GULAGUL DIN AFARA GULAGULUI

 

GULAGUL DIN AFARA GULAGULUI

Elena BONTEA,

membră a unei familii de deportaţi din s. Drăgăneşti, raionul Sângerei, 5-6 iulie 1949

Notă introductivă

                Doamna Elena Bontea este o distinsă pictoriţă, binecunoscută în Republica Moldova. Domnia sa s-a născut în satul Drăgăneşti, raionul Sângerei, la 10 noiembrie 1933[1]. Autorii enciclopediilor au scris sumar despre viaţa şi creaţia doamnei Elena Bontea. Poate prea sumar… Citim, de exemplu, următoarele: „A absolvit Institutul de pictură, sculptură şi arhitectură „I. E. Repin” din Leningrad (azi Sankt-Petersburg), facultatea de istorie şi teorie a artelor, 1966. Lucrează în domeniul tabloului tematic, peisajului, portretului şi al naturii statice”[2]. Sunt aduse exemple ale unor lucrări de referinţă.

                Scriitorul Iurie Colesnic, editorul enciclopediei „Femei din Moldova”, a inclus în articolul consacrat dnei Elena Bontea câteva detalii noi: „Studii de specialitate la Şcoala Republicană de Arte Plastice „I. Repin” (1952-1957), Institutul de Arte Plastice „I. Repin” din Leningrad. Colaborator ştiinţific inferior la Muzeul de Arte Plastice din Chişinău (1957-1966), profesoară la Şcoala de Arte pentru Copii „A. Şciusev” din Chişinău (1968-1972). Lucrări reprezentative: „Crizanteme albe”, „Viorica”, „Femeia în roşu”, „Iarna”, „Flori”, „Floarea soarelui”, „Balada Mioriţei”, „Cântec de toamnă” ş. a.”[3]. Autorul articolului mai scrie că Elena Bontea a pictat portretele unor scriitori (sunt nominalizaţi câţiva dintre ei), că a avut expoziţii de grup în România, Algeria, Japonia, Polonia, Bulgaria, Germania, că este membră a Uniunii Artiştilor Plastici din Moldova din 1965 şi că are diverse distincţii.

                Pentru munca depusă pe parcursul anilor Elena Bontea a fost decorată cu medalia „Meritul Civic”, dumneaei i s-a decernat Premiul Naţional, titlul onorific de Maestru în Arte. Uniunea Artiştilor plastici i-a oferit Premiul de Excelenţă. Recent, conducerea R. Moldova  i-a conferit Ordinul de Onoare.

                Sursele electronice de informare sunt mai generoase faţă de opera şi soarta distinsei artiste plastice Elena Bontea: cunoscuţi critici de artă au prezentat opera dumneaei[4], au analizat anumite tablouri[5], au completat cu informaţii noi biografia pictoriţei. Astfel, cunoscutul publicist şi scriitor Vlad Pohilă scria următoarele: „Ceva de domeniul misticului s-a produs în existenţa unei copile din Basarabia în primii ani după al Doilea Război Mondial. Era spaimă şi oroare de cotropitori, era foamete, era mizerie pe toată linia şi se apropiau nopţile celea groaznice când oamenii erau „ridicaţi” şi duşi în vagoane de vite spre Ural, Kazahstan, Siberia, Extremul Orient. Tocmai în acele zile, aflarea la o mănăstire de maici a salvat-o pe acea copilă de deportare, căci părinţii, şi alte rude apropiate, au fost împinşi în „bou-vagoane”, fiind forţaţi să ia cel mai lung şi mai chinuitor Drum al pătimirilor noastre, ale celor aflaţi sub un regim barbar, inuman, la mijloc de secol XX… Poate că acea accidentală aflare la mănăstirea Tabăra i-a asigurat fetişcanei la care ne vom referi în continuare şi o carieră impresionantă în lumea artelor? Căci toate sunt în voia Domnului, chiar şi destinul omului de talent. Copila se numea, ca multe alte româncuţe, Elena. Astăzi e bine cunoscută ca Elena Bontea – pictoriţă, critic de artă, care şi-a  găsit adevărata vocaţie şi satisfacţie sufletească în pictură”[6].

                Am dorit să cunoaştem din prima sursă soarta dramatică a familiei Bontea. Am solicitat un interviu doamnei Elena Bontea, pe care ni l-a oferit cu deschidere. Publicăm mai jos textul memoriilor Elenei Bontea, referitoare la anii de restrişte a neamului românesc din Basarabia: prima ocupaţie sovietică (1940-1941), cea de-a doua ocupaţie (începând cu primăvara şi vara anului 1944), foametea provocată de politica dementă a conducerii RSSM (1946-1947), deportarea din 1949.

                Ce ar fi de reţinut din spusele doamnei Elena Bontea?

                1. Este un exemplu clasic de distrugere a unei familii tradiţionale basarabene de către regimul sovietic de ocupaţie. Învinuit de comiterea unor acţiuni obişnuite, dar respinse de Puterea sovietică, tatăl dnei Elena Bontea a fost învinuit de „colaboraţionism” şi condamnat la 10 ani de munci grele în carierele de piatră din URSS.

                2. A suferit familia Bontea: în 1949 au fost deportaţi ca fiind membri ai familiei unui „colaboraţionist”. Dar a avut de suferit tot atât de mult şi Elena Bontea, cea care, datorită împrejurărilor, a rămas în Moldova.

                3. În URSS, în prima jumătate a anilor 50 ai secolului trecut, trenurile erau foarte aglomerate, insalubre, pline de primejdii.

                4. Viaţa basarabenilor în Gulag s-a rezumat la muncă forţată, indiferent de vârstă, la o supraveghere permanentă din partea autorităţilor, la umilire, rusificare, dezumanizare. Dar împrejurările deosebite, extremale, i-au determinat să fie uniţi, să nu-şi piardă credinţa în Dumnezeu şi să nu uite definitiv tradiţiile şi locurile de baştină.

                5. Din Siberia au venit bolnavi, unii din ei – deosebit de grav; deşi au fost reabilitaţi, deportaţilor nu li s-au restituit averile, nu au beneficiat de asistenţă medicală din partea statului, au rămas în continuare un fel de paria a societăţii.

                În paranteze pătrate am introdus mici completări la discursul doamnei Elena Bontea.

                Interviu şi notă introductivă de Anatol Petrencu

                Ianuarie 2015

 

            Amintiri din dulcea copilărie, cea fără de griji…

 

            Eu ţin minte viaţa de până la ocupaţia sovietică [prima ocupaţie, iunie 1940 – iunie 1941]. Mergeam la grădiniţa din sat. Satul nostru avea electricitate, drumul principal era iluminat [pe timpul nopţii]. Era un doctor, Zaporojan; el a făcut electricitatea în localitate.

            Oamenii erau buni gospodari, se înţelegeau între ei. În sat erau şi oameni veniţi: polonezi, mulţi evrei, care s-au integrat foarte bine în comunitatea sătenilor. Erau şi un fel de lipoveni, erau şi ruşi, care trăiau într-o mahala lângă spital. În sat a fost un spital foarte bun. Pe timpul sovieticilor a rămas tot spital, dar mai mult pentru bolnavi de boli infecţioase – tuberculoză ş.a.

