Aşa cum am menţionat în articolul publicat pe blog pe data de 15 octombrie 2016[1], revin asupra textului comunicării, expus în cadrul conferinţei ştiinţifice internaţionale „Revoluţia maghiară din 1956. Ecourile şi impactul ei asupra RSS Moldoveneşti”.

Într-o ediţie academică[2], istoricii sovietici, alături de colegii lor maghiari, au examinat minuţios cauzele şi desfăşurarea Revoluţiei anticomuniste din Ungaria, reprimarea şi urmările acesteia. Noţiunile folosite de istoricii comunişti au reflectat fidel ideologia dominantă. Revoluţia anticomunistă a fost prezentată drept „puci contrarevoluţionar”, activitatea politică a lui  Imre Nagy, studiată minuţios, a fost calificată ca „revizionistă” şi, respectiv – blamată. În opinia autorilor sovietici, puciul anticomunist a fost provocat de comuniştii -„revizionişti” care, sub sloganul destalinizării Ungariei, au lovit „prea dur” în dictatura proletariatului şi partidului comunist ca forţă motrice a societăţii maghiare. În acţiunile lor, „revizioniştii” au fost susţinuţi de elementele contrarevoluţionare, ascunse până atunci, de puterile occidentale şi Biserica Catolică. În opinia istoricilor sovietici, intervenţia militară sovietică a anihilat primejdia restabilirii capitalismului în Ungaria şi ieşirii acesteia din Organizaţia politico-militară a Tratatului de la Varşovia[3].

La începutul anului 1991, la Moscova, a fost scoasă de sub tipar o monografie de sinteză a istoriei Ungariei de la începuturi până la apariţia cărţii[4]. Autorii acestui studiu academic nu au folosit noţiunile utilizate în 1972. Revoluţia maghiară a fost numită „Evenimentele din octombrie-noiembrie 1956”. Autorii cărţii (T.M. Islamov, A.I. Puşkaş şi V.P. Şuşarin) au prezentat evenimentele în ordinea cronologică, au scris că în 1956, în Ungaria, „a avut loc o răscoală” şi că înţelegerea acelor evenimente tragice, de la autor la autor, este diferită. „Este indubitabil, scriu istoricii sovietici, că [revoluţia maghiară] a fost o tragedie, una din cele mai mari tragedii, prin care a trecut Ungaria în secolul al XX-lea”[5].

Între aceste două apariţii editoriale, în 1985, a fost publicată cartea „Totul despre Ungaria”[6], cu pagini de istorie a ţării. Referitor la Revoluţia anticomunistă şi antisovietică din toamna anului 1956, autorii au scris: cauzele, ce au provocat criza, rezidă în politica promovată de conducători dogmatico-sectarişti şi revizionişti, care nu au fost capabili să corecteze greşelile staliniştilor. În opinia autorilor, marea majoritate a tinerilor, care au ieşit la demonstraţia din 23 octombrie [1956] nu a dorit înfăptuirea contrarevoluţiei. Ulterior forţele de dreapta s-au alăturat tinerilor, apoi, în insurecţia militară, [aceste forţe] au impus evenimentelor un caracter antisocialist şi antisovietic. Imre Nagy a devenit exponentul forţelor de dreapta. „Dezmăţul contrarevoluţiei, remarcă autorii, a creat o situaţie critică atât în interiorul ţării, cât şi în afara ei” [7]. În aşa condiţii s-a creat un nou centru revoluţionar în frunte cu János Kádár, care s-a adresat URSS după ajutor în reprimarea contrarevoluţiei. După dizolvarea URSS şi a lagărului statelor comuniste din Europa, în 2009, la Sankt-Petersburg a fost publicată „Istoria Europei Est-centrale”[8], în limba rusă. Evenimentele din octombrie 1956 au fost expuse obiectiv, fără etichetări ideologice. Între altele, autorii au făcut referire la Raymond Aron care a calificat evenimentele tragice din Ungaria drept „prima revoluţie în istorie [declanşată] împotriva totalitarismului”[9]. Aşadar, în literatura istorică de limba rusă, în special – în cea de până la destrămarea URSS, revoluţia maghiară a fost prezentată din punctul de vedere al liderilor de la Kremlin (Nikita Hruşciov ş. a.). Aflăm din mass-media că şi în prezent (2016) marea majoritate a persoanelor, întrebate la Moscova despre acele evenimente din toamna anului 1956, dau aceleaşi aprecieri că şi acum 60 de ani. Iată de ce este important să recapitulăm informaţiile despre revoluţia maghiară, apărute în presa timpului. Acele informaţii şi comentarii au format baza înţelegerii evenimentelor de atunci, ele au rămas în memoria colectivă în interpretarea ideologiei comuniste din anii 50 ai secolului trecut.

