Drumul spre Arhipelagul Soloveţki (Note de călătorie, partea a II-a)

A doua zi, la ora 6 – deşteptarea. O bună parte a grupului nostru a mers la liturghie. După serviciul religios, maica Nektaria ne-a propus o excursie prin Mănăstire. Din spusele ghidului, dar şi din broşura, consacrată renaşterii acestui Locaş sfânt[1], aflăm că primele biserici ortodoxe pe aceste meleaguri au apărut acum o mie de ani, ele fiind construite din lemn şi având hramul arhanghelului Mihail. Iată de ce sute de ani biserica şi cimitirul din preajmă s-au numit „Mihailovschi”. În 1865 a fost sfinţită prima catedrală din piatră, Mănăstirea devenind prosperă şi binecunoscută Ortodoxiei Ruse, având şcoli, bibliotecă, spital, dar şi ierarh notorii.

În anii dictaturii bolşevice Mănăstirea a fost desfiinţată, catedrala Uspenski a fot transformată în club sătesc (cămin „cultural”), în care activiştii comunişti şi comsomolişti desfăşurau adunări, priveau filme, organizau „serate” dansante. După ce clubul (căminul „cultural”) a fost mutat în altă clădire din satul Tervenici, spaţiile Mănăstirii au fost folosite pentru depozitarea grâului, îngrăşămintelor minerale, sau grajd pentru vite. În 1991, anul în care URSS îşi dădea obştescul sfârşit, pe locul Mănăstirii erau doar ruine. Odată cu dispariţia Mănăstirii a pustiit şi satul din preajmă, Tervenici.

Atrage atenţia ascultătorilor şi cititorilor modul de a ocoli numirea clară a celor ce se fac vinovaţi de distrugerea până la temelie a Mănăstirii, care era prosperă până la lovitura de stat bolşevică din octombrie 1917. Astfel, autorii broşurii nominalizate scriu: „În timpurile probei de foc a credinţei, evlaviei şi conştiinţei parohia Tervenici a avut aceiaşi soartă ca şi sutele de mii de alte parohii ortodoxe”[2]. Despre ce fel de „timpuri de probă de foc” e vorba? Autorii nu scriu direct despre asta. Nu e de mirare. Se pare, societatea rusă nu a conştientizat încă în deplină măsură amploarea crimelor, comise de  bolşevici faţă de propriul lor popor şi valorile spirituale şi materiale ale acestuia. Dovadă convingătoare în acest sens este chiar denumirile administrative ale locului unde ne găseam: capitale regiunii se numeşte Sankt-Petersburg, iar regiunea „Leningradskaia”, adică de la numele (pseudonimul) Lenin, conducătorul acelui partid criminal care a pricinuit distrugeri incomensurabile.

Dar Mănăstirea a renăscut ca Pasărea Fenix din propria cenuşă. În primăvara anului 1991 pe ruinele fostei Mănăstiri au venit viitoarele călugăriţe, iar la 14 octombrie acelaşi an a avut loc prima liturghie. Cu o zi mai devreme (13 octombrie) Maria Artemenko s-a călugărit, devenind prima măicuţă a Mănăstirii.

Locaşul sfânt Pokrovo-Terveniceskii este reconstruit. Bisericile au fost renovate, a fost ridicat căminul pentru pelerini, iar un grup de muncitori construia scara de la lac spre bisericile Mănăstirii.

Principalele obiective ale Mănăstirii Pokrovo-Terveniceskii sunt Icoana Maicii Domnului, pictată de Maria Baranova din Odessa şi dăruită Mănăstirii şi un Izvor cu apă tămăduitoare. Din spusele maicii Nektaria, atât Icoana, cât şi Izvorul ajută credincioşilor, tinerilor care doresc să aibă copii, precum şi celor ce vor să se debaraseze de alcoolism şi narcomanie.

Am vizitat toate obiectivele Mănăstirii. Una dintre acestea a fost Catedrala de peşteră, construită în sol, asemenea unui beci şi unde sunt expuse icoane, sculptate în marmură neagră. Catedrala este închinată sfinţilor părinţi de la Lavra Kiev-Pecersk.

După vizitarea Mănăstirii am continuat drumul spre Petrozavodsk, iar de acolo, spre nord – la Medvejegorsk. Aici am mers la Muzeul raional (de istorie), amplasat în clădirea fostului hotel al Direcţiei Canalului Marea Albă – Marea Baltică. Pe perete a fost montată o tăbliţă cu următoarea informaţie: „Simonov Konstantin Mihailovici. 1915-1979. Prozator, poet şi dramaturg sovietic; a vizitat or. Medvejegorsk în anul 1938 şi a locuit în această clădire – fostul hotel al Direcţiei Canalului Marea Albă – Marea Baltică”.

Clădirea fostului hotel are patru nivele, este în delăsare, folosită de mai multe organizaţii, inclusiv – comerciale. În faţa clădirii se înalţă monumentul lui S. M. Kirov. Am discutat cu dl Serghei Ivanovici Koltîrin, directorul Muzeului, privind confecţionarea unei cruci de lemn şi alte momente, legate de comemorarea consângenilor noştri, care şi-au pierdut viaţa la reconstruirea Canalului Marea Albă – Marea Baltică (despre activitatea noastră la Medvejogorsk voi menţiona ceva mai târziu, când am revenit în acest oraş după documentarea de la Solovki).

De la Medvejegorsk am mers spre nord până în oraşul Kemi, situat pe râul cu aceiaşi denumire, şi care este aproape de Arhipelagul Soloveţki. În anii totalitarismului comunist în acest oraş erau aduşi oamenii condamnaţi de regim, iar de aici, cu vapoarele, erau duşi pe insula Soloveţki. Erau condiţii de groază datorită numărului mare de oameni, aduşi cu trenurile, şi spaţiilor modeste şi mizerabile, în care îşi aşteptau „călătoria” spre insula Soloveţki. Nu întâmplător, Kemi a rămas în memoria condamnaţilor drept „Poarta Iadului”.

În ceea ce ne priveşte, am mers la Casa Pelerinului (un fel de hotel pentru pelerinii creştini), unde pentru o sumă simbolică am primit fiecare câte un loc pe un pat de scândură (laviţă), supraetajat (trei nivele, în total vreo 30 de locuri într-o odaie), dar binevenit pentru călătorii obosiţi de drumul lung.

(va urma)

Prof. univ., dr. hab. Anatol Petrencu

11 august 2015.

 


[1] Pokrovo-Terveniceskii jenskii monastîri [Mănăstirea de maici Pokrovo-Terveniceski], f.l., f.a.

[2] Ibidem, p. 4.

Comentariile nu sunt permise.