Valentina Ciobanu, am atras atenţia la următoarele:

1. Povestitoarea numeşte animalele domestice, din care s-a hrănit familia Ciobanu, cu diminutive (văcuşoară/văcuşoare, porcuşorul). Acelaşi atitudine şi faţă de instrumentele de lucru (săpuşoară) – dovadă a dragostei faţă de fiinţele şi obiectele care au salvat familia în anii grei ai puterii sovietice din Basarabia. În momentul ridicării, moment de şoc, atât mama doamnei Valentina, cât şi tatăl, au mers să dea de mâncare vitelor şi orăteniilor din jurul casei – încă o dovadă a legăturii strânse între oameni şi animalele domestice pe care le îngrijeau şi de care erau strâns legate.

2. Când este vorba de autorităţile sovietice, cele care au deportat oamenii, ajunşi în Siberia, care i-au trimis în diverse locuri de trai şi muncă, autoarea foloseşte forma impersonală (ne-au ridicat, nu ne-au dat, ne-au mutat etc.).

3. Doamna Valentina foloseşte des cuvinte ruseşti, de multe ori neştiind echivalentul în limba română. Este dovada clară a rusificării forţate, la care au fost supuşi basarabenii, trimişi forţat în Siberia. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu numele persoanelor deportate – ele au fost rusificate sau adaptate limbii ruse (Ion a devenit Ivan, în plus i s-a adăugat patronimicul, specific tradiţiei ruse – Ivanovici).

4. Ocupaţia sovietică, cea din 1940-1941, apoi cea din 1944, cu politicile brutale bolşevice, aplicate populaţiei basarabene, paşnice şi neînarmate, a dus la pulverizarea neamurilor (în sens de rude): o parte din rude s-au refugiat în România, altă parte – deportată, a treia – rămasă pe loc. Doamna Valentina conchide cu durere: „Ne-au dus, în schimb, în Rusia, şi s-a mântuit neamul nostru”. Modul de viaţă tradiţional, cu avantajele şi dezavantajele lui, atunci când bunăstarea era asigurată de solidaritatea de muncă şi întrajutorare frăţească a rudelor, vecinilor etc.,  fost distrus de sovietici.

După discuţia întreţinută cu doamna Valentina Ciobanu, am vorbit cu fratele dumneaei, Grigore Ciobanu, deportat în Siberia la vârsta de doar 7 ani. Dl Gr. Ciobanu este preşedintele Asociaţiei foştilor deportaţi şi persoanelor supuse represiunilor politice din raionul Căuşeni. În vara anului 2014, în acest raion se numărau 181 de persoane, supuse represiunilor politice, inclusiv 60 în oraşul Căuşeni.

În paranteze pătrate am introdus unele precizări la cele povestite de doamna Valentina Ciobanu. Am notat cu cursiv cuvintele ruseşti, folosite de povestitoare, la subsol fiind traducerea.

Interviu şi notă introductivă de Anatol Petrencu

Iunie 2014 – ianuarie 2015

or. Căuşeni

or. Chişinău

Valentina CIOBANU (TALPĂ) şi Grigore CIOBANU

            Soră şi frate, deportaţi din oraşul Căuşeni (atunci – satul Căuşenii Noi) în regiunea Kurgan, Federaţia Rusă, la 6 iulie 1949

 

PRIN ANII DE RESTRIŞTE (1940-1949)

 

„Săraci, lipiţi pământului”

Familia noastră, şi tata, şi mama, sunt din talpă din Căuşeni. În anii războiului [al Doilea Mondial – A.P.] tata a fost la concentrare în Armata Română. Pe front nu a fost trimis, a fost lăsat la vatră. Tata avea 8 hectare de pământ. Noi am avut două vaci cu care aram pământul. Am fost săraci, lipiţi pământului. Cu toate acestea, în 1949, tata a fost ridicat, fiind considerat kulak[4].

Eu eram de ajutor: tata încărca căruţa, eu mă urcam în ea, aduceam producţia acasă, după care mergeam înapoi, cu căruţa. Acum eu eram cea mai mare. Am avut o soră mai mare, care a murit în 1940. Deci, rămăsesem eu cea de ajutor  părinţilor.

În anii foametei [1946-1947 – A.P.] tata era acasă, iată, văcuşoarele celea ne-au scos din foame. Tata vindea surplusul de lapte, cumpăra macuh[5], grâuşor, pe care îl măcinam la râşniţă. [Autorităţile – A.P.] ne-au luat grâul, ne-au luat tot ce am avut, ne-au scuturat totul. Tatei, însă, i-au scris aşa: 20 hectare de pământ, 40 de ştiubeie, pe care noi nu le-am văzut în ochi;  i-au scris aşa, pentru ca să-l ridice în calitate de „kulak”.

