Preşedintele Partidului Socialiştilor din R. Moldova (PSRM) Igor Dodon a primit majoritatea voturilor, inclusiv al românilor basarabeni (moldovenilor) pentru promisiunile lui gălăgioase privind recuperarea miliardului de euro, furat din băncile RM. Votanţii lui I. Dodon nu au uitat protestele, organizate de PSRM, în faţa edificiului Parlamentului, proteste ce aveau sloganele „Hoţii la puşcărie!”, „Miliardul înapoi!” etc. Deci, pentru recuperarea miliardului de euro, pentru pedepsirea hoţilor şi pentru anularea deciziei guvernului Filip de a pune pe umerii contribuabililor returnarea miliardului de euro.

Fiind ales, I. Dodon s-a lansat în declaraţii iresponsabile, care vor duce la înrăutăţirea raporturilor bilaterale cu vecinii noştri – Ucraina şi România. Dl Dodon se comportă nu ca un om de stat înţelept, ci ca un adolescent teribilist. Vom aduce exemplul unei declaraţii cu totul deplasate, dar deosebit de periculoase pentru R. Moldova. Este vorba de opinia dlui Dodon cum că Crimeea ar aparţine Rusiei. Citez: „De fapt [Crimeea] e parte a Rusiei, dar [din punct de vedere] juridic [acest fapt] nu e recunoscut de nimeni”[1].

Ţinând cont că „regele este format de camarila de la curte” şi în speranţa că cineva din acea „camarilă” va avea grijă de politica externă a preşedintelui RM Igor Dodon, venim cu câteva explicaţii, referitoare la (uşor zis) disputa ruso-ucraineană, privind apartenenţa de facto a Crimeii. Este vorba de nişte principii elaborate de oamenii politici luminaţi ai Europei şi care [principii] stau la baza relaţiilor internaţionale contemporane. Ar fi excelent, dacă aceste principii ar fi cunoscute şi de liderii politici ai R. Moldova, de Igor Dodon, în primul rând, el fiind preşedinte al acestui stat.

1. În urma încheierii celui de-al Doilea Război Mondial, la Conferinţa de pace de la Paris (1947) Puterile învingătoare au impus frontiere noi în Europa. Modificări teritoriale serioase au avut de suferit Polonia, Germania, Finlanda, România şi altele. Peste câteva decenii de la terminarea ostilităţilor problema frontierelor în Europa devenise actuală: nerecunoaşterea hotarelor (mai ales de conducerea RFG, cancelar Konrad Adenauer) stârnea suspiciuni şi neîncredere din partea altor state europene (Franţa, Polonia, Cehoslovacia etc.). Iată de ce liderii politici ai statelor europene, susţinuţi de Marile Puteri (SUA, Canada, URSS) au tras concluzia că este bine să fie recunoscute frontierele în Europa aşa cum au fost ele fixate după cele de-al Doilea Război Mondial. După mai multe eforturi diplomatice, depuse de statele europene, în sfârşit, în urma desfăşurării Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa (CSCE), 30 iulie – 1 august 1975, conducătorii a 33 de state europene, SUA şi Canada au semnat Actul final al CSCE, în care au fost fixate principiile ce urmau a sta la baza relaţiilor reciproce între statele semnatare.

2. Ţările semnatare ale Actului final de la Helsinki au declarat că în raporturile lor reciproce se vor conduce de următoarele principii: „Statele participante îşi vor respecta fiecare egalitatea suverană şi individualitatea celuilalt, precum şi toate drepturile inerente suveranităţii şi pe care le cuprinde suveranitatea lor, între care în special dreptul fiecărui stat la egalitatea juridică, la integritate teritorială, la libertate şi independenţă politică. Ele vor respecta, de asemenea, fiecare dreptul celuilalt de a-şi alege şi dezvolta liber sistemul politic, social, economic şi cultural, precum şi dreptul de a-şi stabili legile şi reglementările”. În continuare, semnatarii documentului citat au promis că în relaţiile lor reciproce se vor abţine „de a recurge la folosirea forţei sau la ameninţarea cu forţa, fie împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile [Organizaţiei] Naţiunilor Unite şi cu prezenta Declaraţie”. Articolul III al Documentului de la Helsinki s-a referit la inviolabilitatea frontierelor: „Statele participante consideră inviolabile, fiecare, toate frontierele celuilalt, precum şi frontierele tuturor statelor din Europa, şi în consecinţă ele se vor abţine acum şi în viitor de la orice atentat împotriva acestor frontiere. Ele se vor abţine, de asemenea de la orice cerere sau de la orice act de acaparare şi de uzurpare a întregului sau a unei părţi a teritoriului oricărui stat participant”. Următorul articol al Actului final insistă şi mai mult asupra respectării integrităţii teritoriale a statelor semnatare: „…Statele participante se vor abţine de a face din teritoriul celuilalt obiectul unei ocupaţii militare sau al altor măsuri de folosire directă sau indirectă a forţei în contradicţie cu dreptul internaţional sau obiectul unei dobândiri prin asemenea măsuri sau prin ameninţarea cu ele. Nici o ocupaţie sau dobândire de această natură nu va fi recunoscută ca legală”.

