Moto:

„…Eu, fraţii mei, oriunde-oi căuta,

Nu mai găsesc ca dulcea Românie,

De-o şi hulesc câţi se hrănesc în ea

Corci venetici. Dar oricum va fi, fie.

Eu sânt român, şi-mi place ţara mea”.

Constantin Negruzzi.

 

În martie 2018 se vor împlini 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu Patria-mamă România. În urma actului Unirii Basarabiei cu Patria-mamă România, realizat prin votul majorităţii deputaţilor din Sfatul Ţării (Parlamentul Republicii Democratice Moldoveneşti/Basarabiei din anii 1917-1918) locuitorii interfluviului Pruto-nistrean au beneficiat de libertăţi democratice, garantate de Constituţia din 1923, ţăranii cu puţin sau fără pământ au fost împroprietăriţi, tinerii basarabeni au obţinut posibilitatea de a studia atât în instituţiile preuniversitare din Basarabia, cât şi în restul ţării. În Basarabia interbelică s-a consolidat un sistem de ocrotire a sănătăţii de nivel european, ceea ce a contribuit (alături de alţi factori) la sporul natural al populaţiei. În cei 22 de ani de viaţă comună teritoriul românesc al Basarabiei a cunoscut în unele cazuri (de exemplu, sistemul de legături telefonice etc.) o dezvoltare mai accentuată în comparaţie cu alte regiuni ale ţării sau cu media pe ţară. Basarabenii (majoritatea absolută) erau optimişti şi încrezători în viitorul ţării şi familiilor lor.

Dar nu toate statele Europei interbelice s-au împăcat cu situaţia impusă de finalul Primului Război Mondial. Unele din ele sperau să revizuiască frontierele stabilite la Conferinţa de Pace de la Paris, altele (Rusia bolşevică) visau să instaureze Puterea sovietică în cât mai multe state. Faţa de România, Rusia sovietică, apoi URSS, a avut o poziţie duplicitară: în anumite momente oficialii de la Kremlin au recunoscut caracterul românesc al Basarabiei şi Unirea acesteia cu România, acceptând frontiera pe Nistru, în alte cazuri – nu, dorind cucerirea Basarabiei, sovietizarea României şi Balcanilor.

Evoluţia evenimentelor politice din Europa la sfârşitul anilor 30 ai secolului trecut a fost de aşa natură, că a permis imposibilul: cele două regimuri totalitare ale vremii, vădit ostile (nazist şi sovietic), s-au înfrăţit pe seama împărţirii între ele a unor teritorii ce nu le aparţineau, semnând la 23 august 1939 Tratatul de neagresiune şi Protocolul adiţional secret, punctul trei al căruia s-a referit la România.

După capitularea militară a Franţei, la 22 iunie 1940, la scurgerea a patru zile de negocieri sovieto-germane privind expansiunea sovietică, la 28 iunie, bazându-se pe o superioritate militară vădită, URSS a răpit României nu doar Basarabia, ci şi nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, câteva insule de a Gurile Dunării. Pe teritoriile ocupate, sovieticii au promovat ceea ce ştiau mai bine: lupta de clasă cu toate aspectele deja experimentate în URSS. Astfel, bogăţiile pământurilor ocupate au devenit proprietatea Statului Sovietic, locuitorii acestor teritorii, fără a li se cere consimţământul – au fost declaraţi cetăţeni sovietici, supuşi legilor URSS. Oamenii politici activi, primarii, ofiţerii militari sau de poliţie etc. au fost arestaţi şi condamnaţi la moarte sau la închisoare pe lungi termeni. În iunie 1941 sovieticii au realizat primul „val” de deportare din Basarabia. Pe teritoriul ocupat, Kremlinul a format o „republică unională” – RSS Moldovenească, fără a include nordul şi sudul Basarabiei, în schimb, alipind câteva raioane din stânga Nistrului. În urma fărădelegilor, comise de URSS, deloc întâmplător, peste un an, în iunie 1941, alături de Germania, România va intra în războiul de eliberare a propriilor teritorii. Însă statele, unite cu Germania hitleristă în războiul antisovietic, au pierdut confruntarea cu URSS şi aliatele acesteia, în special SUA şi Marea Britanie. De aceea după războiul germano-sovietic, Kremlinul şi-a restabilit orânduirea în teritoriile reocupate (1944). Au urmat politici sociale ostile populaţiei băştinaşe: interminabilele împrumuturi de stat, ajutoare pentru front, rechiziţionarea produselor alimentare, ceea ce a dus la o foamete fără precedent în aceste locuri (în rezultat, au murit, conform estimărilor, peste 200 000 de oameni). Şi parcă nu ar fi fost de ajuns: în 1949 Kremlinul realizează al doilea „val” de deportări ale basarabenilor în Siberia, iar în 1951 – al treilea. Dar nu numai asta. Nu trebuie să uităm de promovarea ideologiei comuniste, ostile României, numită „fascistă”, a „exploatatorilor” etc. Statul Sovietic a folosit toate pârghiile, ce le-a avut la dispoziţie, pentru a îndoctrina populaţia românească a RSSM, precum că nu este parte a naţiunii române, ci – în mod denaturat şi fals – ar fi constituit o „naţiune” deosebită, „moldovenească”, cu limbă, cultură etc., deosebită de cea română.