Ridicarea

Ziua am fost la câmp, am venit seara, cu săpuşoarele în spinare. Tata mai jelea vacile care ne dădeau lapte. Am mâncat, ne-am culcat. Un suflet i-a spus tatei: „Vaniuşa, că aşa îi ziceau, în seara aceasta au să ridice. Pe cine anume, nu ştiu”. Părinţii s-au gândit că poate va fi ca în anul 1940[6]. Tata a fugit de-acasă. Noi, copiii, ne-am culcat. La ora unu au venit şi ne-au sculat. O ogradă plină de străboci[7]. Ne-au adunat în casă şi ne-au citit zacoanele[8], să nu fugim şi altele.  Mama s-a pierdut cu totul…

Am fost gospodari, am muncit. Aveam doi viţei mici de o săptămână, câteva păsări, un porc – asta era toată gospodăria noastră. Am început a tremura şi a plânge. Mama nu ştia de lume. Ea spunea: „Mă duc de vie în groapă”. Ea credea că va fi despărţită de tata, aşa cum a fost în 1940[9]. Peste câteva ore în ogradă a intrat un autocamion. Între alţii, în curte era un evreu[10], prieten cu tata, care nota totul ce era în gospodăria noastră. El i-a zis mamei: „Ia, femeie, tot!” Da mama i-a răspuns: „Nu-mi trebuie nimic, mă duc de vie în groapă”. Mama îmbla bocind. S-a dus şi a dat mâncare la vaci, la păsări.

Fiind mai mărişoară, eu eram mai isteaţă. Am deschis sofka[11], (aveam o sofkă mare; eram două fete şi mame ţesuse zestre), am întins o veretcă[12] mare pe care tata usca grâul (înainte grâul era spălat, uscat, apoi dus la moară, acum mâncăm orice). Am pus totul pe veretka ceea. Între timp în curte a mai venit un autocamion, chemat de acelaşi evreu, Dumnezeu să-l ierte. El credea că vom lua cu noi toată gospodăria, pe când, în fapt, am urcat trei familii într-o singură maşină.

Mama n-a vrut să ia nimic. Ceea ce ne-a aruncat în maşină evreul, aceea am mâncat. Era o putină cu brânză, pe care a aruncat-o în autocamion (brânză de oi, noi am avut 6 oi, dar ne-au scris 20); a aruncat pielicele care acolo ne-au fost de mare folos. Tata le-a vândut. Erau pielicele de cârlan pentru cuşme. Pe banii câştigaţi tata cumpăra pâine. Mai în scurt, evreul acela ne-a ajutat mult. El a aruncat în camion multe produse şi obiecte, ne-a ajutat să le aranjăm [în caroserie]. Ei, ce puteam eu face, un copil? Soră-mea era cu patru ani mai mică decât mine şi frate-meu era de şapte ani.

Ne-au suit în camion, au strigat la noi, noi toate am început a plânge. Mama plângea pentru că lăsa averea, eu plângeam pentru grădinuţa cu flori: cine o să le îngrijească?

Cei care ne-au ridicat nu au fost militari, ci scârboşi de ai noştri, din Căuşeni.

Ne-au dus în centrul satului (satul Căuşenii Noi). Acolo ne-au ţinut până după amiază. Tata aşa şi n-a venit. El se ascunsese pe la rude, a vorbit cu unul, cu altul, s-a sfătuit, a văzut cum e chestia, cum au ridicat oamenii şi a decis să vină la noi, la gară. Cineva i-a zis: „Du-te, Vaniuşa, la familie, ce va fi, va fi cu voi toţi!” Atunci nimeni nu ştia nimic. Evreul acela ne spunea bine: „Ia, femeie, pentru că o să-ţi trebuiască tot”. El ştia unde ne vor duce. Mama, însă, spunea că nu-i trebuie nimic.

Din centrul satului ne-au dus la gară. După masă, tata a venit acolo, la gară. Unul din vagoane încă era plin de balegă. Apă – nimic, mâncare – nimic.

 „E, ce facem? Facem de mâncare”

 Înainte de a veni la gară, tata trecuse pe acasă. Evreul de care v-am spus era la o masă şi înregistra ceea ce a rămas după ridicarea noastră. În casa cea nouă, în cuhne[13], şedeau câţiva activişti. Au tras coşolka[14] cu ouă, gavanosul cu carne, cavarma[15], şi făceau scrob. Tata zice: „Bună ziua, băieţi!” Ei: „Bună ziua, ghia[16] Vaniuşa!” „Ce faceţi?” „E, ce facem? Facem de mâncare”.

Tata a trecut în camera unde era evreul. Acesta-i spune: „Eu chem un camion, tu încarcă tot ce ai nevoie”. Pierdut, tata s-a dus să dea hrană la vaci, la păsări şi porcuşorului. Apoi a luat o ladă veche de-a mâcăi [bunicii] care era cu făină de popuşoi, a urcat-o în maşină, a mai luat câte ceva (un ghem de lână de pe sobă, încă ceva) şi a venit la noi, la gară. Atunci când a coborât lada, ea s-a desfăcut şi făina s-a împrăştiat pe jos. Lumea de primprejur a adunat făina, care în pestelci, care în torbuşoare[17]. Era mai năpăstuită decât noi. N-am putut aduna făina, tata a lăsat totul.

Am pornit. Fără apă, fără mâncare. Odată în sutcă[18] ne dădeau drumul afară. Nu ştiam de ruşine, eram toţi laolaltă – bărbaţi, femei, flăcăi, fete; erai bucuros că nu faci acolo, în vagon. La locul deportării am ajuns peste zece zile. În timpul cât am mers nu ne-au dat nimic de mâncare, nu au deschis uşile, decât atunci, când coboram cu toţii pentru necesităţi. Nu doresc nimănui să tragă ceea ce am tras noi… (plânge).

