Pe data de 10 noiembrie 2015, în Sala de Conferinţe a Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova (BNRM), şi-a desfăşurat lucrările prima şedinţă a Clubului Istoricilor din Republica Moldova. La ea au participat istorici (profesori universitari, cercetători, profesori din licee), ziarişti, tineri din diverse licee din Chişinău.

Iniţial au fost puse în discuţie câteva subiecte organizatorice. În primul rând – motivele ce au determinat decizia de a convoca această şedinţă: în pofida situaţiei nefavorabile, prin care trece Republica Moldova, am constatat că există, totuşi, un interes sporit faţă de trecutul românilor, al altor popoare din Europa şi Lume, interes manifestat atât de tineri, cât şi de oameni în vârstă. Şi subiectele ce stârnesc interesul oamenilor sunt diferite. Chiar dacă astăzi beneficiem de posibilităţi mari în privinţa informaţiilor, totuşi nimeni niciodată nu va înlocui graiul viu şi comunicarea directă între oameni. Iată de ce ne-am gândit la înfiinţarea unui Club de discuţii în care să analizăm diverse subiecte istorice, să citim şi să prezentăm cărţi de istorie, să facem schimb de idei şi opinii.

În cadrul discuţiei au luat cuvântul dl dr. Viaceslav Stăvilă care a salutat iniţiativa constituirii unei organizaţii a istoricilor, organizaţia care să ia atitudine faţă de anumite evenimente din societate şi să ia apărarea istoricilor care exprimă adevărul despre trecut. Istoricul şi publicistul Alexandru Moraru a susţinut ideea convocării istoricilor, propunând schimbarea denumirii acestei reuniuni. În luarea de cuvânt profesorul universitar, doctor habilitat Ion Buga a salutat convocarea istoricilor în prezenta şedinţă, amintind totodată publicului, că există Asociaţia Istoricilor din Republica Moldova şi nu ar fi bine să scindăm istoricii basarabeni.

La dezbateri a luat cuvântul dna Anastasia Balmuş, venită special la şedinţă din Cimişlia, unde deja activează o Universitate Populară „Nicolae Iorga”. Domnia sa a vorbit despre activitatea Universităţii şi despre necesitatea conlucrării mai strânse între istoricii de profesie şi iubitorii de trecut. La şedinţa a fost prezentă doamna Daniela Buga, care a vorbit despre subiectele propuse de Ministerul Educaţiei pentru BAC-2015 şi problemele apărute.

După ce au fost ascultate toate propunerile (a înlocui denumirea de „Club al istoricilor” în „Asambleia Istoricilor din Republica Moldova” sau „Adunarea Generală a Istoricilor din RM” sau „Cenaclul de discuţie a problemelor controversate ale istoriei” şi altele) a fost luată decizia de a medita asupra denumirii acestei reuniuni a istoricilor, de a veni la şedinţa viitoare cu propuneri privind Regulamentul de activitate, la timpul şi locul desfăşurării adunărilor, la posibilitatea publicării unui Buletin informativ, la stabilirea şi plata cotizaţiilor etc. S-a decis ca următoarea şedinţă a Clubului Istoricilor să aibă loc pe data de 8 decembrie 2015 (a doua marţi a lunii).

A urmat o scurtă prezentare a temei „Românii (basarabenii) în lagărele de muncă din regiunea Sverdlovsk”.

Regiunea Sverdlovsk se află la poalele de est ale munţilor Ural, centrul administrativ fiind oraşul Sverdlovsk, actualmente – Ekaterinburg. Oraşul şi regiunea au avut (şi au) un rol deosebit de mare în economia Rusiei, URSS şi Federaţiei Ruse. Ekaterinburg-ul a intrat în istoria Rusiei prin câteva fapte deosebite: în acest loc, în vara anului 1918, bolşevicii au masacrat familia ultimului ţar al Rusiei, Nicolai al II-lea, iar mai târziu, deja pe timpul guvernării lui Iurii Andropov (la ordinul acestuia) a fost distrusă Casa Ipatiev, locul crimei.

În Ekaterinburg a fost în turnee şi a concertat Vladimir Vîsoţki. Orăşenii ţin mult la păstrarea memoriei distinsului artist: una din cele mai înalte clădiri ale urbei îi poartă numele, iar la parter este deschis Muzeul Vladimir Vîsoţki.

Un alt nume, cu care se mândresc locuitorii Ekaterinburg-ului este Boris Elţin – originar din aceste locuri, bun specialist în construcţii, devenit apoi primul preşedinte al Federaţiei Ruse. În oraş s-a construit şi în curând va fi dat în exploatare un important Centru numit „Boris Elţin”.

Şi încă un moment, strâns legat de oraş şi regiune, – numeroasele lagăre de muncă forţată, în care au lucrat sau unde şi-au găsit moartea foarte mulţi români, inclusiv din Basarabia. Regiunea Sverdlovsk este bogată în resurse subpământene, păduri alte resurse, iar oraşul a devenit unul din centrele industriale importante ale economiei sovietice. Modul de muncă a fost de asemenea de tip sovietic: muncă forţată.