Se părea că URSS va exista tot atâta, cât va exista Pământul. Dar n-a fost să fie: în august 1991 Imperiul Sovietic, întins pe o şesime din uscatul Globului pământesc, s-a năruit. Pe ruinele acestuia au apărut state independente, inclusiv – Republica Moldova (RM).

S-a încheiat ceva mai mult de un sfert de veac de existenţă independentă a RM. Este un bun prilej pentru a analiza drumul parcurs şi pentru a trage nişte concluzii corecte. În cei peste 25 de ani de independenţă politică, RM s-a situat pe ultimul loc în Europa în privinţa nivelului de trai al populaţiei. În aceşti ani, conducerea politică a RM a demonstrat că nu serveşte deloc interesului naţional. De fapt, noi nici nu am formulat clar care ar fi interesul nostru naţional. Nu s-a dorit acest lucru. Ne convingem că administraţia RM nu a fost capabilă să zădărnicească furtul unui miliard de euro din băncile RM şi nu este acum în stare să restituie banii şi să pedepsească făptaşii. Asta pentru că furtul este o crimă, iar orice crimă se pedepseşte, se descurajează. Asta pentru a fi de învăţătură altora. Statul RM, conducerea politică, este incapabilă să propună o soluţie pentru rezolvarea problemei transnistrene, RM este un stat corupt, cinic, neputincios în multe privinţe. În fond, este un stat falit.

Iată de ce ideea reîntregirii naţionale este mai actuală ca oricând. Iată de ce este necesar să consolidăm curentul politic unionist, să promovăm ideea Unirii RM cu România, să susţinem orice manifestare (acţiune) ştiinţifică, culturală, politică, economică, care apropie Unirea.

Există multiple argumente ce demonstrează avantajele Unirii RM cu România. Conform datelor oficiale ale Fondului Monetar Internaţional, în 2015, în România, Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor a fost de 8 969 $ (media globală fiind de 10 136 $, România situându-se pe locul 75 în lume), pe când în RM, în acelaşi an, PIB a alcătuit 1 821 $ pe cap de locuitor (locul 137 în lume)[1]. Sau datele Băncii Mondiale: România – 7 500 $ pe cap de locuitor, RM – 1 516 $ pe cap de locuitor, locul 127 în lume (datele pentru 2009)[2]. Fără îndoială, reîntregirea ţării va spori potenţialul ei economic, iar pe această bază va creşte nivelul de viaţă a populaţiei, în primul rând a celei basarabene. În 2012, domnul dr. Constantin Ungureanu sublinia: „Făcând comparaţie cu aceste date, care sunt elaborate de cele mai prestigioase organizaţii internaţionale, se vede foarte clar (…) decalajele enorme dintre Romania şi R. Moldova. La aceste statistici, scria dl dr. C. Ungureanu, aşi mai adăuga următoarele argumente: România importă doar 20% din necesarul de gaz natural şi cca. 50% din necesarul de petrol. Curent electric şi cărbune practic nu importă. R. Moldova practic importă 100% din gaz, petrol, curent electric şi cărbune. România are potenţial enorm de dezvoltare a turismului (la mare şi la munte); acum sunt în construcţie cca. 300 km de autostradă; subvenţiile pentru ţărani sunt foarte mari faţă de ajutorul mizerabil pe care îl obţin sărmanii ţărani de la noi; anul acesta [2012], după pronosticuri, România pentru prima data în ultimii 20 de ani va exporta mai multe produse agricole, decât va importa; R. Moldova exporta într-un an cât România în 2 săptămâni (în 2011 R. Moldova a exportat mărfuri în valoare de 2 mlrd. 221 mln $, iar România a exportat în 2011 mărfuri în valoare de 45 mlrd. 017 mln Euro sau cca. 60 mlrd $). România este membră cu drepturi depline în UE şi NATO, iar noi încă mult timp vom sta la poartă în aşteptare” [3].