REALITĂŢI SIBERIENE

 

Nici acolo n-am avut noroc…

Am ajuns la Şumiha[19]. Au tras maşina la vagon. Nici acolo n-am avut noroc… (plânge). Ne-au urcat în maşină cu oameni străini, nu cu cei din Căuşeni. Din Căuşeni au fost doar doi moşnegi, curat moşnegi – moş Patrachi şi tiotia[20] Sonea, numele de familie nu-l ţin minte. Am urcat în camion, noi, familia Barcari, din Brezoaia (nu, am uitat de unde era) şi alţii.

Ne-au dus într-un colhoz din raionul Yalanski, regiunea Kurgan. Doamne, greu! Ne dădeau câte o strachină de caşă[21]. Strângeau grâul de pe făţare, îl fierbeau şi făceau caşă. Noi stăteam la coadă şi primeam câte o strachină de mâncare. Era amară, da bună.

Am fost cazaţi pe la casele oamenilor din colhoz. Noi am fost repartizaţi la o femeie singuratică, parcă era sălbatică. Nu a fost căsătorită, se înstrăinase de lume. Dar ne-a primit la ea, ce era să facă? I-au ordonat şi a îndeplinit ordinul. La ea am stat până toamna târziu.

Între timp tata a mai scris pe la prietenii lui şi a găsit ferma nr. 1. Acolo unde venisem iniţial era colhoz, acolo unde urma să mergem era fermă. Ne-am mutat. Tata a cerut o sanie, era deja toamna târziu sau iarna, şi ne-am mutat la locul nou. Aici ne-au repartizat într-o baracă. Trei familii ne-am înghesuit într-o încăpere. Era patul nostru, patul moşnegilor şi patul familiei Barcari. Era un coridoraş în care era o plită, la care făceam pe rând mâncare. Produsele alimentare le ţineam sub pat. Cartofii sub pat erau îngheţaţi. Noi dormeam în pat, iar cartofii sub pat erau îngheţaţi. Mama îi scotea, îi fierbea, astfel reuşea să ne hrănească… Hrăni-i-ar Dumnezeu! Da, mama ne făcea mâncare, de foame n-am murit.

Mamei i-au dat de la fermă o sanie cu un bou şi o trimiteau la deal să aducă fân pentru vite. Omătul era cât casa. Boul băga un picior, dar nu-i putea scoate pe altul. Cât chin a îndurat mama mea, sărmana! Venea, apoi, acasă, făcea din nou mâncare.

Tata a intra [la lucru] la lemnărie. Din ceea ce câştiga el, din ce mai vindea, din asta ne hrăneam. Am trăit într-o odaie trei familii, vreo trei ani. În ziua de astăzi nu pot trăi părinţii şi copiii lor… Să nu-i comanzi… Of, Doamne [oftează].

În primăvară [1950] eu am intrat la lucru [în calitate de] priţepşcik[22], la deal. Curăţeam plugul de buruieni. Tractorist era un tătar, foarte cuminte, n-am auzit de la el un cuvânt rău (aşa cum auzi în ziua de astăzi), să te ispitească, Doamne fereşte! Lucram câte 24 de ore un schimb. Eu oboseam spre seară. El se dădea jos din tractor, mă învelea cu hainele lui, curăţea plugul.

A doua iarnă [1951] mi-au dat şi mie o sanie trasă de un bou; pe sanie – un poloboc. Mergeam după apă la un iaz (era un iaz mare) făceam bortă în gheaţă, copcă, încărcam polobocul cu apă, o aduceam la vaci şi turnam în uluce. Aduceam apa de două ori pe zi. Cu asta m-am ocupat. Ne dădeau câte o copeică [adică plata muncii era mizerabilă – A.P.]. Apoi am intrat la lucru la îngrijirea viţeilor. Mi-au dat un grup de viţei, vreo 30 de capete. Mă puneau să rod cu cuţitul cuşca, să fie albă. La 4 dimineaţa mergeam la viţei, rădeam cuşca, mă duceam după lapte, hrăneam viţeii. Aşa, zi de zi am lucrat vreo doi ani.

 Ne spuneau mereu că suntem stabiliţi în acele locuri pe vecie

A dat Dumnezeu şi m-am căsătorit. Ne spuneau mereu că suntem stabiliţi în acele locuri pe vecie. Nu a fost niciodată vorba de revenire [la baştină]. Ei, era băietanul acesta, Dumnezeu să-l ierte! El a tras chin zece ani. Spunea că l-au deportat degeaba [fără temei]. Un comunist din sat a spus [autorităţilor] că el s-a dus voluntar în Armata Română. L-au ţinut închis în sat nouă luni, după care l-au condamnat pe zece ani. Pe soţ îl chema Talpă Nicolae Milentievici, din satul Răspopeni, raionul Rezina[23]. A suferit foarte mult.