            Casa părintească era în aceeaşi curte cu a buneilor. Buneii după tată aveau casa lor, părinţii – pe a lor. Curtea era foarte mare, aveau un loc special unde cultivau usturoiul, apoi îl vindeau. Erau un fel de fermieri de porcine. Aveau cai, trăsură, brişcă, cum spuneau ei, aveau tot inventarul agricol. Şi, aşa cum era atunci la modă, aveau şi maşină de dezghiocat porumbul. Ţin minte acea maşină şi pe noi, copiii, în jurul ei.

            În faţa ogrăzii se întindea un şes, acolo trecea un râuleţ, afluentul Soloneţul. Noi ne jucam acolo, spuneam „La râpă”.

            După grădiniţă am intrat la şcoală. Am început [să învăţ] la şcoala românească, dar pe care nu am absolvit-o, [fiindcă] au venit ruşii [în iunie 1940] şi m-au dat la şcoala rusească, adică cu alfabetul slavon [rus]. Am învăţat un an, ştiu că învăţam bine. Nu am terminat nici această şcoală, a venit războiul [1941, războiul României pentru eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei, Ţinutul Herţa, răpite de URSS, fără lupte, un an mai devreme, în iunie 1940].

            În 1941 am intrat din nou la şcoală, în clasa întâi. Am terminat clasa întâi, clasa a doua şi jumătate din clasa a treia. A venit din nou războiul [1944], nu am reuşit să termin şcoala primară. Din nou au venit ruşii. Eu am mers iar în clasa a treia. În felul acesta am pierdut vreo patru ani.

 

            …a început foametea, mizeria

 

            Am terminat patru clase. Pe urmă a început foametea, mizeria. Tata era la închisoare. El lucrase la o fermă de cultivare a sfeclei de zahăr. Era responsabil de gospodărie, angaja oameni la lucru. Şi cine venea să se angajeze? Se cereau la lucru cei sosiţi în sat, veneticii, mai ales rusofonii. Probabil, unii din ei aveau pică pe tata, cine Dumnezeu ştie? Când au venit sovieticii [în 1944], tata a fost luat îndată. A fost condamnat pentru faptul, cum că, chipurile, din nişte tufari, cu o armă, vroia să tragă în Armata sovietică care intra în sat. Tatăl meu nu a fost în armată, era miop. Deci, el nu a pus mâna pe armă niciodată. Dar nu putea demonstra acest fapt. Asta pentru că s-au găsit „martori”, care au spus, cum că: „da, aşa a fost” [au depus mărturii false]. Pe tata l-au condamnat pe şapte ani. El a avut drept de apel. Aşa auzeam eu, vorbindu-se în casă: „Iaca, a dat la apel”. L-au dus undeva, după care l-au adus în Bălţi, în 1946.

           

            Datorită făinii găsite am scăpat de foame…

 

            Ai mei au primit anunţ pentru ca să se prezinte la judecată. Bunelul a luat un sac cu nuci, pielicele, a mai luat şi altceva, au înjugat la car două vaci şi au pornit la Bălţi. Când au ajuns, judecata deja se încheiase. Aceştia [judecătorii Curţii de Apel Bălţi] au recunoscut mărturiile depuse ca fiind adevărate şi au schimbat termenul de detenţie de la 7 la 10 ani.

            [Bunelul şi însoţitorii lui] s-au întors înapoi. Aveau cu ei un felinar, cum era atunci, cu gaz. Era întuneric. La un moment vacile s-au oprit şi nu mai mergeau. Mama îmi povestea că era un glod mare, ajungea la butucul roţilor. Bunelul i-a zis mamei: „Anică, aprinde felinarul, s-a întâmplat ceva”. Au coborât din car. Ce să vadă? În faţa vacilor erau doi saci cu făină „Lux”. Cine ştie ce o fi fost? I-ar fi scăpat cineva, nu ştiu. Ei au ridicat sacii [în car], au venit acasă. Asta era în plină foamete, vă daţi seama? Datorită făinii găsite am scăpat de moarte. În jur au murit toţi. Nici nu avea cine să-i înmormânteze. Sicrie nu erau, îi înveleau în ţoluri, veretce, şi-i duceau la cimitir. Părinţii mamei au murit mai devreme. O tanti de-a mea, care a trăit cu dânşii, a murit şi ea, a avut cancer. Mai era fratele mamei. Toată gospodăria s-a distrus…

            Tată-meu avea şcoală românească, şapte clase, cum era pe atunci. Scria foarte frumos [caligrafic]. Mama a învăţat la Chişinău, la Şcoala de învăţători de lucru manual. Iată [Valentina] Rusu-Ciobanu[7], [Eleonora] Romanescu[8] ş. a. au absolvit această şcoală. Odată Eleonora Romanescu m-a dus chiar la locul unde era şcoala: vizavi de Universitatea de Stat. Zice: „Hai să vezi unde mama ta a făcut şcoală”.

            Mama n-a reuşit să termine şcoala. A învăţat vreo doi-trei ani. Ea moştenise partea ei de pământ. Fratele ei mai mare avea şi el pământ, dar se făcuse morocănos, zicând că el nu va face nimic pe pământul mamei, cum că „Voi vreţi s-o faceţi pe dânsa cucoană, iar eu să lucrez la pământ”. În familie au început certurile, astfel că ea nu a terminat şcoala. Dar a fost o femeie care a ştiut să educe copiii. Deşi sărbătorile le petreceam împreună, mâncam împreună, totuşi bunicul avea gospodăria şi pământul lui, via lui, iar tata cu mama aveau gospodăria lor.

 

            Drama deportării

 

            În 1949, după Bobotează pe stil vechi, subit a decedat bunicul. Într-o săptămână s-a trecut. El spunea că s-a născut în acelaşi an cu Stalin[9]. El avea puţină şcoală rusească. În anii tinereţii lui la Drăgăneşti nu era şcoală, era ceva pe lângă biserică[10]. A mers la şcoala din Pepeni. Nu a fost mare cărturar, dar a fost un om erudit de la natură, era vrednic, ştia să gospodărească, ţinea la copii. A fost un om evlavios. Dimineaţa spunea rugăciunea „Tatăl nostru” pe care o ştia doar în limba rusă, în română nu ştia. Posturile erau respectate cu stricteţe, nu doar de cei mari, ci şi de cei mici. Chiar bunelul mă ducea întotdeauna la biserică, în fiecare duminică. El îmi spunea: „Fii atentă atunci când părintele citeşte Evanghelia. Eu când voi veni acasă, tu să-mi povesteşti [despre ce citise preotul]. Nu mai ţin minte ce-i ciripeam bunelului.

