Cunoscută interpretă de operă, Artistă a Poporului, distinsa doamnă Valentina Saviţchi,   s-a născut la 10 august 1927, la Chişinău[1]. În acest oraş a copilărit şi a locuit toată viaţa.

După mai multe eforturi, am convins-o pe doamna Valentina Saviţchi să vorbească cititorilor despre oraşul Chişinău în anii celui de-al Doilea Război Mondial.

Interviul de mai jos a fost realizat pe data de 19 ianuarie 2014, în biroul dnei V. Saviţchi (dumneaei este preşedintele Ligii veteranilor scenei), Chişinău, strada Puşkin.

În debutul dialogului, am vorbit despre declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial: la 1 septembrie 1939, în alianţă şi amiciţie cu URSS comunistă, Germania nazistă a atacat Polonia. Dând dovadă de devotament faţă de aliatul din Est, la 3 septembrie, Marea Britanie, împreună cu dominioanele, şi Franţa, au declarat război Germaniei, astfel conflagraţia devenind mondială.

La 6 septembrie 1939 România a declarat că păstrează neutralitatea faţă de războiul declanşat de Germania împotriva Poloniei[2]. În cele peste 28 de zile de lupte eroice împotriva invadatorilor germani şi sovietici (de la 17 septembrie), circa 50 000 de polonezi, inclusiv – conducerea Poloniei, – au trecut frontiera cu România şi au găsit aici asistenţa necesară. Militari şi civili polonezi au venit şi în Basarabia, unii dintre ei stabilindu-se cu traiul în Chişinău.

A.P.: Doamna Valentina, asta ar fi prima întrebare.

La 1 septembrie 1939 a început războiul. Sigur, Dvs. eraţi mică atunci, nu ţineţi minte (poate) toate detaliile, dar ceea ce noi ştim din literatură: Polonia a fost atacată de Germania, de o parte şi URSS, de altă parte. Foarte mulţi polonezi s-au retras încoace, guvernarea, dar şi oameni simpli. Poate ştiţi, poate aţi vorbit în familie despre polonezii, stabiliţi în Chişinău?

V.S.: Ce vreau să spun? De mi-aţi pus o astfel de întrebare, eu încep de la început. Tăticul meu era şofer. Ştiţi, pe atunci, [erau] trei-patru maşini…

A.P.: Şoferii de atunci erau asemenea aviatorilor de astăzi.

V.S.: El era „cosmonaut”… Afară de faptul că era şofer, el era un meşter bun. Dacă se strica o maşină, imediat îi sunau lui Savelii: „Uită-te, aşa şi aşa am păţit”. De ce mi-am amintit de polonezi? Parcă acum îmi aduc aminte de unul din ei.  Eram copilă, şi atunci când se strica maşina, tăticul mă lua cu el şi zicea: „Hai, Valentina, să-mi ajuţi!”. Eu îl întrebam: „Ce să-ţi ajut?” Dacă se strica maşina, tăticul mă punea să mă bag sub maşină pentru ca să ajung la vre-un şurubaş. Astfel, din copilărie am rămas „şurubaş”.

Am cunoscut un polonez, era în vârstă, îi spunea Remeş. Ce avea el? El avea un atelier, în care era şi un mecanism cu care umfla cauciucurile. El întotdeauna mă servea cu ceva. La dânşii uneori nimeream la Crăciun; ei [polonezii] mănâncă turtă dulce cu mac; îmi plăcea foarte mult. Întotdeauna el [Remeş] ne servea, îmi aduc aminte: era un om foarte bun, avea familie, avea copii. Uneori îi spunea tatălui meu să-mi permită să merg cu el. Tatăl meu ştia la perfecţie limba poloneză. Poate că şi noi ne tragem de la polonezi, nu ştiu arborele genealogic, neamuri…

A.P.: Spuneţi, vă rog, cum a fost numele de familie al tatălui Dvs.?

V.S.: Numele de familie al tatălui meu a fost Taratunski.