Am locuit în baraca ceea până când părinţii au cumpărat o bortă de casă tătărască, un bordei. Era plin de ploşniţe. Uneori aud în stradă critici la adresa Europei. Eu mă mai răstesc la ei: „Duceţi-vă acolo, în Rusia, dacă nu vă place Europa!”

Ei, ne-am mutat din baracă la gospodăria noastră. Am cumpărat o văcuşoară şi aşa trăiam.

Acolo l-m cunoscut pe viitorul soţ. El venise din tiurima[24], părinţii lui fusese ridicaţi şi el venise la ei. Se aranjase la fermă, i-au dat sanie şi aducea fân… [plânge].

Sora mea lucra doiarcă[25] la ferma ceea, mai târziu mama a lucrat la tok[26]. Statul nu ne dădea nimic. Dar, fiind moldoveni, ne-am descurcat. Tata se ducea la tok şi încărca sacul cu pâinică, îl arunca peste gard; acasă creşteam păsări şi ne hrăneam.

Cu apa o duceam prost; apă nu era. În mijlocul fermei era un iezuşor cu papură şi stuf. Ziua apa era tulbure, mergeau vacile la adăpat. Dimineaţa, însă, apa era limpede. Părinţii se duceau şi luau apa cu căldările. Iată cu ce apă am trăit, da nu de asta, de astăzi, filtrată. Şi tot nu-s mulţumiţi lui Dumnezeu!

Apoi, părinţii mei, împreună cu alţi câţiva moldoveni, au săpat o fântână, nu departe de casă. Dar numai dimineaţa puteai să apuci oleacă de apă. Mai mult – nu.

Acolo m-am căsătorit. Mama zicea: „Poate mai lăsăm cu căsătoria, poate ne vom întoarce!” I-am răspuns: „Mama, iată deja câţi ani suntem aici; ei ne-au spus „pe veci”. Asta mi-i soarta”.

 Am îndurat foame, foame… nici nu vă pot spune

 La un an de la căsătorie ne-am construit acolo o căsuţă. Soţul a bătut stâlpi, a pus nuiele, apoi a muruit pereţii cu lut, pe o parte şi pe alta, construind o căsuţă cu două camere. Am avut căsuţa noastră, dar mult chin am tras până am construit-o. Când l-am născut pe primul copil, l-am adus deja în casa noastră.

Am îndurat foame, foame… nici nu vă pot spune. Aveam două găini care se ouau. La prânz soţul venea acasă. Eu îi împingeam ouăle lui, el – mie… [plânge]. Am trăit greu, până am prins şi noi la păsări, ne-am luat apoi şi o văcuşoară.

Tot acolo am născut al doilea copil, apoi – al treilea, pe Volodică, sărmanul, că nu are parte de nimic, tot s-a luptat să scrie…

 

NEDREPTĂŢILE AU CONTINUAT ŞI DUPĂ REABILITARE

            Am lăsat acolo tot ce am agonisit

 Părinţii soţului meu au revenit în Moldova mai devreme. Părinţilor mei, însă, nu le dădeau drumul. De aceea noi am rămas. În 1957 moldovenii au fost chemaţi la pravlenii[27]. S-a dus şi soţul meu. Acolo le-au spus că sunt liberi să plece: „Sunteţi liberi, puteţi să vă duceţi şi să luaţi cu voi cât puteţi lua”.

Da noi ce puteam lua? Pentru un kilogram de bagaj am plătit 16 copeici. Am lăsat acolo tot ce am agonisit: casă, masă, scaune – totul. Şi am venit în Moldova împreună cu părinţii mei, la Căuşeni. De casa părintească – nici vorbă! În ea locuiau primarul Căuşenilor [preşedintele comitetului executiv] Boico şi agronomul colhozului Pântea, cu familiile. După revenire, am stat un timp la o soră de-a mamei, din Căuşeni, dup soţ – Guranda. Ei ne-au susţinut, ne-au îngrijit. Apoi tata a găsit o bortă de casă, o căsuţă mică, pe care a cumpărat-o. Iar soţul meu nu a vrut să trăiască la Căuşeni. El s-a întors în satul lui de baştină – Răspopeni. Acolo m-am dus şi eu cu copiii. Lucram la spitalul din localitate, hrăneam familia. Acolo bărbatu-meu a închis ochii. Eu cu copiii am revenit la Căuşeni.

Casele noastre se află la deal de Poliţie. Fiind ultimul, tata a moştenit casa bătrânească, dar a făcut alta, alături. Împrejurul casei erau trei hectare de pământ. [După revenirea din deportare] l-am rugat pe Boico, preşedintele consiliului orăşenesc: „Dă-mi un loc de casă pe pământul care l-am avut”. Nu mi-a dat.

Tata a vrut să-mi dea un loc de casă în grădina lui, avea 20 de ari de pământ. Dar [autorităţile] nu mi-au dat voie sub motiv că ar fi prea aproape de ţintirim [cimitir]. Am fost de nenumărate ori la Boico, am luptat pentru un loc de casă; nu a vrut să-mi dea.

