În cadrul Programului de Stat „Recuperarea şi valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar-comunist din RSS Moldovenească în perioada anilor 1940-1941, 1944-1953” un grup din 13 persoane, inclusiv – subsemnatul, a realizat o expediţie de documentare şi comemorare a victimelor represiunilor bolşevice, comise pe insulele Soloveţki din Marea Albă şi pe teritoriul Republicii Karelia, în special – la construirea şi reconstruirea Canalului Marea Albă – Marea Baltică (mai larg cunoscut – „Belomor-canal”).

Duminică, 19 iulie 2015, după liturghia din Biserica „Întâmpinarea Domnului”, preotul paroh dr. Octavian Moşin a binecuvântat iniţiativa pelerinajului spre Mănăstirea Soloveţki. Membrii expediţiei au luat pământ din patru părţi (Parcul Catedralei din Chişinău), pentru a-l duce şi depune pe locul unde autorităţile comuniste sovietice au omorât concetăţenii noştri.

Călătoria a început luni, 20 iulie 2015. Iniţiatorul (autorul ideii) şi conducătorul expediţiei a fost dl conf. univ. dr. Andrei Dumbrăveanu, şeful Departamentul „Radio şi Televiziune” din cadrul Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, Universitatea de Stat din Moldova (USM). Domnia sa a fost asistat de doi cameramani – dl Andrei Moraru (USM) şi dl Ghenadie Popescu, colaborator al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală din Chişinău. În componenţa echipei, de asemenea, au fost: istoricul Ion Negrei, vice-preşedinte al Asociaţiei Istoricilor din Republica Moldova, dl Constantin Pirogan, nepotul regretatului Vadim Pirogan, prizonier al Gulagului, autorul unor importante memorii [1], diaconii Alexandru Guţuleac şi Anatolie Cobzac (împreună cu soţia Natalia Cobzac) din cadrul Mitropoliei Moldovei. Asistenţa medicală a expediţiei a fost asigurată de medicul Ion Cojocaru, om deprins cu călătoriile, iar la volanul microbuzului Universităţii au fost şoferii domnii Alexandru Gore şi Anatol Surlari (cu fiul său Ilie), descendenţi ai unei familii de deportaţi.

Am mers pe şoseaua Chişinău-Soroca, am trecut Nistrul la Cosăuţi, cu podul plutitor (pus în mişcare de curentul apei râului şi mânuit cu dibăcie de două persoane). Frontiera am trecut-o la Iampol, apoi am mers spre Vinniţa, Kiev, Cernigov, am trecut graniţa ucraineano-bielorusă şi am ajuns în Gomel (Belarus). Noaptea oraşul era iluminat, curat; în clădirea gării feroviare – monumentul lui V. I. Lenin.

Prima noapte a călătoriei am dormit în microbuz.

A doua zi am continuat pelerinajul, de la Gomel spre Moghiliov şi Vitebsk. Belarus lasă o impresie pozitivă: peste tot curat, îngrijit, cel puţin la drum – gardurile au aceeaşi formă şi sunt vopsite în aceleaşi culori.

Ajunşi la Vitebsk, am vizitat Mănăstirea de călugări „Sfânta Treime” Marcu (rus.: Sveato-Troiţkii Markov mujskoi monastîri). Apostolul şi evanghelistul Marcu, autorul Evangheliei după Marcu, a fost întemeietorul primelor comunităţi creştine în Egipt, fondatorul Bisericii din Alexandria. Avându-l ca model pe Marcu din Egipt, un alt Marcu, proprietar de pământ, a decis să se retragă într-un loc pe atunci pustiu, la peste 4 km de Vitebsk, pe malul drept al Dvinei de Vest, şi a construit cu propriile mâini o capelă, ducând aici o viaţă de pustnic. În curând, la Marcu au venit şi alţi creştini (călugări), astfel s-au pus bazele Mănăstirii. Biserica şi chiliile au fost construite în secolul al XVII-lea.

La rugămintea fondatorilor Mănăstirii, Mitropolitul Kievului Petru Movilă, român (moldovean) din Suceava [2], a trimis pe egumenul Elisei şi confraţii săi de credinţă pentru a conduce averile acestui Locaş sfânt.

Istoria Mănăstirii este strâns legată de istoria politică a teritoriului pe care este ridicată: de la cuceriri şi pustiiri la înălţări şi prosperare. Dar nici o calamitate sau cucerire din trecut nu poate fi comparată cu devastările bolşevice. Până la urmă, în anii 20 ai secolului trecut, Mănăstirea a fost închisă, iar clădirile (biserica, chiliile, alte spaţii) au fost folosite pentru necesităţi economice. Urmele acestui dezastru mai sunt vizibile şi astăzi: din anul 2000 Mânăstirea se reconstruieşte cu mari dificultăţi.

Am participat la slujba religioasă şi am lăsat comunităţii mănăstireşti produse alimentare, pe care le-am avut pregătite din timp pentru astfel de cazuri.

Am continuat drumul spre Sanct-Petersburg, am ocolit „capitala de nord” a Federaţiei Ruse, îndreptându-ne spre malul de sud al Lacului Ladoga. Am mers spre est, apoi am cotit-o la nord, spre oraşul Lodeinoie Pole. Dar nu am ajuns în acest oraş, ci am luat-o spre dreapta, pe un drum obişnuit, am ajuns în localitatea Tervenici, unde se găseşte Mănăstirea de maici „Pokrovo-Terveniceskii”. Aici am fost cazaţi în hotelul Mănăstirii.

(va urma)

Prof. univ., dr. hab. Anatol Petrencu

7 august 2015