Şi totuşi, în situaţiile când circumstanţele impun schimbări, ce este de făcut? Semnatarii Actului final au dat un răspuns clar şi în acest sens. Statele participante, este menţionat în document, „vor reglementa diferendele dintre ele prin mijloace paşnice, astfel încât să nu fie puse în pericol pacea şi securitatea internaţională şi justiţia. Ele se vor strădui cu bună credinţă şi într-un spirit de cooperare să ajungă la o soluţie rapidă şi echitabilă pe baza dreptului internaţional”.

Actul final a fost semnat de URSS (Leonid Brejnev). După destrămarea URSS (1991) Federaţia Rusă a devenit succesoarea de drept a URSS, respectiv – obligaţia sfântă de a respecta toate tratatele internaţionale, semnate de URSS. În septembrie 1991, în calitate de stat independent, Republica Moldova a aderat la Actul final de la Helsinki. Acelaşi lucru l-a făcut şi Ucraina.

Aşadar, spiritul şi sensul Actului final de la Helsinki obligă următoarele: statele semnatare recunosc reciproc integritatea lor teritorială; frontierele nu pot fi schimbate cu forţa sau oricum altfel ce va duce la tensionarea raporturilor internaţionale; problemele interne nu pot servi nimănui de a interveni cu forţa în teritoriul altui stat; hotarele pot fi modificate cu buna înţelegere a părţilor interesate.

3. În 1991 URSS s-a dizolvat. Pe harta politică a fostei URSS au apărut state independente, recunoscute pe plan internaţional, devenite (în perspectivă) membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, NATO, altor structuri internaţionale (regionale sau mondiale). În condiţiile proclamării independenţei noilor state, poziţia oficială a Occidentului a fost expusă, în septembrie 1991, de Secretarul de Stat al SUA James Baker. Aflat la Moscova, oficialul american a expus cinci principii pe care se va baza politica Statelor Unite ale Americii faţă de URSS, cuprinsă de dezintegrare. Aceste principii sunt: „Viitorul Uniunii Sovietice trebuie să-l determine oamenii sovietici singuri, pe cale paşnică, în conformitate cu valorile democratice, practica şi principiile Actului final de la Helsinki”. J. Baker a declarat: „Noi facem apel către toţi conducătorii sovietici de orice nivel, inclusiv cel republican, să demonstreze că susţin aceste principii recunoscute pe plan mondial. În cadrul acestui proces nu pot avea loc legitim ameninţările, intimidările, constrângerile şi violenţa”. Al doilea punct, expus de Secretarul de Stat american, se referă exact la subiectul abordat de noi: „Chemăm pe toţi să respecte hotarele existente – atât cele interne, cât şi cele externe. Orice schimbări de frontieră trebuie să se realizeze pe cale legitimă, paşnică şi de comun acord, în corespundere cu principiile Consfătuirii pentru securitate şi colaborare în Europa”. În continuare, J. Baker a subliniat că comunitatea internaţională va susţine democraţia şi supremaţia legii, transformările paşnice numai în cadrul proceselor democratice, în special – procesului alegerilor. O atenţia mare a fost atrasă asupra respectării drepturilor omului, inclusiv – principiului egalităţii minorităţilor. În sfârşit, J. Baker a insistat asupra necesităţii respectării dreptului internaţional şi a obligaţiunilor, în special ale celor incluse în Actul final de la Helsinki şi Carta de a Paris.

Deci, principiul inviolabilităţii frontierelor a fost extins şi asupra hotarelor dintre fostele republici unionale, devenite state independente.

4. La 8 decembrie 1991, la Alma-Ata, o parte din liderii noilor state independente, foste republici unionale ale URSS, au semnat Acordul de constituire a Comunităţii Statelor Independente (CSI). Articolul 5 al Acordului stipulează: „Înaltele Părţi semnatare recunosc şi respectă integritatea teritorială [a părţilor semnatare] şi inviolabilitatea frontierelor existente în cadrul Comunităţii…” Între semnatari se regăsesc şi preşedinţii Federaţiei Ruse şi Ucrainei (şi Republicii Moldova, bineînţeles).