 …Şi s-a mântuit neamul nostru

 [Înainte de deportare]: Gard în gard cu tata trăia fratele lui Dumitru Ciobanu. Acum în acea casă trăieşte fecioru-său Colea [Nicolae] Ciobanu. Dumitru Ciobanu a murit demult, nici eu nu l-am apucat, pe el nu l-au deportat. Un alt frate de-al tatei, Gheorghe Ciobanu, a plecat în România. Tata era la concentrare [în Armata română]. El i-a spus mamei: „Haide, Zenovia, haide cu noi!”. Mama nu vrut să plece sub motiv că pierde averea. N-a vrut să se ducă în România. Ne-au dus, în schimb, în Rusia. Şi s-a mântuit neamul nostru.

Nunta am făcut-o acolo [în deportare], dar nu an făcut fotografii. Am păstrat undeva fotografia casei noastre, pe care am construit-o acolo. La revenire nu ne-au dat nici un document. Nu am păstrat nimic din locul deportării. Am mers pe la instanţe pentru a restitui averea confiscată. Nu am obţinut nimic. Casele confiscate au fost cumpărate apoi de Boico şi alţii. Nu demult o mahaleancă mi-a spus că feciorul lui Boico vinde casa şi mă întreabă: „Nu vrei s-o cumperi?” Am zis: „Nu!”

Eu am testament, lăsat de mama. Aici, pe locul unde este casa mea, cândva era gunoiştea mahalalei. Fratele meu l-a adus aici pe Platonov [preşedintele Comitetului executiv orăşenesc Căuşeni]: poate mi-a da loc de casă în harman [grădină] la dânsul. Platonov a zis că nu poate. Coborând la vale, vede gunoiştea, după care se întindea şi o toloacă. Platonov zise: „Grişa, ce ar fi dacă ai lua acest loc?” Grişa răspunse: „Ştiu eu, ce-o să zică Valea?” Mi-a spus de discuţia cu Platonov, că în altă parte nu e posibil. Am acceptat. Fratele a mers la Comitetul executiv orăşenesc, a perfectat documentele. Astfel, am obţinut loc pentru construirea casei. Neamurile [rudele] m-au ajutat mult. Un verişor a venit cu tractorul, a împins gunoiul la vale, curăţind locul. Astfel, am ridicat această casă.

La doi ani după ce am ridicat această casă am nimerit la Institutul Oncologic din Chişinău. Am suferit-o şi pe asta. Acum tare mă mai dor picioarele… Nu pot dormi nopţile…

 Aşa-i soarta, soarta omului… Da cât de mult a suferit

 Bietul tata, cât a avut de suferit, sărmanul. Îl ocăra pe Corneiciuc, dacă îl ştii? Tata avea opt hectare de pământ, da acela [Corneiciuc] avea 25 de hectare. Tata a cumpărat pământ de la Corneiciuc. Apoi suduia [înjura]: „Tu-i mama lui, Corneiciuc a avut 25 de hectare de pământ şi a vândut, iar Vaniuşa cel prost a cumpărat. Corneiciuc a rămas, da Vaniuşa – şezi în Siberia!”

Aşa-i soarta, soarta omului… Da cât de mult a suferit, o-o-o-f…

Odată tata se apucase să repare o uşă de la baracă, uşă care nu se închidea. A tras cu toporul în uşor şi a căzut tot acoperişul, cu mult pământ, peste dânsul, vă închipuiţi?  O femeie care a trecut pe lângă baracă m-a strigat: „Valea, crâşa upala na deadiu Vaniu![28]. Alerg acasă. Dacă Dumnezeu e mare, te ajută. Să nu-L uitaţi niciodată! Ajung acolo, lume multă primprejur. Tata era sub pământ. Da Dumnezeu parcă m-a îndemnat să merg într-un loc anume. Dau cu mâinile la o parte ţărâna ceea şi dau de o haină, haina lui! Balka[29] i-a căzut pe şale şi i-a rupt câteva coaste. Am strigat la lume; au venit în ajutor, l-am scos cu-n pic de suflet. Cineva venise cu o căldare cu apă şi-l stropea. Eu am zis: „Lasă, omule, el  şi aşa suferă de răceală”. I-am deschis gura cu o lingură, i-am turnat puţină apa în gură; şi-a revenit. Sora care lucra doiarkă, a venit cu maşina. L-am urcat şi l-am dus la Yalansk, acolo era bolniţă. Pe drum tata şi-a venit în fire. Tata fuma. Doctorul de la bolniţă i-a spus: „Ivan Ivanovici, să lepezi fumatul. Dacă-l laşi, ai să mai trăieşti vreo zece ani”. De fumat tata nu s-a lăsat şi a trăit cu mult peste zece ani, iac-aşa!

Tata a venit înapoi, la pământul lui, şi a bocit pământul… (plânge)

Tata a mai avut în viaţă un proval[30]. Am avut o soră, Tatiana, care a murit în 1941. Ca şi alţii, ea a mers la deal, la lucru. A răcit, având angină. Se simţea foarte rău. Părinţii au chemat medicul, care a internat-o în spital, dar nu s-a uitat la ea [nu a tratat-o]. Mama se ducea la ea dimineaţa şi seara, dar ce putea ea face? Soră-mea a stat la spital trei zile, până i s-au spart glandele. Cei din spital spuneau că de durere sora se căţăra pe pereţi. Avea temperatură mare. Aşa a închis ochii. Au dus-o la morgă. A doua zi, când mama s-a dus s-o îmbrace şi s-o ia, nu i-au dat-o acasă sub motiv că-i „scarlatină”.