Sarcina propusă în redactarea prezentei comunicări a fost examinarea presei sovietice din lunile octombrie-decembrie 1956 – începutul anului 1957 şi evidenţierea materialelor, referitoare la Revoluţia anticomunistă din Ungaria.

Pentru realizarea scopului propus am studiat ziarul „Pravda” – organul de presă al PCUS, ziarul „Izvestia” – organul de presă al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS şi ziarul „Moldova Socialistă” – organul de presă al PC din RSSM. Toate ziarele apăreau de 6 ori pe săptămână şi erau principalele surse scrise de informare a cetăţenilor URSS.

În plus, am studiat „Letopisi jurnalinîh statei” [„Cronica presei din reviste”] şi am scos toate articolele publicate de specialiştii timpului, fie ziarişti, corespondenţi speciali, trimişi în Ungaria, fie scriitori sau ideologi ai PCUS.

Studiind ziarele menţionate, am constatat că materialele informative erau aceleaşi [ca mesaj, ca conţinut], ele fiind gândite de un singur centru şi trimise redacţiilor prin intermediul Agenţiei de ştiri sovietice TASS.

În general, presa sovietică a timpului publica ştiri pozitive din ţările socialiste, în special China şi Iugoslavia, cu care se restabilise relaţii de prietenie, ştiri critice referitoare la statele occidentale, în special – pagini întregi au fost dedicate problemei Canalului de Suez, naţionalizat de Egipt, acţiune ce a fost susţinută de URSS.

Ştirile din Ungaria au fost publicate pe ultima pagină a ziarului „Pravda”, în fond – pozitive. Deja la 6 octombrie 1956, „Pravda” a publicat secvenţe din discursul secretarului CC al Partidului Muncitoresc Ungar Iştvan Kovaci, rostit în faţa muncitorilor Uzinei de construcţie a vagoanelor „Ganţ”, discurs în care s-a strecurat îngrijorarea cum că „forţele reacţionare din afara ţării încearcă să dezbine partidele lagărului socialist şi să scindeze URSS de ţările democraţiei populare”[10]. Tot atunci ziarul a publicat decizia Guvernului sovietic de a acorda Guvernului Ungariei un credit de 100 ml ruble (pentru anul 1957), din care de 60 ml rub. urma să se livreze cocs, plumb, bumbac, cauciuc sintetic etc., iar alte 40 ml rub. erau oferite sub formă de valută forte. Creditul urma să fie restituit în anii 1960-1965 sub forma mărfurilor, produse în Ungaria şi trimise în URSS. Dobânda era de 2 %.

A urmat o pauză de 10 zile – nici o ştire din Ungaria, apoi, la 17 octombrie „Pravda” a publicat o scurtă informaţie referitoare la scrisoarea lui Imre Nady, adresată CC al PMU, în care acesta a cerut să fie restabilit în rândurile partidului [din care fusese exclus în noiembrie 1955] „pentru a cimenta rândurile partidului şi pentru a contribui la construirea socialismului în Ungaria”. Cererea i-a fost satisfăcută. 

Din nou pauză de ştiri din Ungaria, şi la 26 octombrie 1956 „Pravda” a publicat Comunicatul de presă al Consiliului de Miniştri al Ungariei, întitulat „Cu privire la falimentul aventurii din Budapesta”. Citez: „La ordinul Consiliului de Miniştri al RPU, în noaptea de la 24 spre 25 octombrie, armata maghiară, trupele de interne, detaşamentele muncitorilor înarmaţi, cu ajutorul trupelor sovietice, au lichidat puciul contrarevoluţionar. Forţele contrarevoluţionare sunt distruse. Cu toate acestea, în anumite locuri continuă acţiunile unor mici grupuri înarmate”. În continuare, Guvernul s-a adresat populaţiei cu apelul să restabilească activitatea mijloacelor de transport în comun, să iasă la locurile de muncă, să producă mărfuri. În acelaşi timp, instituţiile preuniversitare şi universităţile urmau a fi închise până la dispoziţii speciale, magazinele urmau a fi deschise în ore stabilite de guvern. Tot atunci „Pravda” a informat cititorii săi că János Kádár l-a înlocuit pe Ernő Gerő în funcţia de secretar al CC al PMU. Presa sovietică a relatat că, în seara zilei de 25 octombrie János Kádár a rostit un discurs la Radio, chemând populaţia la restabilirea cât mai urgentă a vieţii normale în ţară, iar primul ministru Imre Nagy a promis că după restabilirea ordinii va fi convocată sesiunea Adunării de Stat la care Guvernul va prezenta un program de acţiuni „ce vor cuprinde toate problemele importante, ce interesează naţiunea”[11].