Deci, în cadrul CSI, părţile semnatare, inclusiv şi în mod special – Federaţia Rusă, s-au obligat să respecte frontierele existente între statele independente (foste republici sovietice) la momentul semnării Actului de constituire a CSI.

5. Atunci când s-a destrămat URSS, s-a constatat că armele nucleare ale URSS au rămas pe teritoriul a patru state independente (Federaţia Rusă, Ucraina, Belarus şi Kazahstan). Occidentul (SUA ş. a.) au pus problema adunării armelor nucleare pe teritoriul moştenitoarei de drept a URSS – Federaţiei Ruse. Asta pentru că se încălca Tratatul internaţional de neproliferare a armelor nucleare. Ucraina a ezitat să realizeze propunerea Occidentului, invocând probleme de securitate naţională. În aşa condiţii, pe data de 5 decembrie 1994, la Budapesta, a fost semnat un Memorandum privind garanţii referitoare la securitatea Ucrainei şi aderarea acesteia la Tratatul de neproliferare a armelor nucleare. Federaţia Rusă, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi SUA au salutat aderarea Ucrainei la Tratatul menţionat şi au promis garantarea integrităţii naţionale a ţării vecine nouă.

Aşadar, pentru a treia oară, oficial, Federaţia Rusă a promis şi s-a angajat să respecte integritatea teritorială a statelor semnatare ale tratatelor internaţionale, inclusiv să respecte integritatea teritorială a Ucrainei.

6. Sub pretextul schimbării puterii centrale la Kiev, în 2014, în Crimeea, s-a desfăşurat un „referendum” asistat de militari cu uniforme camuflate ale Federaţiei Ruse. În rezultatul acestui „referendum”, nesupravegheat şi nerecunoscut de nimeni, în pofida angajamentelor luate,  Federaţia Rusă a anexat Crimeea, anunţând-o parte a Federaţiei Ruse. Între motivele invocate a fost numitul „drept istoric”: „Krîm – iskonno-russkaia zemlea” [„Crimeea – străvechi pământ al Rusiei”]. Subliniem: „dreptul istoric” nu este recunoscut de nimeni în lumea civilizată. Un alt „argument” al oficialilor de la Kremlin – necesitatea ocrotirii comunităţii ruse din Crimeea, de parcă ruşii din Crimeea erau strâmtoraţi într-un fel sau altul de ucraineni. Motivul este asemănător cu cel al lui A. Hitler, care, în 1938, a cerut Franţei şi Marii Britanii să accepte trecerea regiunii Sudete a Cehoslovaciei în componenţa Germaniei, având la bază faptul că în regiunea dată locuiau circa trei milioane de etnici germani. Ştim că comparaţia multora nu place, dar ea este corectă din toate punctele de vedere.

Anexarea Crimeii de către Federaţia Rusă este o dovadă clară că Moscova nu a respectat spiritul şi buchea Tratatelor internaţionale la care este parte. I. Dodon afirmă că „de fapt [Crimeea] e parte a Rusiei”, fără a specifica că Federaţia Rusă a anexat acest teritoriu, fapt condamnat de comunitatea internaţională. În plus, Occidentului a impus un embargo în comerţul cu Federaţia Rusă, prelungit la finele acestui an. I. Dodon a zis în continuare că din punct de vedere juridic anexarea Crimeii „nu e recunoscut de nimeni”. Nici nu va fi recunoscut de nimeni şi în cele scrise mai sus am argumentat de ce.

În aşa situaţie, I. Dodon, în calitate de oficial al RM, de ce ar trebui să stârnească furia justificată a ucrainenilor prin declaraţii negândite? Să nu cunoască oare dl I. Dodon că cetăţenii RM au de suferit mult de pe urma anexării Crimeii de către ruşi? Noi nu putem merge în turism în Crimeea, la odihnă,  nu putem avea comerţ cu acea regiune a Ucrainei. Iar dl I. Dodon toarnă gaz pe foc.

Bibliografie:

1. Actului final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa. În: Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa, Bucureşti, Editura politică, 1975, p. 279-351. 

2. [Declaraţia lui J. Baker]. În: Izvestia, 1991, 6 septembrie.

3. Memorandumul de la Budapesta. În: http://kiev1.org/budapesht-m.html

Cuvinte-cheie: Actul final de la Helsinki, URSS, CSI, Acordul de la Budapesta, Ucraina, integritate teritorială, Crimeea, anexare, embargo.

Anatol PETRENCU

17 decembrie 2016