Oraşul Sverdlovsk a fost „deservit” de 9 lagăre de muncă forţată. Astfel, deţinuţii primului lagăr, înfiinţat în anul 1931, numit „Kungursk”, au construit calea ferată Sverdlovsk-Kungursk[1].

În anii celui de-al Doilea Război Mondial în Sverdlovsk au fost înfiinţate lagăre de muncă destinate intereselor de război ale URSS. Astfel, între 10 iunie 1942 şi 13 iunie 1943 a funcţionat Lagărul „Tavdinski”: a fost construită o uzină de artilerie. În aceeaşi localitate, Tavda, a funcţionat (1941-1945) un alt lagăr – Tavdinlag – având în 1942 11 701 lucrători.

Celelalte şapte lagăre de muncă forţată au fost întemeiate după încheierea Războiului germano-sovietic: Lagărul corecțional de muncă „Stroitelistvo 313” (martie 1949- mai 1953) – construirea Centralei electrice de la Verhne-Neivinsk; „Stroitelistvo 314” – construirea altei staţii electrice de la Nijneaia Tura; tot acolo – lagărul „Stroitelistvo 1418” (tăierea pădurii, construirea drumurilor etc.); Bobrovlag, Urallag etc.

În regiunea Sverdlovsk au funcţionat 16 lagăre de muncă forţată, cele mai mari fiind „Bogoslovskii ITL”, destinat construirii uzinei de topire a aluminiului, tăierea pădurii, construcţia caselor etc.; „Vostocino-uraliskii” cu centrul oraşul Tavda (tăierea pădurii, prelucrarea lemnului, producerea traverselor pentru calea ferată etc.); Iveli-lag, cu centrul în oraşul Ivdeli (1937-1960). Numărul deţinuţilor în acest lagăr a fost: 1938 – 16 230; 1939 -20 162; 1940 – 23 531; iulie 1941 – 30 203, după care numărul deţinuţilor a fost în scădere: 1942 – 28 424, în 1960 – 12 930. Anume în acest lagăr şi-au găsit moartea foarte mulţi basarabeni[2]. Aici a murit de foame Ştefan Pirogan, fost primar de Bălţi, tatăl lui Vadim Pirogan[3].

Un alt mare lagăr de muncă forţată a fost „Sevural-lag” cu centrul la Irbit (1938-1960). În 1938 aici munceau 18 571 persoane, în 1939 – 26 963, în 1940 – 32 019, în 1942 – 33 457 (cel mai mare număr, după care numărul deţinuţilor a fost în scădere; în 1960 – 13 201 persoane).

La 8 mai 1942, NKVD al URSS a emis Ordinul 00928 privind folosirea prizonierilor de război la munci forţate, inclusiv – în regiunea Sverdlovsk (la extragerea turbei)[4].  În august 1942, prin Circulara nr. 353 a NKVD se stabilea norma de hrană pentru prizonierii de război (pâine de secară – 400 gr pe zi, cartofi/legume – 500 gr pe zi, peşte – 100 gr pe zi etc., circulara stabilea norma de tutun pe lună, remunerarea în bani pentru munca prestată etc.

După bătălia de la Stalingrad (februarie 1943) în lagărele sovietice de prizonieri de război se numărau 60 984 germani, 38 291 români, 37 679 italieni, 31 299 unguri etc. Într-un raport, datat cu 25 mai 1943, aflăm că în Lagărul nr. 84 din localităţile Monetnaia şi Losinîi, regiunea Sverdlovsk, erau prezenţi 5 805 prizonieri de război, inclusiv 2 064 români. Conform informaţiilor NKVD, prizonieri români (dar şi declaraţi moldoveni) erau în lagărele de muncă din oraşul Azbest (6 534 români, 376 moldoveni din totalul de 16 094 persoane),  din Nijnii Taghil (români 3 228, din 8 622) etc. Din aceleaşi surse aflăm că în septembrie 1945 autorutăţile sovietice au eliberat din lagărele de muncă foşti militari români, inclusiv din regiunea Sverdlovsk: din Azbest – 1070 de persoane, din localitatea Alapaev – 2 020, din lagărul nr. 245 Krasnouralisk – 500, din Dogteasrsk – 500, din localitatea Rej – 200, din Taghil – 400, din Serov – 75. În sumă – 4 765 foşti militari români.

Aşa dar, soarta basarabenilor şi românilor, aflaţi în lagărele de muncă forţată din regiunea Sverdlovsk, urmează a fi studiată în continuare, nu doar pe baza documentelor din Republica Moldova şi România, ci pe baza documentelor din Ekaterinburg, iar în privinţa lagărului din Ivdeli, cred, merită realizată o expediţie ştiinţifică specială, asemenea celei efectuate de un grup de universitari în vara anului 2015 la Medvejegorsk[5].

***

După expunerea acestei scurte comunicări, participanţii la şedinţă au pus întrebări şi şi-au expus punctul de vedere.

În încheiere, dl Alexandru Moraru a făcut o prezentare a cărţilor domniei sale, publicate recent.

A fost prezentată şi monografia domnului Alesandru Duţu[6].

Prof. univ., dr. hab. Anatol PETRENCU, preşedintele INIS „ProMemoria”

15 noiembrie 2015

anatol_petrencu@yahoo.com