            Familia noastră nu a fost avertizată că va fi deportată. Mama umbla cu achitarea zaimului[11]. Averea ne-a fost sechestrată de două ori: prima dată în 1944, a doua oară în 1946.             Începuse foametea. Noi aveam două vaci, am avut şi oi, aveam şi păsări. Porci nu am avut. [În timpul foametei, 1946-1947, părinţii] ne-au hrănit cu lapte, puneau în el ceva, nişte frecăţei, nu ştiu ce. De unde şi cum apărea terciul noi nu ştiam. Totul era învăluit în secret. Animalele erau ascunse. Noi toţi dormeam într-o încăpere mică, în sarai, casele erau pustii. Iar în sarai era ocolul pentru vite. Înainte acolo erau caii, acum erau vacile. Bunelul mergea prin pod, cobora la vite pe o scară ştiută doar de el. Uşa era încuiată pe dinăuntru. Bunelul mai pusese şi o talancă: în caz de ceva – să audă.

            În 1949 eu am terminat clasa a V-a, sora mea mai mare terminase clasa a VI-a, cea mai mică – clasa a IV-a, iar fratele terminase clasa a II-a sau a III-a. Noi aveam o mătuşă la mănăstirea Tabăra [satul Tabăra, raionul Orhei]. De hramul mănăstirii noi am mers la mătuşa noastră, la mănăstire [Doamna Elena are în mâini o fotografie de epocă şi explică]. Asta sunt eu, asta-i mama, asta-i mătuşa, asta-i o vecină din Drăgăneşti. Mătuşa de la Tabăra era fiica bunicii după tată, sora tatei. Bunica ne-a îndemnat să mergem la mănăstire. Am mers pe jos: eu, sora mea mai mare şi o verişoară de-a noastră din Drăgăneşti. La Teleneşti am dormit la rude de-ale noastre, după care am ajuns la Tabăra. Am stat acolo un timp oarecare. La plecare mătuşa a spus: „Lăsaţi-o pe Lenuţa să mai rămână oleacă la noi”. Şi eu am rămas.

            Ţin minte, era duminică. Eu dormeam într-un coridor şi deodată aud plânsete. Dar înainte de asta: în acea noapte am avut un vis de coşmar. Visasem cum că uşile şi ferestrele caselor noastre erau bătute cu scânduri în formă de „X”; eu vroiam să intru înăuntru şi nu puteam. Ştiţi, aşa un vis, plus plânsetul, pe care îl auzeam, m-au făcut să mă trezesc şi să întreb: ce se întâmplă? Ce-i asta? Răspunsul a fost: „Iată, i-au ridicat pe toţi şi i-au dus în Siberia”[12]. În felul acesta eu am rămas [la mănăstire]. Mătuşa se temea să mă ţină în continuare. Îi era frică că odată cu mine o vor lua şi pe ea. Un timp oarecare m-am ascuns: ba în pod, ba în beci, ba în scârte de paie. E, da pe unde se mai putea? Dacă ar fi vrut să mă găsească – mă găseau. Am stat eu cât am stat acolo [la mănăstirea Tabăra] după care m-am dus la altă mănăstire – la Răciula. Am stat acolo o iarnă [1949 spre 1950]. Am văzut că nu se întâmplă nimic şi m-am întors din nou la mătuşă-mea. Aici, însă, începuse o altă „porăială”. Mătuşă-mea considera că eu trebuie să rămân în continuare în acea mănăstire, îmi pregătise şi tacâmuri ş. a. Eu i-am spus că vreau să învăţ. Ea se împotrivea, spunând: „Ai venit de la maică-ta într-o rochiţă, în ea şi te du, dacă nu vrei să mă asculţi”. Mama trimisese scrisoare în care mă îndemna s-o ascult [pe mătuşă-mea].

 

            Am fost un copil nefericit

 

            Într-o dimineaţă, eu, copil neascultător, am fugit. Mi-am zis: „Mă duc la Drăgăneşti. Acolo este un învăţător care ştie că am învăţat bine, am să-l rog să mă primească la şcoală”. Făcusem din nou o întrerupere de doi ani, fiind fugară încolo-încoace. Am venit la Drăgăneşti. Am mers la învăţătorul care mi-a fost şi diriginte de clasă. Era vecin cu noi, un om foarte cumsecade. Era sever la şcoală, dar bun în ambianţa cu prietenii lui.

            Director al şcolii era un om tânăr, Leonid Culiuc, fostul ministru al Culturii, avea atunci vreo 27 de ani. Fostul diriginte mi-a spus: „Lenuţo, eu mă duc la director. O să mă interesez dacă el poate face acest lucru”. Eu vroiam să mă înscriu în clasa a VII-a, pentru că trecusem deja toate vârstele. Atunci aveam 18 spre 19 ani. Profesorul s-a dus la director, l-a convins, m-au primit în şcoală cu condiţia să repet clasa a VI-a la cursurile de seară, iar la zi să fac clasa a VII-a. Astfel, după sărbătorile din octombrie [aniversarea revoluţiei bolşevice din octombrie 1917, după stilul calendaristic nou – 7 şi 8 noiembrie – zile de odihnă în URSS] am fost înscrisă la şcoală. Nu ştiam de geometrie, de alte obiecte, dar mi-am dat întreaga străduinţă. Am stat la rudele din sat: puţin la unele, apoi mergeam la altele şi tot aşa. A fost un an foarte greu pentru mine. Dar am fost ajutată de rude şi de învăţătorii din şcoală. Ştiţi, nu a fost cel puţin unul care să zică „Bontea, n-am timp” sau altceva. Întotdeauna, atunci când mă adresam [după ajutor], ei mi-l ofereau. Iată, de exemplu, tatăl domnului [Victor] Gaiciuc, fost ministru [al Apărării[13]] a fost un om foarte cumsecade. El m-a ajutat foarte mult, la algebră, de la clasa a VI-a la a VII-a. Am absolvit şcoala, fiind eminentă.

            După deportarea familiei [1949] mi-a fost frică să mă întorc acasă [la Drăgăneşti]. Ştiam de la rude ce s-a întâmplat. Eu l-am iubit foarte mult pe bunel, iar după moartea lui, mama a fost dragostea mea cea mare. Am iubit-o foarte mult pe mama. Am fost un copil nefericit: tocmai pe cine am iubit mai mult, de aceea am fost lipsită. Toată speranţa mea era în mama. Am dorit întotdeauna să mă duc la ea. Familia noastră a fost deportată în Bureat-Mongolia[14], în tundră, iată fotografia [vezi în Anexe].

 

            Eu vreau la pictură…

 

            Eu vroiam să mă duc       [să învăţ] la pictură. Mătuşă-mea, sărmana, dacă nu a avut copii, se gândea astfel: cine o va ţine la bătrâneţe? Cine o va îngriji? Şi, iaca, fata asta [Elena Bontea], rămasă fără părinţi, fără nimeni… „Hai s-o facem felceriţă”, zise mătuşă-mea. Ea insista să merg la medicină şi gata. Se pornise cu mine să mă ducă la Chişinău. Avem atestat de eminentă.