Revenind la Remeş, unde mă ducea el? Atunci când eu povestesc despre asta nimănui nu-i vine să creadă. El mă ducea la catedrala catolică. Acolo ascultam orga; eu din copilărie, cum se spune, am supt din acea muzică extraordinară, muzică corală. După ce veneam acasă de la catedrală, eram foarte liniştită; spun asta pentru că eram de fire foarte zbânţuită, aveam gâţe mari, când trecea câte un băiat pe stradă îi dădeam câte „o bătaie”.

El [polonezul] m-a învăţat muzica corală. Când am împlinit şapte ani, împreună cu soră-mea, Tamara Ciobanu[3], am început să mergem la catedrala din capitală, unde cântam [în cor] sub bogheta compozitorului Mihail Berezovschi[4]. Pe atunci mitropolit era Gurie Grosu[5]. La Catedrală eu veneam cu Tamara, cântam nu doar noi, ci şi Eugeniu Ureche[6], Maria Cebotari[7] şi alţii. După prezentare, el [Gurie] întreba: „Unde-i păsăruica ceea?”. Aşa îmi zicea: „Păsăruica ceea” şi mi-a dat o sută de lei. La şapte ani eu am primit o sută de lei. Cu acea sumă de bani puteam întreţine familia.

A.P. Următoarea etapă în istoria Chişinăului a început cu 28 iunie 1940, zi în care au intrat trupele sovietice invadatoare. Sovieticii au răpit nu doar Basarabia şi nordul Bucovinei, ci şi Ţinutul Herţa şi insule de la Gurile Dunării. Cu ocazia raptului Basarabiei de către trupele sovietice, una din străzile centrale ale Chişinăului s-a numit „28 iunea” [„28 iunie” (1940)], astăzi – strada „Vlaicu Pârcălab”.

Prima ocupaţie sovietică a durat un an de zile (28 iunie 1940 – 22 iunie 1941), dar un an care ne-a adus mari nenorociri, dacă includem şi deportarea în masă a basarabenilor din 12 spre 13 iunie 1941. Fac o paranteză: în lotul celor deportaţi au fost incluşi 652 de primari[8] (cu familiile lor). Asta ce a însemnat? În Republica Moldova acum se numără peste o mie de localităţi. Atunci erau mai puţine. Deci, 2/3 din primari, aleşi de comunităţile săteşti sau orăşeneşti, care erau basarabeni, cei mai buni gospodari ai localităţilor; mulţi din ei au făcut serviciul militar la ruşi (până la Unirea Basarabiei cu România, 1918), aveau studii obţinute în instituţii importante din Europa occidentală, anume ei şi familiile lor au fost deportaţi.

Următoarea întrebare este: ce vă amintiţi despre acel an, iunie 1940 – iunie 1941? S-a schimbat administraţia. Cum funcţiona transportul? Cum se alimentau oamenii?

V.S.: Ce transport atunci era? Nimic nu era. Căruţe şi tramvai erau. Am fotografii din acel timp. Actualul bulevard Ştefan cel Mare şi Sfânt s-a numit Alexandrovskaia, pe ea circulau tramvaie. Ţin minte birjarii de atunci. Eram liceeni şi deseori spuneam: „Birjar, eşti liber!”

Cu mâncarea era foarte greu. Nu mai spuneţi… Ceva mai târziu ne-au dat cartele alimentare. Dar cât timp am fost cu tata şi mama ne-a fost foarte greu[9].

A.P.: Spuneţi-ne, vă rog, dacă cineva din rudele Dvs. au fost deportate ori s-au refugiat peste Prut?

V.S.: Da, am avut un unchi, Costică, şi cu tanti, Marusea, ei s-au refugiat, deoarece ei au predat limba bulgară, în Cimişlia, în Chilia, prin acele localităţi din sudul Basarabiei. El, unchiul, era român. Când au venit ruşii, ei au plecat. Dar nu au avut o viaţă îndelungată, ambii au decedat.