Mama povestea: când, totuşi, a intrat în morgă, a găsit-o pe soră-mea jos, pe podea, lângă masa de beton, cu faţa în jos şi plină de sânge. Înseamnă că ei au dus-o vie, vie au dus-o! Probabil, ea s-a zbătut şi a căzut de pe masă cu faţa în jos.

A fost o mare durere pentru ei [pentru părinţi]. N-a trecut mult timp, au lăsat casa, munca şi s-au dus undeva, în altă parte. După care au revenit acasă. Tata smulgea buruienile şi plângea… (plânge).

 Nu am avut parte de linişte

 Şi după stabilirea mea în Căuşeni, după ce mi-am ridicat această casă şi lucram la spitalul orăşenesc, nu am avut parte de linişte. Când mergeam pe stradă auzeam cum rusoaicele din mahala ziceau „Vot, idiot gorşkonoseţ[31]. În certurile, provocate de rusoaice, spuneam că eu am venit acasă, la patria mea, dar ele, ce fac aici? La care ele spuneau: „Noi am fost trimise aici să vă ajutăm!”

DEPORTAT ÎN SIBERIA LA DOAR 7 ANI

 

Grigore Ciobanu:

 

 …Şi pentru deportarea din 1949 se stabilise că dacă capul familiei nu este găsit acasă la momentul ridicării, familia să nu fie deportată

 

[În noaptea de la 5 spre 6 iulie 1949] Când m-am trezit ardea lampa, electricitate nu era. În ogradă erau oameni străini, militari, care ne-au spus să ne pregătim de plecare, să luăm haine, mâncare pentru câteva zile. Dumnezeu să-l ierte, tata a crezut că dacă capul familiei nu va fi acasă, familia nu va fi ridicată. Am adunat documente, le-am consultat şi am tras concluzia că şi pentru deportarea din 1949 se stabilise: dacă capul familiei nu este găsit acasă la momentul ridicării, familia să nu fie deportată.

Un cumnat de-al tatei i-a şoptit că va fi ridicat. Casele noastre erau sus, lângă pădure. Tata a fugit în pădure şi de acolo se uita [ce se întâmpla în gospodăria sa].

Mama cu trei copii mici ofta, of-of-of! Acum este televizor, Internet, da atunci nu era, ce puteam şti? Militarii nu au venit singuri, ci cu câţiva oameni [din localitate]. Unii din ei nu erau comunişti, dar au fost atraşi [în acţiunea de deportare]. De exemplu, Ghitlin, de origine evreu, a fost apoi director al şcolii moldoveneşti de aici[1]. El o îndemna pe mama: „Hai, ia, ia!” El a luat o veretcă, aşa un ţol mare, şi a început a azvârli pe ea haine. Datorită lui am luat cu noi haine.

La gară [Căuşeni] am stat vreo trei zile. Erau nişte călduri de Doamne fereşte! tata a stat cât a stat ascuns şi s-a coborât acasă. Doi din cei care au organizat ridicarea, nişte beţivani şi săraci… Da cum? Ei erau beţivani, de aceea erau săraci. Atunci când tata a intrat în casă şi a dat cu ochii de ei, aceea u încremenit. Unul era cu o sită plină cu ouă, altul deja adusese un urcior de vin din beci, se pregăteau să ia masa. Probabil, fusese lăsaţi ca paznici…

Tata a venit după noi la gară. De acasă luase nişte făină, dar ceva se întâmplase şi făina a căzut pe jos, fiind adunată de lumea de lângă tren.

Din câte ţin minte, am trecut prin Bender [Tighina], am ajuns la Tiraspol. Ţin minte trecerea pe podul de peste Nistru. Fiind mic, nu înţelegeam [ce se întâmplă], dar lumea mai în vârstă a văzut prin ferestruica vagonului că trecem Nistrul. Doamne fereşte, ce bocete, femeile celea boceau…

 Ţin minte cum se hlizeau

 Pot să vă mai spun, povestea mama, că la una din gări localnicii strigau: „Kogo vezut?” „Speculeantov vezut![2]

Au fost greutăţi, chinuri… Aşa ie dat omului, aşa-i fiziologia lui: are nevoie să meargă pentru el afară. Trenul se oprea în mijlocul stepei, soldaţii ieşeau de o parte şi alţii – de altă parte a trenului. Oamenii [deportaţii din vagoane] ieşeau şi se aşezau cum se nimerea, bătrân lângă tânăr, fată lângă flăcău, copil lângă femei străine… Soldaţii ca soldaţii, unii din ei spuneau cuvinte urâte. Nu ţin minte ce cuvinte anume, dar ţin minte cum se hlizeau.