            Mătuşă-mea era o femeie foarte frumoasă. Încă din născare, însă, avea ceva la picior. În ciuda operaţiei făcute şi tratamentelor, nu s-a putut vindeca. De mică a fost dată la mănăstire. Era o femeie ageră, o bună croitoreasă, cosea haine de pe reviste [de modă], tot mapamondul din raionul Orhei venea la ea, la croitorie. În fine, merge mătuşa asta a mea, atunci era tânără, avea vreo 40 de ani, merge cu mine la şcoala de medicină. Intrăm să depunem documentele. Cei de acolo [de la comisia de admitere] se uită în acte şi zic: „Da, te primim”. La care eu am spus: „Da eu nu vreau să intru”. „De ce?”. „Eu vreau la pictură, nu vreau aici”. Mătuşă-mea zice: „D-apoi eu de ce am venit cu tine? De ce am cheltuit banii?” Bocind, am ieşit afară. M-am aşezat pe o bancă şi i-am zis: „Eu nu mă duc nicăieri. Rămân la Chişinău şi mă duc la şcoala de pictură”. Mătuşa mea era nedumirită: „Ce i pierdut acolo? Ce-ţi trebuie pictură?”

            Vreau să zic că la Tabăra era o fabrică de covoare. Aşa se numea ea – „fabrică”, da totul se făcea manual. Munca de acolo a fost organizată de nişte evrei. Ei spuneau „artel”, „lucrăm la artel”. Mătuşă-mea lucra la acel artel. Era o muncă de salahor. [La mănăstire şi la artel] veneau pictori. A venit odată o pictoriţă [Ana] Baranovici[15]. Soţul ei, Dumitru Sevastian, este considerat clasic în arta noastră[16]. El a făcut studii la Bucureşti, de origine era lipovean din Tulcea, a fost doi ani stipendiat la Roma, în perioada interbelică. Evreii, susţinători ai regimului comunist, au venit de acolo [din România, căreia URSS i-a luat sub ameninţarea forţei Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa] aici [în Basarabia, anexată de sovietici în iunie 1940]. Între ei erau şi [Lazăr] Dubinovschi[17], şi [Mihail] Grecu[18] cu Fira lui, şi alţii.

            Dumitru Sebastian a venit şi el încoace. S-a căsătorit cu Ana Gheorghievna Baranovici, cea care venea pe la maici. Eu vedeam ce picta ea, am iniţiat un dialog, i-am spus că-mi place [să pictez].

            Revin: şi zic mătuşă-mii: „Eu vreau la Ana Gheorghievna”. „Ei bine, zice mătuşa, hai la Ana Gheorghievna”. Aveam adresa ei; am venit. Ea s-a uitat la mine şi zice: „Ştii ce? Să mergem la soţul meu. El a predat la colegiu”. Acolo, pe strada „Ismail” erau atelierele [pictorilor]. [Soţul Anei Baranovici] se uită aşa la mine şi zice: „Da de ce vrei să intri la şcoala de pictură?” I-am zis că-mi place să pictez, că vreau să lucrez cu culorile. El zice: „Draga mea, eşti o fetiţă bine, ce-ţi trebuie ţie corvoada asta? Nici odată nu vei avea sărbători, nici odată nu vei avea voie bună. Asta-i un chin pentru toată viaţa. Iar ţie îţi trebuie să ai familie, să duci o viaţă normală. Sfatul meu e să nu te duci [la şcoala de pictură]”.

 

            Nu am spus nimănui niciodată nimic că părinţii mei sunt deportaţi

 

            Eu, totuşi, m-am dus. M-au primit. Am susţinut examenele, am fost admisă. Eram eminentă, aveam bursă. În felul acesta am rămas la Chişinău, la Şcoala de pictură. Mereu eram atrasă în comsomol[19]. Eu, însă, ştiam din ce familie eram. La admitere în comsomol trebuia să completez o anchetă, în care să indic statutul social al părinţilor. Către acel timp tată-meu fusese eliberat din închisoare, dar fără dreptul de a reveni la baştină, în Moldova. El se dusese la familie, în Bureat-Mongolia. Astfel, în acea anchetă trebuia ori să nu scriu nimic [despre părinţi], ori ceva superficial – când şi unde m-am născut, una-alta… Dar asta nu era convingător. Eram chemată săptămânal [la comitetul comsomolist] şi întrebată de ce nu vreau să intru în organizaţie. În răspunsuri făceam diverse şmecherii. Astfel, odată le-am spus colegilor: „Nu vedeţi că m-am abonat la „Pionerskai pravda”[20] şi mai este timp până voi intra [în comsomol]?” Ei spuneau: „Tu ai deja 19 ani, nu ţi-i ruşine să citeşti „Pionerskai pravda”?, la care le răspundeam că mie mi-i interesant să citesc acest ziar. În grupul de studenţi erau şapte băieţi şi eu, singura fată. Băieţii insistau: „Uite, toţi au intrat [în comsomol]. Tu eşti staroste [şef de grupă], înveţi foarte bine…” Eu le răspundeam: „Ei, lăsaţi, poate la toamnă”. Şi aşa, „poate la toamnă”, „poate la vară”, nu am intrat în comsomol. Asta din frică să nu fiu dată afară [din şcoala de pictură]. Nu am spus nimănui niciodată nimic că părinţii mei sunt deportaţi.

            Mama mi-a trimis [din Siberia] un colet în care era o blăniţă, un şal frumos, călduros ş. a. Eu m-am împopoţonat şi m-am dus la şcoală. Dar pe atunci era sărăcie. Băieţii s-au uitat la mine şi au zis: „Elena e fiică de popă. Ia te uită cum a venit îmbrăcată!” Când am auzit, m-am speriat. În curte, acolo, unde locuiam la gazdă, era o femeie care lucra la talcioc. Mă dus la ea şi-i zic: ”Tiotea[21] Fenea, iată blana asta, ia-o şi vinde-o. [Din banii câştigaţi] i-aţi şi matale, dă-mi şi mie. Ea [blana] nu-mi trebuie”. Era o scurtă foarte drăguţă, eu împleteam singură, mi-am făcut un fulăraş. Pe atunci era fain de tot. Dar nu-mi puteam permite…

            Eu am păstrat banii [de la blana vândută], am primit bursa pe vară şi am spus: „Mă duc la mama”. Mi-am cumpărat bilet. Doar gazda, la care trăiam, ştia că am părinţii în deportare. Gazda mea era rusoaică. Ea m-a condus la gară. Acolo a văzut un ofiţer care era în compartimentul meu. I-a spus: „Vă rog foarte mult, la Moscova compostaţi biletul acestei fetiţe pentru Ulan-Udă. Pentru că ea singură n-o să se descurce”. Ca militar, o putea face peste rând. Şi a făcut-o. Acolo [în gară] era Doamne fereşte ce de-a lume!

 

            Din Moscova, cu trenul, două săptămâni la cei dragi

 

            Eu am urcat în tren. Am mers cu trenul două săptămâni. [În tren, în vagon] era o mizeria dintre cele mai mari mizerii. Dar pentru mine, călătoria mea, în comparaţie cu cea a rudelor mele, din spusele lor, a fost una fain. [Pentru mine] a fost o călătorie foarte grea, dar – de altă parte -, începeam să înţeleg frumosul. Priveam peisajele de afară. Ţin minte trecerea râului Volga, podul, natura atât de frumoasă. O frumuseţe! Când am trecut Uralul, Doamne! Ce frumuseţe! Mă uitam: iarba era mare; erau nişte vite care nu se vedeau din acea iarbă. Priveam şi mă gândeam: „Ruşii au atâta bogăţie, la ce le trebuie bucăţica asta de pământ? [Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa]. Noi suntem săraci, lipiţi pământului, iar ei, uite, au venit peste noi”.