Aşadar, presa sovietică nu a informat cititorii săi despre ce se întâmpla concret în Ungaria, ci s-a limitat la expunerea succintă, fără comentarii, a unor declaraţii oficiale, în special – decretul Prezidiului RPU prin care conducerea ţării promitea „amnistierea tuturor participanţilor la luptele armate, care vor depune armele”. De abia la 28 octombrie „Prada” a publicat un articol mai amplu, în care a făcut o primă încercare de a explica ce se întâmplă în Ungaria. Autorii articolului au făcut trimitere la discursul lui János Kádár din 25 octombrie, la Radio, şi au scris: „Peste câteva ore, datorită implicării elementelor contrarevoluţionare, demonstraţia paşnică a unei părţi a tineretului s-a transformat în răscoală armată, ostilă orânduirii democrat-populare. Conducerea Ungariei face tot ce-i stă în putere pentru a respinge insurecţia îndreptată împotriva puterii de stat”.

Ce putea afla un cetăţean activ, locuitor al RSS Moldoveneşti, cunoscător al limbilor ruse şi române, dacă era abonat la „Scânteia”, organul central de presă al Partidului Muncitoresc Român sau mai trăgea cu urechea la posturile de radio de la Bucureşti? Agenţia Agerpres a generalizat evenimentele din Ungaria în felul următor [dar era mesajul comun al statelor comuniste]: „În seara zilei de 23 octombrie, organizații reacționare subversive au încercat să provoace la Budapesta o rebeliune contrarevoluționară împotriva puterii populare. Este evident că această aventură dușmănoasă a fost pregătita timp îndelungat, forțele reacțiunii străine incitând sistematic elementele antipopulare la acțiuni împotriva puterii legale. Elemente dușmănoase au folosit manifestația studențească care a avut loc la 23 octombrie în capitala Ungariei drept pretext pentru a scoate în stradă grupuri pregătite de ele înainte, care au format nucleul rebeliunii. Ele au folosit agitatorii care, semănând confuzie în popor, au căutat să provoace dezordini de masă. Au fost atacate o serie de instituții şi întreprinderi publice. Huliganii fasciști care au întrecut măsura au început să jefuiască magazine, să spargă geamurile locuințelor. Forțele de ordine revoluționare au început să opună rezistenta rebelilor. Din ordinele Președintelui Consiliului de Miniștri nou numit, Imre Nagy, orașul a fost declarat sub stare de asediu. Guvernul Republicii Populare Ungare a cerut ajutorul Guvernului URSS. Spre sfârșitul zilei de 24 octombrie, aventura dușmănoasă a fost lichidată. La Budapesta a fost restabilită ordinea. Imre Nagy, Președintele Consiliului de Miniștri, a chemat întregul popor să păstreze calmul şi ordinea. Pe adresa CC al Partidului sosesc, din toate colţurile, scrisori ale muncitorilor care îşi exprimă indignarea privind acțiunile contrarevoluționare şi cer întărirea legăturilor cu URSS”.