În Chişinău, tatăl meu a rămas în continuare şofer, ruşii i-au dat de lucru, l-au făcut pompier principal al oraşului. Sediul pompierilor era aici, pe strada Sadovaia (Grădinilor, acum Alexei Mateevici – A.P.). Pompieria era pe locul unde locuia Maria Bieşu…

A.P.: A, acolo unde era Turnul de Apă, acum este muzeul municipiului Chişinău, deocamdată închis vizitatorilor.

V.S.: Da, acolo era pompieria ceea. Tata avea acolo 24 de maşini. Este un caz foarte greu pentru mine, atunci când mi-l amintesc. Asta pentru că atunci când ruşii s-au retras [iunie 1941[10] – A.P.], tata a fost obligat să evacueze acele 24 maşini[11]. I s-a ordonat: „Savelii, tu trebuie să duci maşinile la Moscova”. Tata a ripostat: „Cum pot pleca? Eu am familie, nu pot pleca”. Iar soră-mea Tamara era soră infirmieră, lucra în secţia de chirurgie, la medicul Krivoşeev. Când a început războiul [germano-sovietic – A.P.] ea a plecat. Au ridicat-o în Rusia. Era soră medicală. Şi au ridicat-o. Nu era căsătorită…

A.P.: Da tatăl Dvs.?

V.S.: Tatăl a fost atenţionat de un maior NKVD, unul foarte rău… Noi locuiam pe strada Bezîmiannaia, în partea de jos a oraşului, după strada Zaikin, acolo locuiam, în mahalaua ceea. Aveam două cămăruţe, micuţe, vai de capul nostru. Bucătăria nu avea fereastră. Şi ce credeţi? El [maiorul NKVD – A.P.] a venit la noi, l-a chemat pe tata, l-a dus într-un beci, a deschis uşa beciului, a arătat înăuntru şi a zis: „Tî hoceşi leci vmesto nego? Tam budeşi lejati” [„Tu vrei să te culci lângă el? Vei rămâne alături de el”]. Mai era un şofer care a lucrat cu tata, el a refuzat categoric să se supună ordinului NKVD şi acel maior l-a împuşcat.

Tata a venit acasă şi-i spune mamei, o femeie foarte evlavioasă: „Şura, trebuie să mergem”. Ea i-a zis: „Tu du-te, iar noi vom rămâne”. Tatăl ne-a convins să mergem cu el. Ceva mai devreme el ne-a aprovizionat cu produse alimentare (fasole, zahăr şi altele). Am vrut să lăsăm o parte din produse vecinilor. Dar a venit potlogarul acela [maiorul NKVD – A.P.) la noi şi a stropit cu ceva lichid otrăvitor produsele pentru ca să nu putem da nimic.

Şi, iată, că gata-gata să vină trupele germane şi române în Chişinău. Am luat ceva haine, provizii, am urcat în una din maşini, din cele 24, şi am mers spre Est. Am ajuns la Bug, la un pod plutitor…

A.P.: Cu acele 24 de maşini?

V.S.: Da, cu tot cu maşini. Acolo deja ne ajunseseră bombardierele germane. Era ceva de groază, Doamne fereşte! Mama mea se ruga să rămânem în viaţă. Şi, iată, ajungem la Bug, la podul plutitor. La trecerea Bugului garda controla actele. Unul din militari zice că acum câtva timp în urmă a trecut o domnişoară cu acelaşi nume de familie. Ne-am at seama că a fost vorba de soră-mea Tamara. Nu se scursese nici 10 minute de când dânsa trecuse Bugul. Eram lângă localitatea Pervomaisk. Ne-au bombardat acolo foarte mult, extraordinar. Acolo mama s-a îmbolnăvit, Dumnezeu s-o ierte; avea 48 de ani, s-a îmbolnăvit de o boală necunoscută. Atunci noi ştiam de cancer.