            Ajungem la Baikal. Până acolo am numărat 63 de tuneluri, construite de condamnaţi de pe timpul ţarului[22], tuneluri trecute prin granit. Mergeam prin tunele cinci, zece, douăzeci de minute, era ceva de groază. Am ajuns la Baikal. Trenul s-a oprit. [Pe parcursului drumului] trenul se oprea [la staţii] şi stătea ore întregi până venea trenul din direcţia opusă. Noi am ieşit cu vasele şi am luat apă din Baikal. Chiar am o fotografie. Eu am fotografiat Baikalul din tren [Examinăm câteva fotografii, făcute de dna Elena Bontea cu aparatul de fotografiat „Liubiteli”[23]; vezi pozele din Anexe].

            Cu o noapte înainte de a ajunge [la destinaţie] în vagon rămăsesem doar eu şi o bătrână. Vagonul fusese atât de aglomerat, încât nu aveai unde pune un deget. Nu ţin minte ce am mâncat, ştiu că nu-mi ajungea aer. În vagon erau copii mici, care făceau de toate, [pasagerii] mâncau usturoi, peşte, erau mirosuri grele. [La un moment] eu am ieşit în tambur. Uşile la vagon erau deschise. Eu mă ţineam cu ambele mâini de bare, când, deodată, din alt vagon, intră vreo patru bandiţi. Eu i-am considerat bandiţi: m-au apucat, unul, altul. Doamne fereşte, puteau să mă arunce din tren, nu ştia nimeni nimic. Nu ştiu de unde am luat forţa asta, m-am smuncit din mâinile lor, i-am tras unuia o palmă (nu ştiu de ce am făcut-o, la ce mi-o trebuit?) şi am intrat în vagonul meu. M-am urcat pe patul cel mai de sus al compartimentului şi am stat acolo chitic toată ziulica. Astfel de cumpene am avut în drumul acela.

            Eu nu am trimis familiei mele o telegramă sau o scrisoare, prin care să anunţ venirea mea. Am vrut să le fac o surpriză. Dar cu cât mă apropiam mai mult de ultima oprire, cu atât mai mult înţelegeam că surpriza mea se poate transforma în nenorocire. M-am agitat foarte tare: prin vagon mergeam încolo-încoace, mă aşezam ba pe un pat, ba pe altul. Am avut o noapte de coşmar [ultima noapte a călătoriei].

            Am ajuns în Ulan-Udă. De acolo trebuia să iau alt tren, în taiga, spre localitatea Onohoi[24], raionul Zaigraevo. Am mers cu trenul până acolo. Am coborât. De acolo [de la staţia de cale ferată] trebuia să merg câţiva kilometri pe jos. Am dat peste un mongol cu trăsură. M-a luat cu el şi am ajuns [la destinaţie]. Eu nu ştiu ce bagaj aveam, nu ţin minte să fi luat ceva mult din Moldova.

 

            În comunitatea moldovenilor din Onohoi, Siberia

 

            [În faţa mea] erau barăci. Am întrebat de cineva care-i baraca lor [a familiei Bontea]. Mi-au arătat baraca şi uşa. Moldovenii de acolo mă întrebau: „Da de unde eşti? Da cine eşti?” Le-am răspuns cine şi de unde sunt. Mi-au zis că toţi sunt plecaţi la muncă, iar mama mea s-a dus la magazin. Am stat aşa până a venit mama. Oamenii s-au adunat în jurul meu, acei care nu erau în schimb. Acolo era o fabrică de traverse pentru linia ferată. Lucrau toţi, în schimburi. Sora mea mai mică a lucrat de la vârsta de 13 ani. Toţi munceau. Mama mea nu lucra pentru că era bolnavă.

            Când a venit mama, iată acest moment de neuitat! Eram de pe drum, istovită; aveam părul lung, plin de păduchi, nespălată, nedormită. Mama a încălzit apă, m-a spălat şi m-a culcat. Am dormit două sutce[25]. Ai mei vroiau să mă vadă, mama le deschidea uşa şi le spunea: „Iată, vedeţi? Doarme. S-o lăsăm în pace să doarmă până se va trezi”.

            Pentru ei era un fenomen: eu am parcurs o distanţă de şapte mii de kilometri. Oamenii care fusese doar până la Bălţi, rar cine din ei fusese la Iaşi, unii mai fusese prin România, eu, însă, mă refer la ţăranii noştri care ştiau doar de Bălţi, Floreşti, Orhei, Chişinău. Acestea erau drumurile lor. Să vină cineva din Moldova pentru ei era ceva nemaipomenit. Parcă eram un extraterestru. Mă pipăiau, nu înţelegeau cum am putut veni.

            Călătoria am făcut-o în vara anului 1953. Stalin deja murise. Îmi amintesc că [la aflarea veştii] eu eram foarte tristă. La şcoală aveam un învăţător, un pictor, Rostislav Vladimirovici Ocuşco[26]. După lecţie m-a oprit şi mă întreabă: „Ce-i cu dumneata? De ce eşti aşa tristă?” El nu ştia că am părinţii deportaţi şi eu i-am răspuns: „Ştiţi, mama mi-i bolnavă”. El zice: „Da, înţeleg, dacă mama e bolnavă…”

            Mama într-adevăr a suferit foarte mult. Condamnarea tatei, moartea bunelului… La scurt timp după venirea în Siberia a murit bunica. Mama mi-a arătat o cămăruţă, aşa, cât coridorul ista. Acolo au fost plasate trei familii, în prima iarnă [1949 spre 1950]. Spunea că nu aveau cu ce respira. Bunica a murit sufocată. Bătrână, bolnavă, câte [greutăţi] a îndurat în drumul spre Siberia? Le dădeau peşte sărat şi nu le dădeau apă; dizenterie, păduchi, o mizerie întreagă… Îi ţineau în soare, în ploaie, era, de fapt, un fel de exterminare lentă. Şi ea [bunica] a murit, sărmana, în decembrie [1949], în primul an de deportare.

            Eu am avut dreptul să stau acolo [în Onohoi] doar zece sutce. Mama era foarte necăjită pentru că trebuia atât de repede să mă întorc. Am fost la mormântul bunicii. Mama mi-a povestit cum au înmormântat-o. Ei ştiau tradiţiile de înmormântare, de cununie, de botez, dar în localitate nu era preot. Mama povestea că au găsit un bărbat care, din fericire, avea cu el o psaltire. El a venit la înmormântare şi a citit câteva rugăciuni. Ştiind ce face preotul, el primul a aruncat ţărâna în formă de cruce. Mama le-a scris maicilor de la mănăstire [Tabăra] şi acolo i-au făcut [bunicii] prohodul. Eu am luat de pe mormântul bunicii o mână de ţărână şi am adus-o în Moldova.