Pe data de 4 noiembrie 1956 „Pravda” a publicat un amplu articol redacţional, întitulat „Să fie închisă calea reacţiunii în Ungaria”. Pentru prima dată a fost expusă poziţia oficială a conducerii URSS, referitoare la evenimentele din Ungaria. Kremlinul a considerat că poporul ungar doreşte ca ţara sa să se dezvolte anume ca stat liber şi socialist, că în trecut liderii maghiari au comis greşeli serioase, că a fost încălcată legislaţia socialistă, principiile democraţiei socialiste. În aşa condiţii revendicările tinerilor, studenţilor, muncitorilor etc. sunt corecte. Totodată, în opinia liderilor sovietici, de acele greşeli s-au folosit forţele reacţionare, străine intereselor poporului, forţe ce doresc să nimicească cuceririle muncitorilor şi să restabilească capitalismul. Acele forţe reacţionare, scriu autorii, folosesc slogane demagogice şi se erijează în luptători pentru libertate, mint masele de oameni, în special tineretul. În continuare autorii documentului citat constată că insurecţia a fost pregătită minuţios, cu un sprijin masiv din afara Ungariei (a fost menţionată Republica Federală a Germaniei, pe teritoriul căreia locuiau citez „horthişti” şi „nilaşişti”[12]). În articolul citat sunt trecute cazurile de vandalizare a clădirilor, de asasinare a activiştilor comunişti etc., este menţionată cererea lui Imre Nagy de a interveni cu forţele militare sovietice în Budapesta şi de a le scoate din capitala Ungariei la cererea aceluiaşi I. Nagy, dar, care, în opinia autorilor materialului, nu a făcut faţă sarcinii apărării socialismului. Citez: „În aceste condiţii s-a constatat cu claritate, că Imre Nagy nu poate şi nu vrea [nu doreşte] să lupte cu forţele negre ale reacţiunii”. Şi în continuare: „Guvernul condus de Imre Nagy de fapt s-a destrămat, cedând poziţiile elementelor antipopulare. În Ungaria domină haosul. Viaţa economică şi culturală este paralizată. Nu funcţionează întreprinderile şi mijloacele de transport. Acoperindu-se cu denumiri sonore, lansând programe pompoase şi declaraţii demagogice, diferite grupuri reacţionare încearcă să ia puterii în stat”[13].

 Observaţi: autorii declaraţiei au folosit propoziţii scurte, pe înţelesul cititorilor. Urează o coloană întreagă de citate din presa statelor cu regimuri comuniste, în care s-a exprimat îngrijorarea restabilirii capitalismului în Ungaria şi – în concluzie: autorii şi-au exprimat încrederea că poporul maghiar, clasa muncitoare, patrioţii Ungariei vor găsi forţele necesare pentru anihilarea reacţiunii, pentru scoaterea ţării pe calea realizării marilor idealuri ale socialismului.

Presa sovietică de pe data de 5 noiembrie 1956 a informat cititorii despre dizolvarea guvernului condus de Imre Nagy, guvern care – citez „a curăţit calea forţelor reacţionare şi contrarevoluţiei” [deci, Imre Nagy a fost învinuit de susţinerea contrarevoluţiei]. A fost publicată Scrisoarea deschisă a patru oameni politici ai Ungariei, adresată poporului muncitor maghiar [este vorba de Antal Apró, János Kádár, István Kossa şi Ferenc Münnich, foşti miniştri în Guvernul, condus de Imre Nagy, care au decis să creeze un nou guvern - Guvernul revoluţionar muncitoresc-ţărănesc în frunte cu János Kádár. „Pravda” a publicat documentele noului guvern: „Apelul către poporul maghiar”, „Apelul Guvernului revoluţionar muncitoresc-ţărănesc”, în care, între altele, s-a menţionat, că noua conducere a Ungariei s-a adresat Comandamentului trupelor sovietice cu rugămintea de a oferi ajutor în reprimarea insurgenţilor. Comandamentul forţelor militare sovietice, bineînţeles, „a satisfăcut cererea Guvernului revoluţionar muncitoresc-ţărănesc. A urmat publicarea unor materiale despre victimele „terorii albe” – aşa a fost numită insurecţia anticomunistă din Ungaria, cu fotografii, greu de stabilit acum, erau reale sau trucate, dar impresionate, adică să lase impresie asupra cititorilor[14].

Evenimentele revoluţionare din Ungaria au fost analizate şi de corespondentul special al (sau corespondenţi speciali ai) revistei săptămânale „Novoie vremea” [„Timpuri noi”], tipărite în limbile rusă, engleză, franceză, germană, spaniolă, poloneză, cehă, română, maghiară şi suedeză. Astfel, în nr. 47 al revistei a fost publicat articolul redacţional „Cu privire la evenimentele din Ungaria”, semnat „Sovremennik” („Contemporanul”)[15]. Autorul (autorii) afirmă că majoritatea absolută a protestatarilor nu şi-a pus drept scop răsturnarea sistemului socialist. Ei sunt convinşi că dacă nu ar fi intervenit contrarevoluţionarii (adică anticomuniştii) maghiari, susţinuţi din afara ţării, atunci mişcările de masă ar fi fost paşnice şi ar fi dus la realizarea revendicărilor juste ale muncitorimii. Dar în mişcările paşnice au intervenit „contrarevoluţionarii” (aici autorii articolului au menţionat: foşti horthişti, foşti ofiţeri din jandarmerie şi elemente criminale), care au declanşat „teroarea albă”, soldată cu râuri de sânge pe străzile din Budapesta şi alte oraşe. În articol este menţionat scopul „contrarevoluţiei” (restabilirea capitalismului, dominaţiei fabricanţilor şi moşierilor, a jandarmeriei horthiste), este prezentată poziţia cardinalului József Mindszenty ( la acel moment refugiat în Ambasada SUA la Budapesta). În sfârşit, autorii articolului au protestat împotriva comparaţiei, ce e făcuse în Occident între intervenţia trupelor anglo-franceze în Egipt şi sovietice în Ungaria. Argumentul autorilor: Ungaria era membră a Tratatului de la Varşovia şi asta a „legitimat” intervenţia Kremlinului în afacerile interne ale acestei ţări. În numărul următor (nr. 48) redacţia reviste „Novoie vremea” a făcut o revistă a presei occidentale, referitoare la evenimentele din Ungaria. Din nou s-a scris despre „puciul fascist” şi obiectivele concrete ale acestuia, despre rolul cardinalului József Mindszenty şi primului ministru Imre Nagy etc.