În pofida acestor şi multor altor argumente pro-unire, în ciuda acţiunilor unioniste tot mai vizibile, numărul cetățenilor moldoveni dispuși să voteze la un referendum pentru unirea R. Moldova cu România este în scădere. Potrivit Barometrului Opiniei Publice (BOR), prezentat în aprilie 2016, dacă duminica viitoare ar avea loc un astfel de referendum, doar 17,3% din respondenți ar susține Unirea, iar 66,1% ar vota împotrivă. În decembrie 2015 numărul celor dispuși să voteze pentru Unire era de 21%. Era în scădere și numărul proeuropenilor. Astfel, în cazul unui referendum pentru integrarea în UE, doar 41,3% din participanții la sondaj ar vota pentru, față de 45%, în decembrie 2015. În schimb, era în creștere numărul susținătorilor integrării în Uniunea Vamală (UV). Dacă în decembrie 2015, pentru aderarea la UV ar fi votat 48%, în aprilie 2016, arată BOP, pentru această opțiune și-ar dat votul 52,7%. A scăzut considerabil și numărul susținătorilor aderării la NATO. Astăzi [2016] doar 11,4% din respondenți ar fi gata să voteze pentru aderarea R. Moldova la Alianța Nord-Atlantică, cea mai mică cotă din 2003 și până în prezent. Sondajul a fost realizat în perioada 16-23 aprilie 2016, pe un eșantion de 1 143 de persoane. Marja de eroare este de +/- 2,9%.

Care sunt cauzele acestei situaţii? Cauze sunt mai multe: în 2015-2016 s-a vorbit şi s-a scris cu mai mult decât în trecut despre Unirea R. Moldova cu România. Catalizatorul discuţiilor privind Unirea a fost furtul unui miliard de euro din băncile RM. Furtul miliardului de euro a dus la ridicarea preţurilor la medicamente, la mărfuri de import, apoi şi la cele autohtone. Asta în situaţia aceloraşi salarii, pensii, indemnizaţii şi a deselor schimbări guvernamentale. Luate împreună, aceste fapte au dus la revolte în masă, critica fiind îndreptată împotriva actualii guvernări, bazate pe cele trei partide învingătoare în alegerile parlamentare din 2014 – PDM, PLDM, PL.

Pentru formaţiunile unioniste (politice şi civice) creşterea nemulţumirii maselor a fost un bun prilej pentru a demonstra (încă o dată) că statul RM nu a fost capabil nu numai să evite furtul miliardului de euro, dar nu este în stare să lupte cu hoţii (să-i identifice, să-i condamne pentru crima comisă, să returneze miliardul de euro în visteria statului etc.). Dar reprezentanţii unioniştilor au fost înlăturaţi din Piaţa Marii Adunări Naţionale de activiştii platformei civice Demnitate şi Adevăr (DA), iar reprezentanţilor de vază ai intelectualităţii unioniste de la noi (Virgil Mândâcanu, Andrei Strâmbeanu etc.) li s-a interzis accesul la microfon sub motivul declarat: „Voi o să vorbiţi despre Unire!”. Ca să fie clar: dacă fruntaşii platformei civice DA au pretins că sunt democraţi, atunci de ce nu au admis că recuperarea miliardului de euro furat, pedepsirea hoţilor, diminuarea corupţiei, însănătoşirea morală societăţii etc. poate fi realizată şi pe calea Unirii RM cu România? De ce nu au admis Unirea ca o cale de soluţionare a multiplelor probleme, cu care ne confruntăm? Mai mult decât atât: liderii platformei DA s-au solidarizat cu Igor Dodon (Partidul Socialiştilor din RM), ştiind foarte bine că acesta este vârful de lance al intereselor Federaţiei Ruse în RM şi zonele limitrofe. Igor Dodon a fost consecvent în declaraţii, privind restituirea miliardului furat. Această promisiune, dată alegătorilor, l-a propulsat în funcţia supremă din stat. Dar nu numai asta: I. Dodon şi echipa lui au fost subestimaţi de liderii politici declaraţi unionişti[4]: ei nu au ţinut cont de existenţa unui partid, pe care îl conduce Dodon, de presa, pe care o are PSRM, de susţinerea etnicilor ruşi şi a găgăuzilor, dar cel mai important – de sprijinul acordat lui I. Dodon de Kremlin. Deci, lumea unionistă de la noi s-a dezamăjit de prestanţa foarte slabă a liderilor partidelor declarat-unioniste, de lipsa de activitate cotidiană din partea acestora, de lipsa unor mesaje clare.