Tata ne-a lăsat în oraşul Zmeiov, lângă Harkov, la nişte bătrâni, feciorul lor fusese luat în armată; ei se împotriveau să ne primească. „Bejenţî” [Refugiaţi – A.P.], ştiţi cum spuneau. În fine, le-am dat tot ce aveam, făină, unt, tot ce a încărcat tata ne-a lăsat nouă, provizii. Din proviziile pe care le-am avut mâncam noi şi-i hrăneam şi pe bătrânii ceea. Mama era foarte grav bolnavă. Veneau nemţii. Eu eram micuţă, drăguţă, cu părul negru, ondulat.  Din copilărie am avut un păr ca la negri. Bătrâna ceea mă îmbrăca în haine mai vechi, mă dădea cu funingine şi la întrebările militarilor zice: „Aceasta-i nepoţica mea, aceasta-i nepoţica mea”.

Într-o noapte cineva a bătut la fereastră. Era tata. Vai de capul lui… Vai de capul lui… Era aşa de nenorocit. Probabil că a şi fost bătut; el mereu se certa cu ruşii…

A stat vreo trei zile, s-a refăcut oleacă, după care am venit acasă; am mers greu, urcam în trenuri marfare; unii ne luau, alţii nu. Tata avea un costum. L-a schimbat pe o pâine şi o bucăţică de slănină. Am îndurat foame, am dus-o foarte rău. Nu pot să mă uit la sfecla de zahăr: atunci am fost nevoită să mănânc sfeclă… La oamenii ceea am mâncat şi coajă de cartofi (mama cocea lepioşki [turte]…

A.P.: Dvs. aţi revenit la Chişinău, în locuinţa pe care aţi fost nevoiţi s-o părăsiţi?

V.S.: Nu am găsit-o, aşa cum o lăsasem. Oamenii răi au luat totul de camere. Camerele au rămas, nu au fost distruse de bombardamente. Autorităţile ne-au restituit locuinţa, care era absolut goală. Vedeam la măhăleni o farfurie de-a noastră, lingurile noastre; le ceream să ni le dea… În fine, am recuperat ce am putut. Ce să vă spun? Dacă nu erau automobile în oraş, tata s-a ocupat de meşteşugărit: a început să facă căldări, lighene, alte mărfuri; le vindea şi astfel trăiam…

A.P.: În anii războiului, atunci când Chişinăul a fost sub administraţie românească, Dvs. aţi frecventat şcoala?

V.S.: Da, bineînţeles. Ţin minte cum ziceam: voi absolvi cele patru clase şi mă voi mărita cu regele Mihai. Toate fotografiile cu Mihai le aveam. Şi acum le am, iată am să vă arăt. El venise aici ceva mai devreme, prin 1936-1937. Eu mi-aduc aminte cum noi, elevii, stăteam pe Alexandrovskaia şi el a trecut: Carol stătea în maşină, alături de rege era Mihai, era mic…

A.P.: Doamna Valentina, Vă rog să vă amintii cum era viaţa în oraş în acel timp, viaţa cotidiană. Circula transportul public?

V.S.: Foarte greu. Circulau tramvaiele, erau căruţe…

A.P.: Da chioşcuri cu ziare erau?

V.S.: Da, erau, erau…

A.P.: Spuneţi, Vă rog, atunci când aţi revenit în Chişinău, casele erau în ruine, cum aţi găsit oraşul?

V.S.: Da, oraşul era distrus, era după bombardament. Casele au fost distruse în bună parte[12]. În locul unde astăzi este Piaţa Marii Adunări Naţionale era Palatul Mitropolitan[13]; acolo am cântat nu o singură dată. Alături de Palat, pe locul unde astăzi este Biblioteca Naţională a Republicii Moldova, era curtea Palatului, era ordine, nu vă pot spune. În preajmă au fost câteva instituţii importante de învăţământ: Liceul „B.P. Haşdeu”, Liceul „N. Dadiani”, Liceul „Jeanne d’Arc”.

După absolvirea şcolii primare, eu am învăţat un semestru în Liceul Eparhial. Aici lucra părintele Cristea; avea o voce de tenor extraordinară; ne-a predat muzica; atunci când conducerea liceului a aflat că nu sunt fiică de popă, m-au dat afară.

A.P.: Era obligatoriu să fiţi fiică de popă?