            Când venisem eu în vizită la ai mei, în 1953, fiecare familie deja avea camera ei. Mama avea afară o bucătărioară din lemn, acolo a încălzit apă, acolo m-am spălat. Familia noastră avea două capre. Mama mi-a dat nişte puf să i-au cu mine. Aveau un butoiaş plin cu peşte. Aveau şi găini. Când m-am uitat în butoiaş, acolo era „argint” – era peşte din Baikal, un peşte extraordinar! Ei acolo de foame nu mureau, câştigau şi nişte bani. Dar faptul că erau umiliţi în aşa condiţii, că erau ca la închisoare, că nu aveau voie să iasă [din localitate] fără autorizaţie – asta îi demoraliza complet. În fiecare lună trebuiau să semneze la comenduire că ei sunt pe loc. Am întrebat-o pe mama, minte de copil: „Voi ce mâncaţi de Anul nou? Ce fructe mâncaţi?” Mama mi-a răspuns: „Lenuţo, ne aduc nişte mere din China, mari, un măr e de jumătate de kilogram. Dar nu au nici un gust, nici nu adie cu merele din livada noastră”[27].

            Sau, acolo era un fel de lână foarte preţioasă, lungă, mătăsoasă. Am intrat într-o curte, unde o femeie scărmăna lâna. Eu ăi zic: „Vai, ce lână frumoasă!” Da ea se uită la mine şi zice: „Ei, lâna noastră e mai bună, aşa cum e ea, cu scai, cornuţi…” Din tot ce era acolo, nimic nu era bun. Pentru dânşii totul era străin şi nimic nu se lipea, ca nuca de perete. Când am plecat de acolo, toţi cei care nu erau în schimb la lucru, m-au petrecut doi-trei kilometri pe jos până la gară. Mama mergea de parcă petrecea un mort, mergea susţinută de braţe de două femei. Când am urcat pe scara vagonului şi m-am uitat de sus, am văzut o mulţime de oameni. Ei au ridicat mâinile şi strigau: „Cui ne laşi, cui ne laşi?” Ştiţi, era o privelişte de groază…

 

            Noi nu suntem cu nimic vinovaţi

 

            În vara anului 1953 lumea ştia deja că Stalin a murit. Înainte de a reveni în Moldova, mama a zis aşa: „Iată noi avem bani. Şi-i dăm şie, du-te la Chişinău, găseşte un avocat şi roagă-l să scrie peste tot că noi nu suntem cu nimic vinovaţi”. Într-adevăr, dacă [autorităţile locale] ar fi zis să intrăm în colhoz, am fi intrat şi în colhozul acela nebun. Pe noi, însă, nu ne-au solicitat în colhoz. De ce au deportat oamenii? Pentru ca să sperie lumea şi să intre în colhoz. Dar la noi nici nu au venit să ne atragă. Mama avea suspiciuni: „La noi nu vin. Ceva se va întâmpla”.

            Dacă mama a zis aşa, aşa am făcut. [Revenind la Chişinău] de unde până unde, găsesc un avocat, evreu, invalid, dar un om cu carte. El era avocat. I-am povestit toată istoria noastră. El a zis: „Bine, eu mă apuc”. A început să scrie demersuri, pe care le semnam eu. Mai întâi s-a adresat puterii locale. Peste un timp oarecare mă văd chemată la KGB, în aceiaşi clădire unde e şi astăzi (la „planetariu”). În faţă era o sală imensă, iar eu stăteam la uşă. De la o masă enormă se ridică un ofiţer şi zice: „Tî cito pişeşi? Precrati pisati! Tvoi roditeli tam, gde im polojeno bîti. Uhodi i zacroi rot![28]. Plângând, am venit la avocat. Îi spun ce şi cum. El zice: „Nu-i nimic, noi vom scrie mai departe”. Şi a scris din nou. Nu a trecut mult timp şi sunt chemată la ministerul de Interne. Un ofiţer de acolo a strigat la mine: „Tî, kulaţkaia svoloci! Skolilko budeşi pisati? Precrati. Esli net – tebia toje tuda otpravim![29] Eu – din nou la avocat. Îi spun cele întâmplate. El zice: „Nu-i nimic, vom scrie la Moscova”. A scris şi la Moscova. Dar, ştiţi, deja atmosfera era alta, începuse „dezgheţul”. La putere era Malenkov[30]. Mai trecuse ceva timp, am fost invitată la Judecătoria Supremă. Tot aşa, o sală imensă, de la o masă, un funcţionar de acolo mi-a citit: „Bontea Parascovia Grigorievna – svobodna![31] Când am auzit acest cuvânt [liberă] am înlemnit: bunica era moartă, iar ei au declarat-o liberă. I-a pomenit şi pe ceilalţi – toţi sunt liberi. Un ofiţer care m-a condus, mi-a spus: „Nu, mî tebea pozdravleaem! Vot tî jiva, zdorova, ne tereaieşsea, ucişsea, eto oceni horoşo![32]. I-am scris toate acestea mamei. Iar peste un an ei au fost eliberaţi. Cred că demersurile mele nu au influenţat eliberarea lor.

 

            Drumul înapoi: Ulan-Udă – Moscova – Chişinău

            După ce am coborât din trenul Ulan-Udă – Moscova am vrut să-mi las bagajele la camera de păstrare. Coborând pe scări, cineva mă întreabă: „A cuda vî edete?”[33]. Eu zic: „V Moldaviu, v Kişiniov”[34]. El continuă în limba română: „Şi eu merg la Chişinău”. Al lăsat bagajele la camera de păstrare după care el zice: „Nu aţi vrea să mergem să luăm masa? Dar să aşteptăm puţin, vine şi prietenul meu”. Era un bărbat simpatic, curăţel. Zice: „Am ieşit recent din puşcărie”. A venit şi prietenul lui, am urcat la etaj [în restaurant]. Au pus o masă împărătească. Ambii ieşiseră nu demult din puşcărie. Au scos bancnote mari [pentru plata consumului]. După masă mai era mult timp până la plecarea trenului [spre Chişinău]. Moldoveanul întreabă: „Da acum ce facem?” Eu zic: „Dacă tot avem timp liber, aşi vrea să vizitez Galeria Tretiakov”. Minte de copil! Ei au zis: „Bine!” Au luat un taxi, am mers la Galeria Tretiakov, am intrat înăuntru. Am privit tablourile. Eu am rămas foarte decepţionată, am ieşit afară. Mi-am spus în mintea mea: „Mă întorc la Chişinău, dau foc la instrumentele mele, nu-mi trebuie nimic! Eu pot învăţă bine. [Mă las de pictură], mă dus la Universitate, la matematică, asta îmi place, asta am să fac!”

            Mai mult nu ţin minte nimic: unde s-au dus însoţitorii mei, unde s-au pierdut? A mers moldoveanul acela cu mine ori nu, nu ţin minte. Am urcat seara în tren, am ajuns la Chişinău, după care am mers la mănăstire, în altă parte nu aveam unde.

            Revenirea familiei

            Când familia mea s-a întors în Moldova, mama era foarte bolnavă. Eu trăiam în Chişinău, la gazdă. Erau în anul patru de studii. Ei, sărmanii, nici nu aveau unde trage. Casa părintească [din Drăgăneşti] a fost naţionalizată. În ea era o policlinică veterinară. Pe lotul de pământ de lângă casa buneilor [autorităţile] au dat locuri de casă pentru oameni din sat. I-am primit la mine, la gazdă. Aveam o gazdă bună. Venise tata, mama, surorile şi fratele. Sărmanii, de pe drum, greu, cu bagaje, mirosuri de drum. I-am băit, i-am hrănit. Iar mai departe, unde să se ducă? S-au dus la Teleneşti, la fratele mamei. Acolo erau două case, una a bătrânilor [casa părinţilor doamnei Ana Bontea, mama Elenei Bontea], iar moşu-meu stătea în casa lui.

