Note de lectură

 Este vorba de cartea semnată de Ioann Blajennîi, „Solovki – a doua Golgotă”[1]. Alături de alte volume, ce aparţin aceluiași autor[2], cartea este vândută în Chişinău şi alte localităţi ale republicii, de comercianţi ambulanţi, la preţuri modeste.

Paralel cu expunerea textelor mistice, religioase, autorul cărţii a formulat mai multe subiecte istorice şi morale, care se referă la Biserica Ortodoxă Rusă (BOR), Mitropolia Chişinăului şi întregii Moldove fiind supusă canonic Patriarhiei Ruse. În plus, mulţi originari din Republica Moldova s-au implicat activ în restabilirea Mănăstirii Soloveţk[3], unii din ei ocupând funcţii importante în administraţia Mănăstirii[4].

Referindu-se la Ortodoxia Rusă, I. Blajennîi consideră că, în câteva rânduri, BOR a deviat de la credinţa creştină autentică, supunându-se puterii laice şi servind această putere. Prima denaturare de la credinţă (autorul scrie „Rănile pe Cruce”, p. 51) a fost comisă în secolul al XVI-lea de către Iosif Voloţki şi susţinătorii lui, care considerau că mănăstirile trebuie să posede latifundii, iar bisericile să fie împodobite bogat. În opoziţie cu Iosif era Nil Sorski, care considera că BOR trebuie să revină la colectivismul creştin şi la modul ascetic de viaţă. Puterea politică (cneazul Ivan al III-lea) a susţinut curentul iosiflean (de la Iosif), care, la rându-i a acceptat ceva mai târziu Opricinina lui Ivan cel Groaznic, cerând autorităţilor persecutarea „ereticilor”, adepţilor lui Nil Sorski[5].

A „doua rană” pe Crucea Ortodoxiei Ruse a fost aplicată de patriarhul Nikon şi ţarul Alexei Mihailovici prin reforma bisericească din anii 1650-1660, reformă ce a dus la scindarea credincioşilor, cei care s-au împotrivit au fost numiţi „rascolnci” [schismatici] sau „staroobreadţî [ortodocşi de rit vechi]. Pe mai multe pagini, în locuri diferite, autorul aminteşte cititorilor de persecuţiile la care au fost supuşi schismaticii ortodocşi ruşi, unii din ei fiind exilaţi în temniţele Mănăstirii Soloveţk.

A „treia rană” i-a fost aplicată Ortodoxiei Ruse de ţarul (apoi împăratul) Petru cel Mare. Fiind preocupat de reforme în sensul consolidării puterii imperiale, în 1721 Petru a aprobat Regulamentul Bisericesc, propus de Feofan Prokopovici. Regulamentul a prevăzut formarea Preasfinţitului Sinod Guvernamental, care a pus capăt independenţei Bisericii Ruse. De acum încolo toată puterea, inclusiv cea religioasă, a fost concentrată în mâinile lui Petru cel Mare, puterea de stat în Rusia devenind absolutistă. Aprobarea Regulamentului Bisericesc i-a transformat pe preoţi în funcţionari ai statului. Mai mult chiar, Preasfinţitul Sinod Guvernamental a fost subordonat unei persoane laice – ober-procurorul. Astfel, BOR a fost transformată în parte a aparatului de stat, controlată fiind de persoane laice[6]. Reforma bisericească, promovată de Petru cel Mare a provocat revolte atunci, la promovare, cu persecutarea celor nemulţumiţi. Reforma lui Petru I este dur criticată de autorul cărţii, la care ne referim. Ioann Blajennîi scrie că Biserica Rusă nu s-a sinchisit să-l numească pe Petru „cel Mare”, tot aşa cum l-au numit masonii. În Rusia, scrie autorul, deja „s-a constituit modelul cezaro-papist: nu Hristos, ci ţarul conduce biserica; în fruntea ei se află ţarul-luminător, membru al Lojei masonice olandeze” (p. 38). Autorul critică dur decizia de a-i obliga pe preoţi să anunţe organele competente ale statului ceea ce aflau de la creştinii, ce veneau şi se spoveduiau; dacă nu făceau acest lucru – preoţii făceau puşcărie (p. 122).

Însă cea mai puternică lovitură BOR a primit-o din partea bolşevicilor, în frunte cu Vladimir Lenin, cunoscut şi aprig luptător cu Biserica şi clerul[7]. I. Blajennîi a formulat multe idei critice, expuse în diverse părţi ale cărţii recenzate, adresate Puterii sovietice, Partidului bolşevic, politicii de dezrădăcinare a credinţei. Din Biserica, care persecuta eterodocşii, scrie autorul, BOR devine ea însăşi biserică persecutată (p. 45).

