Pe doamna Valeria Florea-Dascăl am cunoscut-o în cadrul  Salonului Internaţional de Carte (SIC) din Chişinău, ediţia 2015. În faţa unui numeros public, doamna Valeria Florea-Dascăl şi-a prezentat noua dumneaei carte, întitulată „Caznele”[1]. Pentru cartea prezentată, juriul SIC a oferit autoarei un premiu binemeritat, numit ”Memoria neamului”.

„Caznele” este o carte multe-aspectuală. Autoarea a realizat cercetări de genealogie a rudelor dumneaei, a scris rânduri cutremurătoare despre părinţi. Astfel, fiind în ospeţie la mătuşa sa, Ana Macrinici-Barbăroşie, învăţătoare în satul Hârtopul Mic, raionul Criuleni, în iunie 1941, mama autoarei, elevă în clasa a cincea, Parascovia Şatrava-Florea a fost luată de-a valma [fără a fi în lista deportaţilor] şi trimisă în Siberia (p. 34).

Tatăl autoarei, Dionisie Florea, născut în anul 1917, în satul Martonoşa, raionul Novo-Mirgorod, regiunea Kirovograd, în 1935, a fost admis la Facultatea de filologie a Universităţii din Leningrad (specialitatea „Limba franceză”). După absolvirea facultăţii, Dionisie Florea a lucrat inspector şcolar la Tiraspol. În iunie 1941, când Germania şi aliatele ei au atacat URSS, D. Florea a fost mobilizat în Armata roşie. Datorită unor împrejurări nefaste, D. Florea nu s-a retras în adâncurile URSS, ci a rămas în Tiraspolul, ocupat de români. Din spusele doamnei Valeria Florea-Dascăl, în perioada anilor 1941-1944, tatăl dumneaei a lucrat bibliotecar în acelaşi oraş. La revenirea sovieticilor, D. Florea a fost arestat (la 27 aprilie 1944), iar pe 3 august, în temeiul articolului 54-I „a”, a fost condamnat la 10 ani privaţiune de libertate şi 5 ani degradare civică, fiind acuzat de „colaboraţionism” (p. 78).

Bazându-se pe mărturiile tatălui, autoarea cărţii descrie scene din viaţa deţinuţilor politici, impuşi la munci fizice grele. Din carte aflăm că tatăl autoarei a evadat din detenţie, dar a fost denunţat autorităţilor de către un localnic. Reîntors în lagăr, lui Dionisie Florea i-a surâs norocul: aşa s-a întâmplat că comandantul lagărului absolvise aceiaşi universitate şi a dat dovadă de compasiune, ocrotindu-i viaţa. Altfel, câinii de pază ai lagărului l-ar fi devorat de viu. La scurt timp după moartea dictatorului Iosif Stalin Dionisie Florea a fost eliberat din detenţie.

Este cazul să reţinem câteva lucruri. În primul rând, basarabenii deportaţi sau închişi în lagăre de muncă, în condiţii inumane, s-au îmbolnăvit de maladii de care nu s-au putut vindeca, întorcându-se la baştină. Mai mult chiar, copiii, care s-au născut ulterior deportării sau detenţiei, au avut şi ei mari probleme de sănătate. Fiind internată în spital din cauza unei crize hipertonice, autoarea cărţii şi-a amintit de spusa mamei ei: „Cum să fiţi sănătoase, dacă eu am fost în Siberia, iar tatăl vostru în lagăr?” A fost rostită la capul surorii mele, care de mică era bolnăvicioasă…” (p. 91).

În al doilea rând, în pofida reabilitării persoanelor deportate, copiii acestora au avut de pătimit, deşi ei nu au avut nici o vină. Astfel, fiind eminentă la învăţătură, la USM, având posibilitatea şi fiind recomandată de profesori pentru continuarea studiilor la Universitatea din Leningrad (unde învăţase cândva tatăl autoarei) autorităţile comuniste au respins-o pe dna Valeria Florea-Dascăl (p. 94).