            Decesul mamei. „Sărmana, a avut frică până la moarte”

            Eram în vacanţa de iarnă. Am văzut-o pe mama grav bolnavă. Am luat un taxi şi am adus-o la Chişinău, la gazda mea, o femeie foarte de treabă, rusoaică. Era învăţătoare de clasele mici, soţia unui puşkinist care locuia la Moscova. Ei aveau o fiică şi aşteptau ca ea să termine 10 clase [şcoala de cultură generală] şi să plece şi ele. Ea [gazda] m-a chemat într-o parte şi-mi zice: „Lena, tvoia mama bolina racom. Ia znaiu etih bolinîh”[35]. A spus că mama trebuie internată în spital. Dar ea nu aea viză de reşedinţă în Chişinău. Am decis să chemăm „Salvarea”. Am chemat-o de câteva ori. „Niet propiski, ne beriom”[36]. Până la urmă s-a găsit o doctoriţă care s-a îndurat de mama şi a internat-o la Spitalul republican de pe strada „Lenin”[37], la terapie. Mergeam la ea în fiecare zi. Ea avea momente când se simţea mai bine, când mai rău. Odată m-a chemat doctorul, şeful secţiei, un evreu care vorbea româneşte şi mă întreabă: „Ce s-a întâmplat cu mama dumitale, a fost afectată? De multe ori nu orbeşte adecvat”. I-am răspuns: „Ea a venit din deportare”. „Totul este clar”, a zis medicul.

            Într-o zi, după prânz, am vizitat-o din nou pe mama. La plecare, o femeie din salon a ieşit după mine, m-a condus puţin. Era o femeie inteligentă, cu studii româneşti. Ea stătea în spital împreună cu fecioru-său. Băiatul avea vreo 19-20 de ani. Ea îmi spune: „Mama ta are cancer. Eu am auzit cum doctorul le vorbea practicanţilor”. Băiatul ei venea spre noi. Ea zice: „Şi eu cu fiul meu avem cancer la sânge. Degrabă vom muri”. Am rămas stupefiată: erau oameni tineri, frumoşi. M-am îngrozit: mama mea avea atunci 50 de ani. De la spital până la gazda mea am mers, plângând în hohote.

            Într-o altă zi, când venisem la mama, ea întreabă: „Lenuţo, tu ai venit? Uite maşina, am văzut cum te-au dus [în Siberia]”. Mama avea halucinaţii. Femeile din salon mi-au spus că mama plânge mereu, aiureşte. Mama a fost atât de profund traumatizată, încât, sărmana, a avut frică până la moarte [de regimul comunist]. Îi spuneam mamei că la şcoală, la adunări, era condamnat cultul personalităţii [lui Stalin], la care ea reacţiona vehement: „Taci, nu vorbi. Închide gura! Nu spune nimic, nu vreau [să aud]”.

            Pentru mine este foarte dureros ceea ce vă spun. De ce o fac? Pentru ca să nu se mai repete ceea ce a fost. Cei care vin după noi trebuie să ştie că libertatea este cel mai scump [lucru] pe lumea asta. Libertatea şi sănătatea. Averile,  decoraţiile sunt lucruri trecătoare. Noi cum am venit [cum ne-am născut] cu nimic, aşa ne vom duce.

            Mama a fost trecută de la terapie la chirurgie. Medicii considerau că, posibil, a fost atacat doar un plămân. Mama devenise parcă mai limpede. Eu îi aduceam de mâncare, ea câte puţin mânca. Au vizitat-o tata, fratele ei. Ea, însă, nu vroia să meargă la operaţie, nici în ruptul capului. Refuza medicamentele. Eu am insistat să fie operată. Medicii au operat-o. După operaţie doctorul mi-a spus: „Pregăteşte-te mama ta degrabă va muri. Noi am deschis pieptul şi l-am închis la loc. Este foarte târziu”.

            La o săptămână [după operaţie] ea, sărmana, a murit. Am înmormântat-o la Tabăra. Ea avea un păr lung, în tinereţe ajungea până la podea. Şi la spital avea părul lung. Într-o zi m-am dus cu foarfecele să i-l retez, doctoriţa, însă, a protestat: „Ea [mama] a îngrijit toată viaţa acest păr şi tu vrei să i-l tai, nu e poate, ascunde foarfecele”.

            Tatăl meu a trăit la Teleneşti. Acolo şi-a cumpărat o căsuţă. Sora mea mai mică [Larisa] a vândut casa lui de la Teleneşti şi l-a luat la ea, în Drăgăneşti. Acolo a murit, acolo e înmormântat. Acum câţiva ani, Larisa s-a mutat la Tabăra, în casa unei mătuşi de-a noaste. Soţul ei a murit de tânăr. Ra tractorist, ceva se întâmplase cu tractorul. Are doi copii, un băiat şi o fată. Băiatul a rămas la Drăgăneşti, în casa ei.

            Fratele, Vasile Bontea, e la Teleneşti. S-a căsătorit, au construit o casă.

            Revin asupra unor detalii: când am mers la Drăgăneşti am întrebat de oamenii care au cumpărat câte ceva din averea familiei noastre, deportate în Siberia. Am găsit un covor care cândva era pe patul bunicii. Acum era tăiat în două, o jumătate era cu pleavă într-o poiată, altă jumătate era aruncată pe nişte butoaie.  Era prea lung şi noii stăpâni l-au tăiat în două.

            Din lucrurile luate de rude în Siberia am observat, atunci, când am mers acolo, un lighean, în care ne spălam acasă.

            Deportarea părinţilor, rudelor, s-a răsfrânt foarte negativ asupra noastră. Cariera mea a fost foarte anevoioasă.

            ANEXE

            În imagine: 1. Familia deportată: bunica Parascovia Bontea, Ana Bontea, mama dnei Elena, surorile Zinaida şi Larisa Bontea, fratele Vasile.

            2. Fotografie realizată în vara anului 1953: tatăl – Pavel Bontea, mama – Ana, surorile şi fratele dnei Elena Bontea.

            3. Elena Bontea – adolescentă.

            Elena Bontea. Amintiri, amintiri



[1] Literatura şi Arta Moldovei. Enciclopedie în două volume. Vol. 1, Chişinău, 1985, p. 105. În alte surse anul naşterii este indicat greşit (1936), vezi: Femei din Moldova. Enciclopedie, Chişinău, Editura Museum, 2000, p. 51.

[2]Literatura şi Arta Moldovei. Enciclopedie, p. 105.

[3] Femei din Moldova. Enciclopedie, p. 51.