Este cunoscută politica bolşevică de distrugere a catedralelor ortodoxe, mănăstirilor, de masacrare a preoţilor. Preoţii, care au supravieţuit masacrelor, au fost trimişi în lagăre de muncă forţată, pentru a-şi găsi acolo moartea de mucenici. Nu întâmplător, deja în ianuarie 1918, Patriarhul Moscovei şi întregii Rusii Tihon (Patriarhia Rusă a fost restabilită în august 1917) a dat anatemei conducerea bolşevică.

În istoria BOR s-a produs un eveniment deosebit de grav, comentat de zeci de ori de Ioann Blajennîi în cartea recenzată. Este vorba de susţinerea de către  BOR a Puterii Sovietice. În 1927 Serghii Stragorodskii (1867-1944) s-a adresat clerului (celui care mai rămăsese după represiuni) şi enoriaşilor să demonstreze o atitudine loială faţă de Puterea Sovietică, să conlucreze cu ea. Altfel spus, aşa cum remarcă I. Blajennîi, BOR „a trecut de partea diavolului” (p. 41).

Decizia luată de Serghii Stragorodskii a stârnit revolta clerului şi enoriaşilor care nu au dorit să se supună Puterii bolşevice, protest care s-a soldat cu apariţia unei mişcări, numită „iosifleană” (de la numele mitropolitului Leningradului Iosif Petrovîh). Mitropolitului Iosif i-a aparţinut ideea rezistenţei creştine prin Autentica Biserică Ortodoxă Rusă (ABOR)[8], supusă persecuţiilor nu doar de Puterea Sovietică, ci şi de BOR, condusă de Serghii Stragorodskii, devenit ceva mai târziu Patriarh al BOR (1943-1944).

Autorul cărţii critică dur, în multe locuri, decizia luată de Serghii Stragorodskii. Astfel, el scrie: „Scopul comuniştilor a fost să dezrădăcineze religia. Biserica care a colaborat cu ei împarte culpabilitatea (crimele) bandiţilor roşii, dictatorilor din numele proletariatului, NKVD-lui şi PCUS ca instrumente ale maşinii represive de stat, care a măcinat oasele sfinţilor. Greşeala spirituală fatală, comisă de Serghii Stragorodskii, alegerea neo-restaurării în interesul comuniştilor, cu gândul justificator de a salva biserica, poate fi categorisită ca un oprobiu bizantinismului iosiflean, ca o compromitere a ideii „cea de-a treia Romă”, ca o simfonie putrezită între patriarh şi conducătorul laic, ca o teocraţie degenerată, unde nu există vizibilitate prin Dumnezeu…” (p. 36). Şi încă: „În timp ce Serghii dansa tangou-ul lui fatal cu balaurul roşu (tiranul de la Kremlin), mii de părinţi ai noştri au fost onoraţi cu coroane de mucenici, şi, scăldându-se în lacrimi, cerul jubila, primindu-i în lăcaşurile veşnice” (p. 41).

Este cunoscut faptul că în primul şi cel mai temut lagăr de muncă şi exterminare a oamenilor, suspectaţi de bolşevici că ar fi împotriva lor, atitudinea cea mai dură, mai sălbatică, a fost faţă de preoţi[9]. Aşa cum scrie autorul cărţii, în 2001, împreună cu alte feţe bisericeşti, el a făcut o vizită de documentare la Soloveţk, a vizitat diverse locuri, în care au fost omorâte în chinuri groaznice persoane, condamnate de sovietici, şi s-a rugat pentru sufletele celor adormiţi. I. Blajennîi a prezentat mai multe feluri de tortură, aplicată de zbirii sovietici, câteva din ele fiind demente. Astfel, ceea ce era numit „tramvaiul de la Peterburg”, era o cameră în care, o dată pe săptămână, era burduşită cu bărbaţi şi femei, nesupuşi autorităţilor lagărului. În această stare de neimaginat lumea era ţinută până îşi dădea ultima suflare. Autorul scrie: „Pe Pământ o tortură mai înspăimântătoare nu putea fi gândită. Acest „tramvai” a fost un gulag în Gulag, locul unei torturi infernale, la temelia iadului, pe insulele Infernului” (p. 79). O altă metodă de asasinare a deţinuţilor era legarea lângă un muşuroi de furnici, nefericiţii erau mâncaţi de vii: „apocalips rusesc, euharistie” (p. 89). Autorul descrie camerele cu şobolani flămânzi, în care erau aruncaţi prizonierii Gulagului pentru a fi exterminaţi. El aminteşte, de asemenea, de un aşa numit „laborator”, în care, la ordinul OGPU, doi-trei „medici” făceau experienţe cu deţinuţii, având sarcina să-i transforme pe oameni în fiinţe supuse, docile, autorităţilor comuniste, să-i lipsească pe oameni de conştiinţă (p. 62-63).  De mai multe ori autorul revine la temniţa din dealul Sekirnaia – sperietoare pentru întregul Arhipelag Soloveţk. Între altele, aici era o scară abruptă, unde, de sus, omului i se lega un buştean şi era împins în jos; la ultima scară rămâneau doar oasele însângerate. Autorul aminteşte şi alte metode diabolice de tortură, profesate de zbirii roşii.