Evenimentele din octombrie-noiembrie 1956 au fost comentate de Alexandr Romanov[16], trimis în Budapesta după înăbuşirea Revoluţiei de către tancurile sovietice. Ideile principale: Revoluţia (numită de autor – „contrarevoluţie”) nu a fost un act spontan, ci, dimpotrivă, a fost pregătită minuţios de forţele ostile puterii comuniste din Budapesta. Autorul descrie cazurile de asasinare a mai multor persoane (comunişti maghiari dar şi intelectuali), cazurile de vandalizare a edificiilor din capitală etc. În încheierea materialului publicat, autorul a prezentat politica promovată de guvernul condus de  János Kádár. 19 noiembrie [1956], scrie Al. Romanov, a fost prima zi de lucru în Ungaria. „A triumfat viaţa, a triumfat socialismul, care a respins încă o ofensivă înspăimântătoare a reacţiunii imperialiste”[17].

În acelaşi număr al revistei citate a fost publicat articolul lui P. Kriukov „Cine a încurajat insurgenţii în Ungaria”[18]. În opinia autorului, cei care au încurajat „contrarevoluţia maghiară” au fost: imperialismul internaţional, Austria, diaspora maghiară, Vaticanul, cardinalul József Mindszenty, Postul de Radio „Europa Liberă”. În aceeaşi ordine de idei am putea menţiona articolul lui V. Kuzneţov, publicat în revista „Slaveane”[19].

Martor ocular al evenimentelor din octombrie 1956 din Budapesta a fost scriitorul român Mihai Beniuc. După revenirea la Bucureşti, el a publicat impresiile la care fusese martor, [impresii] traduse în limba rusă şi publicate în revista „Inostrannaia literatura”[20]. Merită citite.

Aşadar, presa sovietică a timpului a reflectat evenimentele dramatice din Ungaria. Acestea au fost interpretate ca tentativă de răsturnare a puterii politice (comuniste) din Ungaria. În opinia autorilor sovietici, protestele paşnice, lansate împotriva unei conduceri depăşite de timp (staliniste) şi susţinute de sovietici, au fost folosite de forţe „contrarevoluţionare” (din interiorul şi din afara ţării), care au dezlănţuit „teroarea albă”. Pentru a salva socialismul, forţele revoluţionare (adică cele ce pledau pentru păstrarea orânduirii socialiste şi a legăturilor strânse cu URSS), în frunte cu János Kádár, au preluat putere cu ajutorul forţelor militare sovietice. Nu a fost scris nimic despre acţiunile ostaşilor sovietici, despre implicarea lor concretă în anihilarea Revoluţiei anticomuniste din Ungaria.

PS. Conform datelor oficiale, în timpul Revoluţiei maghiare (între 23 octombrie şi 31 decembrie 1956) au murit 2 652 insurgenţi, 348 persoane civile, iar 19 226 de oameni au fost răniţi. Sovieticii au pierdut 669 militari morţi, 51 – dispăruţi şi 1 251 răniţi.

În urma acţiunilor forţelor militare sovietice a avut de suferit Budapesta: patru mii clădiri au fost distruse complet şi alte 40 de mii avariate.

„Pentru reprimarea contrarevoluţiei din Ungaria” Ministrul Apărării URSS, mareşalul K. Jukov, a primit cea de-a patra Stea de Erou al URSS.

Anatol PETRENCU.

17 decembrie 2016.