Am mers cu trenul vreo 13 zile. Am ajuns la staţia Şumiha. Ne-au încărcat în maşini, ne-au dus în colhozul „Uhteanka” [?]. Era vacanţă şi şcoala era liberă. Ne-au repartizat – o familie în ungherul ista, o altă familie – în ungherul acela şi aşa mai departe. Acolo am trăit vreo săptămână-două, ştiu eu cât? Ne hrăneau cu nişte balanda, aşa îi ziceau, din ce era făcută nu pot să ştiu, un fel de geandră, era vânătă…

După asta ne-au împărţit pe la casele colhoznicilor. Noi am nimerit la o femeie, îi zicea tiotea Polea. Nu ţin minte să fi fost sfadă între noi [între stăpâna casei şi familia Ciobanu]. Dar femeia era foarte severă, era mereu încruntată.

 O sută de grame de pâine pentru o trudo-zi

 Eram în colhoz, era foarte greu de trăit. [Colhoznicii] erau pe „malul prăpastie”, erau pe moarte [de foame]. În plus, am venit şi noi. Ei, localnicii, supravieţuiau pentru că aveau [în gospodăria personală] câteva găini, o vacă, un viţel; altfel – mureau de foame. Lor ce le dădeau? O sută de grame de pâine pentru o trudo-zi [zi muncă].Eu nu pot să vă spun cât concret şi ce li se mai dădea, dar ştiu exact că era foarte puţin.

Tata meu şi Grigore Barcari din Talmaza[3] au îmblat, s-au interesat ce şi cum şi au cerut să ne permită mutarea în alt loc de muncă. Era iarna, era frig de Doamne fereşte! Ne-au dus cu sania la measo-molocinîi zavod nr. 1[4]. Ne-au lăsat într-o baracă. În baracă – frig. Acolo era un bătrân din Răspopeni. Era aproape de o sobă care se afla într-un fel de coridoraş. Bătrânul din bogaţi, avea lângă el o femeie care îl îngrijea; femeia era tânără de vreo 35 de ani.

În baracă eram 13 familii. Dimineaţă  când ne trezeam, găseam în baracă nu promoroacă, ci gheaţă adevărată, aşa de frig era. Mai mulţi [oameni] ziceau: „Hai să prefacem soba”. Da moşneagul nu vroia. Tată-meu era meşter bun la toate, avea mâini de aur. El l-a convins pe bătrân să prefacă soba şi a reuşit. Când veneam de la şcoală în casă era cald, mi se părea că-i rai. Acolo am trăit vreo doi ani.

 Pe foi au căzut „lacrimile” noastre

 Când a murit Stalin, în 1953, eram în clasa a patra. Nu ştiu cum au reacţionat oamenii [maturi], dar ţin bine minte ce ne spuneau învăţătorii la şcoală. Dar înainte de asta vreau să accentuez următoarele: în vara anului 1949, atunci când ne-au ridicat, eu ştiam şase cuvinte din limba rusă. Unul din ele era „korova[5]. Ei iată, dacă noi am ajuns acolo, în Siberia, undeva pe la sfârşitul lunii iulie, iar la 1 septembrie eu m-am dus la şcoala cu predarea în limba rusă şi am învăţat nu mai rău decât localnicii. În timp de o lună eu am însuşit limba. Mai târziu am constatat că eu ştiam limba rusă mai bine decât ruşii. Iar atunci [în 1949] eu ştiam limba rusă în aşa măsură încât puteam învăţa la şcoală.

Revin: când a murit Stalin, ne-au pus să scriem compunere, după care învăţătoarea a făcut în aşa fel, încât să se vadă cum pe foi au căzut „lacrimile” noastre, ale copiilor.

Localnicii erau oameni ca oamenii. Nu am avut, nu am nici un motiv să-i urăsc. Cei de acolo au fost şi ei, ceva mai devreme decât noi, pedepsiţi, condamnaţi, deportaţi; aşa, poate cu 20 de ani mai devreme, ei sau părinţii lor. Când stai să te gândeşti, Siberia ceea a fost pascudită [6]de bolşevici. Eu nu pot avea ură pe oamenii de acolo…

 Nu am avut şicane

 În 1957 ne-am întors din Siberia. Am venit în Căuşeni şi am stat la o soră de-a mamei. Casa ei s-a păstrat, adevărat – reparată, acum arată altfel, dar s-a păstrat. Atunci, când am venit, casa era bătrânească. Am stat la ea vreo două săptămâni.

Eu am continuat să învăţ în şcoala rusă din Căuşeni. Nu ca să mă laud, dar eu ştiam limba rusă mai bine decât limba română şi mai bine decât etnicii ruşi de aici. În 1961 am fost luat în Armata sovietică. Ţin mite ştirea despre zborul lui Iurii Gagarin în cosmos, aprilie 1961. Iar eu am fost luat [la armată] toamna, pe data de 9 noiembrie. Serviciul meu militar a durat 37 de luni fără două ore. Am fost luat la armată pe 9 noiembrie [1961], la ora 17:30 şi m-am întors peste trei ani, pe data de 9 decembrie [1964], la ora 15:30.

Serviciul militar l-am făcut în Crimeea, într-o unitate de apărare antiaeriană. Acolo aveam de-afacere şi cu documente secrete. Într-una din zile mă cheamă la el partorgul[7], căpitanul Bîkov, un om foarte bun. Mă luase la întrebări, ce şi cum? I-am povestit totul, aşa cum a fost cu familia noastră. El m-a ascultat şi a zis: „Nu, eto Iosif Vissarionovici nemnojko poputal. Idi, sluji![8]. În rest nu am avut şicane.