Doamna Valeria Florea-Dascăl a studiat memoriile lăsate în formă scrisă de Ion Ştefan Postolache, o rudă a dumneaei, [memorii] întitulate „Viaţa mea în proză şi poezie” (p. 39). Din aceste memorii autoarea a selectat câteva pagini referitoare la deportaţi şi care merită atenţia specialiştilor. I. Ş. Postolache scrie despre mama şi fratele său, deportaţi în ţinutul Altai, şi coborâţi la staţia de cale ferată Slavgorod. Moldovenii au fost scoşi în câmp deschis, aranjaţi în linie dreaptă, „ca la un iarmaroc de sclavi”. Au venit „cumpărătorii” – preşedinţii de colhozuri şi directorii de sovhozuri, şi i-au luat pe cei mai voinici. De ei aveau nevoie, de munca lor. „Aşa au ales, scrie I. Ş. Postolache, citat de autoarea cărţii, până când au rămas numai bătrânii şi neputincioşii”, în rândul acestora fiind şi mama lui şi încă trei femei cu vârsta de peste şaizeci de ani. Intervine momentul la care trebuie atrasă atenţia. „Totuşi, s-a găsit un preşedinte de colhoz, care le-a luat şi le-a dus în colhozul lui, la depărtare de vreo sută de kilometri de Slavgorod, aşezarea numindu-se Pleso-Curia. I-a băgat pe toţi într-o căsuţă făcută din brazde de pământ, spunându-le să o repare, căci se apropie iarna, care e aspră, nu ca în Moldova”. Femeile au reparat căsuţa şi au lucrat la scos cartofii gospodăriei colective, revenindu-le şi lor o parte. Astfel, preşedintele colhozului, fiind un fiu al unor ucraineni deportaţi în anii treizeci, a salvat viaţa câtorva basarabeni, ajunşi la mare nevoie (p. 45).

Dna Valeria Florea-Dascăl a cercetat în Arhiva Naţională a Republicii Moldova multe alte dosare ale persoanelor supuse represiunilor politice sau deportate, între care, cel al scriitorului Nicolae Costenco, autorul romanului „Severograd”. În martie 1941, în cadrul unei consfătuiri a scriitorilor din numita RSS Moldovenească, N. Costenco a criticat „Cuvântelnicul ortografic moldovenesc” şi a pledat pentru promovarea limbii literare române, fapt pentru care a fost arestat (în iunie 1941) şi condamnat la şapte ani de internare într-un lagăr de corecţie prin muncă şi degradare civică pe un termen de trei ani (p. 60-63).

Un interes aparte prezintă relatarea autoarei cărţii despre cazul lui Herbert Killian. Fiind alături de soţul dumneaei, ambasadorul Petru Dascăl în Austria, Valeria Florea-Dascăl a insistat şi a reuşit să-l găsească pe austriacul Herbert Killian, care în 1947 (Austria fiind sub ocupaţie sovietică) l-a pus la respect pe un băieţel mai zvăpăiat, care s-a dovedit a fi fiul unii ofiţer sovietic.  Pentru fapta comisă, tribunalul militar sovietic l-a condamnat pe H. Killian la trei ani de muncă silnică. Drept urmare, H. Killian a ajuns într-un lagăr de muncă silnică tocmai a Kolîma (iadul de pe pământ). H. Killian a supravieţuit iadul sovietic, s-a întors în patrie, şi-a încheiat studiile universitare. Austriacul a avut curiozitatea să-l găsească pe cel „pătimit”. În 1999 l-a găsit. Îi zicea Iurii Kontorşcikov. L-a invitat la Viena şi a acoperit toate cheltuielile legate de călătoria rusului în Austria (p. 113 şi urm).

Ultimul capitol, al şaptelea, întitulat „Doamne, ocroteşte-i pe români” a fost consacrat diplomatului Petre Dascăl, soţul autoarei. Este o descriere a meritelor unuia dintre cei mai buni diplomaţi pe care i-a avut Republica Moldova, dar şi suferinţele la care a fost supus diplomatul Petre Dascăl după înscăunarea la putere a comuniştilor lui Voronin.

Autoarea cărţii a fost sinceră cu cititorii. Dumneaei n-a evitat descrierea activităţii în cadrul Televiziunii Moldoveneşti, unde a avut emisiuni de glorificare a ostaşilor sovietici, inclusiv – a femeilor, înrolate în Armata Roşie (vezi cazul Maria Rogati, p. 105 -106).

Diversele subiecte abordate, expunerea cazurilor personale, luarea unor atitudini critice faţă de unele sau alte realităţi, dau un dinamism lecturii cărţii, o fac interesantă şi utilă. În carte au fost publicate multe imagini cu persoane, despre care a scris dna Valeria Florea-Dascăl, imagini ale dosarelor studiate etc.

Felicitări autoarei!

Prof. univ., dr.-hab. Anatol Petrencu

4 februarie 2016