Bineînţeles, o mare parte a celor omorâţi în chinuri de groază, erau preoţi. I. Blajennîi scrie: „…Preoţii veneau şi veneau [pe insula Soloveţk]. Erau scoşi de pe corabie, aliniaţi şi întrebaţi ce profesie au. [Autorităţile lagărului] nu ştiau cum să procedeze: să-i execute prin împuşcare, să-i trimită la tortură în „Gastronom”[10] (la ce bun aceşti paraziţi, opium) sau, dimpotrivă pe baza unui articol special, să-i adune în echipe selecte şi să-i ducă mai departe de târnăcoape şi cariera de piatră, pentru ca să se roage [de sănătatea] lui Iosif Vissarionovici [Stalin] şi [de sănătatea] paznicului înarmat, tâmpitului roşu de la Soloveţk? Administraţia [lagărului] s-a pierdut în îndoieli, temându-se să nu stârnească mânia Moscovei. [Administraţia] a luat legătura cu departamentul religios din cadrul OGPU: cum să procedeze cu preoţii? Răspunsul primit prin telegraf răspicat, tot aşa ca clavicordul în mâinile lui Mozart: „Întrebaţii dacă recunosc jurisdicţia mitropolitului Serghii. Dacă da, atunci trimiteţi-i la deţinuţii politici, dacă se pronunţă împotrivă [şi rămân adepţii ABOR] – trimiteţi-i în camerele criminalilor, ca urmele lor să se şteargă…” (p. 141).

La Solovki, scrie autorul, pământul este îmbibat cu sânge (p. 90). Aici, la Solovki, acum 50 de ani, „a fost comisă cea mai mare crimă din toate timpurile. Rusia sfântă a fost transformată într-un măcel sângeros” (p. 91).

Aşa dar, autorul cărţii consideră că la Solovki au fost omorâţi pentru credinţă, în chinuri de neimaginat, mai mulţi creştini (preoţi şi enoriaşi) decât în secolele I-IV. Iată de ce Solovki trebuie considerată a Doua Golgotă. „Sfinţii de la Solovki sunt demni să reprezinte creştinismul în mileniul al III-lea”, scrie I. Blajennîi (p. 221). Solovki, continuă autorul, „e mai aproape de Dumnezeu decât Ierusalimul” (p. 414). În fond, putem fi de acord cu autorul: la Solovki au fost exterminaţi creştini adevăraţi, care nu au trecut de partea diavolului roşu. Ei sunt numiţi, pe drept, novomuceniki, adică noii martiri.

Pe parcursul cărţii autorul s-a străduit să demonstreze că actuala BOR este continuatoarea Bisericii lui Serghii Stragorodskii, cel care a capitulat în faţa Puterii Sovietice. „Acela care l-a blagoslovit pe Stalin să exercite tirania, menţionează I. Blajennîi, se face vinovat de tragedia de la Solovki. Acela care s-a rugat pentru puternicii zilei[11], pentru succesul lor, şi care, cu viclenie, împărtăşea tristeţea şi bucuria puterii roşii, acela, în mod legitim, împarte vina pentru măcelul sângeros de la Solovki” (p. 431).

Autorul cărţii pledează pentru promovarea Autenticii Biserici Ortodoxe Ruse, pentru revenirea la credinţa adevărată, la modul de viaţă a primilor creştini. În situaţia în care există divergenţe de opinii în cadrul Ortodoxiei Ruse, proiectul „Moscova – a treia Romă”, se pare, se va amâna. Dar asta este problema BOR.

La noi, în Republica Moldova, există, totuşi, o problemă. Observăm prezenţa preoţilor de la Mitropolia Moldovei la dezvelirea monumentelor în memoria victimelor regimului comunist de ocupaţie. Tot ei sfinţesc aceste monumente. Cum rămâne, însă, cu pomenirea martirilor pentru credinţă în timpul slujbelor, în biserici? Avem exemple de rezistenţă a basarabenilor împotriva închiderii bisericilor şi mănăstirilor, în unele cazuri soldate cu morţi, răniţi, condamnaţi la ani grei de puşcărie. Când oare vor fi pomeniţi acei martiri ai creştinismului?