[4] De exemplu, Ludmila Toma, dr. în studiul artelor. Elena Bontea şi magia luminii // http://www.akademos.asm.md/files/Elena Bontea şi magia luminii. Pdf [accesat la 13 ianuarie 2015]

[5] De pildă, Dumitru Crudu. Femei care au păstrat aprinsă flacăra speranţei, cu referire la tabloul „Amintiri, amintiri…” // http://www.timpul.md/articol/femei-care-au-pastrat-aprinsa-flacara-sperantei-21225.html[accesat la 13 ianuarie 2015]

[6] Vlad Pohilă în: http://www.mnam.md/index.php?option=com_content&view=article&id=125:elena-bontea-pictur&catid=8:arhiva&Itemid=27&lang=ro[accesat la 13 ianuarie 2015]

 

[7] Valentina Rusu-Ciobanu, n. 1920, pictoriţă basarabeană, membră a Uniunii Artiştilor Plastici din RSSM soţia regretatului pictor Glebus Sainciuc, mama pictorului Lică Sainciuc.

[8] Eleonora Romanescu, n. 1926, pictoriţă basarabeană, membră a Uniunii Artiştilor Plastici din RSSM.

[9] Dictatorul comunist Iosif Stalin s-a născut în anul 1878.

[10] Biserica despre care este aici vorba a fost construită din piatră în anul 1882 (sau 1822 ?) şi are hramul Sfântul Ierarh Nicolae. Drăgăneştia // Localităţile Republicii Moldova. Itinerar documentar-publicistic ilustrat, vol. 5, Chişinău, Editura Draghiştea, 2005, p. 594 (anul 1822), p. 596 (anul 1882).

[11] Împrumutul de stat obligatoriu.

[12] Conform informaţiilor, incluse în „Cartea Memoriei”, din satul Drăgăneşti, raionul Sângerei, a fost arestat şi condamnat, în 1946, pe 10 ani de muncă silnică, pentru pretinsul „colaboraţionism” Pavel V. Bontea, născut în 1903, tatăl dnei Elena Bontea.

                În iulie 1949 au fost deportaţi în Siberia, sub învinuirea de a fi membrii familiei unui „colaboraţionist” Parascovia Gr. Bontea, mama lui Pavel. În anul deportării împlinise 66 de ani, se născuse, deci, în anul 1883 [În „Cartea Memoriei” e scris greşit 1875]. A murit în decembrie 1949 în Siberia. Despre asta povesteşte dna Elena Bontea în acest material.

                A fost deportată mama dnei Elena Bontea – Ana Bontea, născută (din spusele dnei Elena) în anul 1905 [În „Cartea Memoriei” e scris greşit 1901]. De asemenea, în aceiaşi noapte, au fost ridicate surorile dnei Elena: Zinaida Bontea, sora mai mare, născută în anul 1931 [În „Cartea Memoriei” e scris greşit 1934]; a decedat acum trei ani, 2012. A fost deportată sora mai mică a doamnei Elena, Larisa Bontea, născută în anul 1935 [În „Cartea Memoriei” e scris greşit 1938], în prezent locuieşte în satul Tabăra, raionul Orhei. În sfârşit, este vorba de fratele dnei Elena, Vasile Bontea, născut în anul 1938 [În „Cartea Memoriei” e scris greşit 1940]. În prezent este locuitor al oraşului Teleneşti.

[13] Victor Gaiciuc, n. 1957, în s. Pepeni, r. Sângerei, ministru al Apărării în perioada aprilie 2001 – octombrie 2004, general, doctor în ştiinţe istorice.

[14] Republica Autonomă Sovietică Socialistă Bureat-Mongolă, capitala Ulan-udă.

[15] Ana Baranovici, n. 1906, la Tighina. Studii – Şcoala de Bell-arte din Chişinău; membră a Uniunii Artiştilor Plastici din Moldova (1945); a desfăşurat expoziţii în ţări de peste hotarele RM – Bulgaria, România, Mongolia etc. // Literatura şi Arta Moldovei. Enciclopedie, p. 80; Femei din Moldova. Enciclopedie, p. 36.

[16]Dumitru Sevastian (1908-1956 ) – pictor din RSSM. În enciclopedia Literatura şi Arta Moldovei apare cu numele de familie rusificat – Sevastianov Dmitrii Kuzmici, vezi: Literatura şi Arta Moldovei. Enciclopedie în două volume, vol. 2, Chişinău, 1986, p. 231.

[17] Lazăr Dubinovschi (1910-1982) – sculptor din RSS Moldovenească, promotor al ideologiei comuniste în sculptură. Este autorul statuii ecvestre a lui Grigorii Kotovski din Chişinău (1953), a ansamblului monumental numit „Comsomoliştii-eroi”. Aşa cum scria presa timpului, „una din reuşitele monumentalisticii moldoveneşti” este ansamblul „Karl Marx şi Fridrieh Engels” din faţa clădirii CC al PCM (astăzi e clădirea Parlamentului RM). Vezi: Literatura şi Arta Moldovei. Enciclopedie, p. 202. Monumentul a fost mutat la „Moldexpo”.

[18] Mihai Grecu (1916-1998), artist plastic basarabean, format în spațiul culturii românești; considerat un inovator şi o „personalitate complexă și extrem de dotată” // http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Grecu (accesat 11 ianuarie 2015)

[19] De la kommunisticeskii soiuz molodioji – uniunea tineretului comunist din URSS.

[20] Organul de presă central al organizaţiei de pioneri (copii de vârsta gimnazială) din URSS.

[21] Tanti.

[22] Dar şi pe timpul „ţarului” roşu Iosif Stalin – A.P.

[23] Marcă de aparat sovietic „Liubiteli” [„Amatorul”].

[24] Vezi: https://ru.wikipedia.org/wiki/онохой

[25] În limba rusă o sutcă înseamnă o zi şi o noapte, 24 de ore.

[26] Rostislav Ocuşco (1887-1966) – pictor şi pedagog, a studiat la Şcoala de Arte din Chişinău (1922) şi la Iaşi. A predat desenul la licee din Cetatea Albă, Ismail, la Şcoala de Pictură din Chişinău.

[27] Merele din China erau mari, nu neapărat să cântărească o jumătate de kilogram, erau şi gustoase. Dar gustul merelor de acasă era cu totul altul; dorul de casă era mai puternic şi anihila parţial realităţile siberiene.

[28] „Ce scrii? Încetează! Prinţii tăi sunt acolo unde li-i locul. Mergi şi închideţi gura!”

[29] „Ei, canalie de chiabur! Cât timp vei mai scrie? Încetează! Dacă nu vei înceta, te voim trimite acolo şi pe tine”.

[30] Gheorghii Maximilianovici Malenkov (1902-1988), martie-septembrie 1953 – conducător al URSS, 1953-1955 – prim ministru al URSS.

[31]Bontea Parascovia Grigorievna – e liberă!”

[32] „E, noi te felicităm! Eşti vie, sănătoasă, nu te pierzi, înveţi, asta-i foarte bine!”

[33] „Dumneavoastră unde mergeţi?”

[34] „În Moldova, la Chişinău”.

[35] „Lena, mama ta are cancer. Cunosc astfel de bolnavi”.

[36] „Nu are viză de reşedinţă. Nu o internăm”.

[37] Acum bulevardul „Ştefan cel Mare şi Sfânt”

Comentariile nu sunt permise.