V.S.: Da, era obligatoriu, numai fiice de preoţi. După care m-au dus la Liceul „Jeanne d’Arc”. E, mă rog, ştiţi cum erau liceenii?

A.P.: Cum eraţi îmbrăcată, aveaţi uniformă?

V.S.: Aveam uniformă, cu număr… Când ieşeam la plimbare, pe bulevardul central, toate eram „în doliu”. De ce? Pentru că după ora 21:00 nu aveam dreptul să ne plimbăm. Era război…

Alături de liceul nostru era „B.P. Haşdeu” [de băieţi]. Şi ce făceam noi? Scriam bileţele şi le strecuram prin găurile din gard. Stabileam întâlnirile cu băieţii în parcul Catedralei. După care mergeam cu tramvaiul pe alături şi ne uitam dacă băieţii erau veniţi sau nu. Şi le spuneam: noi am fost, dar voi unde eraţi?

A.P.: Doamna Valentina, amintiţi-vă, vă rog, de viaţa culturală din oraş, dacă au fost interpreţi, trupe de teatru?

V.S.: Da, au fost. Au fost organizate concerte. La Mitropolie era o sală mare pentru concerte; aşa acustică ca acolo nu am mai întâlnit. Atunci aveam vreo 16 ani; ţin minte că au venit mari artişti ai timpului.

A.P.: Spuneţi-mi, vă rog, în timpul războiului se găsea mâncare, produse alimentare?

V.S.: Din câte ţin minte, au fost introduse cartele pentru produse alimentare. Dar nu toată lumea le avea. Pentru cei ce nu aveau astfel de cartele era jale mare. Erau mulţi cerşetori, inclusiv – copii…

A.P.: Dumneavoastră deseori vorbiţi de fotografiile, pe care le păstraţi în albumele de familie. Spuneţi, vă rog, în anii războiului, erau ateliere de fotografiat? Cine vă fotografia?

V.S.: Erau ateliere, nu prea multe, dar erau…

Îmi mai amintesc: aici, în locul magazinului „Gemenii” erau ateliere de cizmărie; unde e Primăria era un magazin de lux, care avea şi secţie de produse alimentare. Când mergem cu mama spre liceu, uneori intram în magazin şi mama îmi cumpăra o chiflă cu salam foarte gustos.

Pe strada Puşkin, lângă un arbore mare, am văzut odată trei cadavre. Pe o plăcuţă era scris: „Cina va fura, va păţi ca ei”. Iac-aşa caz îmi amintesc.

A.P.: În august 1944 sovieticii au intrat din nou în Chişinău. Orăşenii cum i-au întâmpinat?

V.S.: Da, în august 1944 ruşii au intrat în Chişinău; eram deja mărişoară. Colegii mei de liceu, unii din care îmi făceau curte, s-au evacuat în România. Ţin minte cum doamna Argetoianu, şefa unui spital din Chişinău, s-a adresat tatălui meu cu propunerea să mă ia în România. Tata a refuzat, spunând: „Cum pot eu să ţi-o dau, dacă ea nu are nici 16 ani?”. Feciorul doamnei Argetoianu era coleg cu mine la liceu. Tatăl,însă, nu mi-a permis să plec cu ei. Am rămas în Chişinău, iar ei au plecat peste Prut…

În 1945 a murit mama, iar peste o lună – tată. Sunt îngropaţi în Cimitirul de pe strada Armenească. Asta astăzi e mare prestigiu să fii înmormântat în acest cimitir, da atunci acolo erau îngropaţi oamenii de rând. Am păstrat şi îngrijim de mormintele părinţilor mei, din 1945 până azi…

A.P.: Doamna Valentina, Vă mulţumesc foarte mult pentru cele povestite de Dvs. despre anii grei ai războiului, despre unele detalii inedite, referitoare la Chişinău. Sănătate Dumneavoastră, numai bine.

Prof. univ., dr. hab. Anatol Petrencu, preşedintele INIS „ProMemoria”.

anatol_petrencu@yahoo.com