 Siberia ceea l-a distrus, l-a distrus complet

 În Siberia a fost greu. Eu până nu demult nu ştiam ce înseamnă naţmen[9]. Acolo, în Siberia, nu ne numeau aşa, cel puţin eu nu am auzit. Pe noi ne-au ridicat sărăntocii din sat [din Căuşeni]. După ce ne-am întors din Siberia, unii din ei îi spuneau tatei: „Vaniuşa, locul tău e în Siberia, în Siberia!…” Dumnezeu să-l ierte, tata venise din Siberia foarte bolnav. Dacă ar fi trăit aici [în Moldova], ar mai fi dus-o cel puţin încă zece ani. Siberia ceea l-a distrus, l-a distrus complet.

            În imagini: [aici nu se publică]

Doamna Valentina Ciobanu, vara anului 2014

Ion şi Zenovia Ciobanu, părinţii Valentinei şi ai lui Grigore Ciobanu

Familia Ciobanu în deportare, regiunea Kurgan, Siberia.

 


[1] Aici şi în continuare am folosit documente xerox, adunate din arhivele organelor de forţă ale Republicii Moldova, din Arhiva de Stat de la Tiraspol etc. de dl Grigore Ciobanu, fiul lui Ion şi Zenoviei Ciobanu, deportat în 1949. Îi mulţumesc domnului Grigore Ciobanu pentru informaţiile oferite.

[2] Au fost deportaţi Ion I. Ciobanu, n. 1903, soţia acestuia, Zenovia, n. 1904, fiicele Valentina (n. 1933) şi Zenovia (n. 1936), fiul Grigore, n. 1942. Vezi: Cartea Memoriei. Catalog al victimelor totalitarismului sovietic, vol. I, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1999, p. 416.

[3] Abreviere de la Seliskoie potrebiteliskoie obşcestvo.

[4] Chiabur.

[5] Şrot din floarea soarelui.

[6] În timpul deportării din 1941 (aşa este corect) familiile trecute în lista deportaţilor au fost lăsate, în condiţiile în care capii familiei nu au fost găsiţi.

[7] Aşa doamna Valentina i-a numit pe vânzătorii de neam.

[8] Legile

[9] În deportarea din 1941, după trecerea Nistrului, bărbaţii (capi de familie) au fost scoşi din vagoane şi trimişi cu alte trenuri, separat de restul familiei.

[10] Cuvântul folosit de doamna Valentina (jidan), cu permisiunea dumneaei, l-am înlocuit cu evreu. Conform documentului, analizat ceva mai sus, este vorba de Ghitlin Samuil Livovici, care, împreună cu Cegorean Ivan Terentievici, a inventariat gospodăria lui Ion Ciobanu.

[11] Canapeaua

[12] Pânză din fire de cânepă

[13] Bucătărie.

[14] Coşul.

[15] Carne fiartă cu untură.

[16] Prescurtat de la deadea, nene.

[17] Diminutiv de la torba – traistă.

[18] O zi şi o noapte, 24 de ore.

[19] Staţie de cale ferată în regiunea Kurgan, astăzi – oraş.

[20] Tanti.

[21] Terci.

[22] Muncitor la remorcă.

[23] Astăzi raionul Şoldăneşti. Talpă Nicolae M. (n. 1926). Acuzat de colaboraţionism. Condamnat în 1945 la 10 ani de detenţie într-un lagăr de corecţie prin muncă. – Cartea Memoriei. Catalog al victimelor totalitarismului comunist, vol. IV, Chişinău, Editura „Ştiinţa”, 2005, p. 69.

[24] Puşcărie.

[25] Mulgătoare.

[26] Arie de treierat.

[27] Cârmuirea satului.

[28] „Valea, a căzut acoperişul pe nenea Vanea!”.

[29] Grinda.

[30] Cădere, prăbuşire; în acest caz e vorba de o nenorocire.

[31] Gorşok – oala de noapte; nositi – a duce; în bătaie de joc: „Iată, merge cea care duce oala de noapte” [a bolnavilor de la spitalul la care lucra].

[1] Acum Liceul teoretic „Mihai Eminescu” din Căuşeni

[2] „Pe cine-i duc?” „Pe speculanţi îi duc!”

[3] Deportaţi din satul Talmaza, raionul Ştefan Vodă: Grigore P. Barcari (n. 1896), soţia Eudochia F. Barcari (n. 1898), fiica Eufrosina Gr. Barcari (n. 1934), feciorii Petru Gr. Barcari (n. 1936) şi Ion Gr. Barcari (n. 1942). – Cartea Memoriei. Catalog al victimelor totalitarismului comunist, vol. IV, p. 99.

[4] Fabrica de carne şi lapte

[5] Vacă

[6] De la adjectivul pascudnîi – murdar, scârbos, parşiv; Siberia a fost murdărită de…

[7] Organizatorul de partid comunist

[8] „E, asta Iosif Vissarionovici a încurcat puţin [lucrurile]. Mergi şi fă-ţi serviciul”

[9] Abreviat de la naţionalinoe menişinstvo – minoritate naţională

Comentariile nu sunt permise.