Între timp lucrurile au devenit mai complicate: la sfârşitul anului 2016, preşedinte al RM a fost ales liderul Partidului Socialiştilor (PSRM), Igor Dodon, promotor notoriu al intereselor Rusiei în RM şi regiune, cunoscut simpatizant al liderului de la Kremlin Vladimir Putin. Declaraţiile lui I. Dodon în probleme de identitate naţională nu pot să nu deranjeze. În fond, I. Dodon şi echipa lui nu a inventat nimic nou, ci a preluat teze kominterniste, elaborate în anii Puterii Sovietice, completându-le cu propovăduirea Ortodoxiei ruse agresive, în persoana Mitropoliei Chişinăului şi „întregii Moldove”, subordonate Patriarhiei de la Moscova. Ideologia moldovenismului primitiv, cultivată în sânul PSRM, a devenit ideologie oficială pe care o promovează I. Dodon, fiind deja în funcţia de preşedinte al RM, politică ce contravine Constituţiei RM.

Vom aminti cititorilor, că la 12 octombrie 1924, liderii bolşevici au constituit pe teritoriul RSS Ucraina o pseudo-republică numită Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) ceea ce a însemnat un moment important al politicii externe expansioniste a URSS, obiectivul nemijlocit al acesteia fiind România, şi anume: destrămarea şi comunizarea ei (iar în perspectivă – bolşevizarea popoarelor din Balcani). Studierea documentelor demonstrează că ideea formării autonomiei „moldoveneşti” pe teritoriul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene (RSSU) n-a aparţinut populaţiei băştinaşe, adică românilor (moldovenilor) care locuiau pe teritoriul Ucrainei. Cu atât mai mult, ideea n-a aparţinut conducătorilor RSS Ucraina. „Nota informativă despre necesitatea formării Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti” a fost semnată de basarabeanul Grigori Kotovski şi câţiva lideri ai Partidului Comunist Român (A. Bădulescu, P. Tkacenko. A. Nicolau etc.) care, în anul 1918, au trecut Nistrul şi locuiau în URSS. Conform opiniei semnatarilor documentului, „republica moldovenească” urma să joace „acelaşi rol de factor politico-propagandistic pe care îl juca Republica Belarus faţă de Polonia şi [republica] Karelia faţă de Finlanda”. În cazul dat RASSM urma să devină un factor politico-propagandistic de expansiune sovietică în România, iar în perspectivă – în Balcani. Autorii demersului au considerat că unirea RASSM cu Basarabia va servi drept „spărtură strategică a URSS faţă de Balcani (prin Dobrogea) şi faţă de Europa Centrală (prin Bucovina şi Galiţia), va fi un cap de pod al URSS, folosit în scopuri militare şi politice”.

Dezbaterile privind caracterul viitoarei republici, denumirea populaţiei autohtone (români-moldoveni), a limbii şi culturii (română sau moldovenească) s-au declanşat cu mult timp înainte de proclamarea propriu-zisă a RASSM. Unii activişti comunişti considerau că moldovenii prezintă un grup deosebit al populaţiei romanizate şi are dreptul la autodeterminare naţională. În august 1924, în ziarul „Odesskie izvestia” [„Ştirile din Odesa”] a fost publicat articolul lui A. Grinştein în care acesta încerca să demonstreze „teoria” celor două popoare şi celor două limbi – română şi moldovenească. Această opinie era susţinută şi de Iosif I. Badeev (pseudonim, numele adevărat – Suslik) – conducătorul Biroului de organizare a Partidului Comunist al viitoarei RASSM. A. Grinştein şi I. Suslik considerau că la baza limbii moldoveneşti trebuie pusă „limba simplă şi înţeleasă de toţi, pe baza alfabetului rusesc”.

Un alt grup de activişti a considerat că limba moldovenească trebuie să se bazeze pe limba română pe baza alfabetului latin. Reprezentantul de vază al acestui curent ideologic a fost Grigori Starâi (pseudonim, numele adevărat – Borisov). G. Borisov s-a născut în Basarabia, în 1880, a emigrat în URSS unde a ocupat înalte funcţii de stat, inclusiv – cea de preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului al RASSM (1926-1928, 1932-1937). El afirma: deoarece în Basarabia populaţia studiază şi vorbeşte româneşte, în RASSM moldovenii trebuie să cunoască această limbă şi alfabetul latin. Pentru viitoarea reîntregire, afirma el, – „trebuie să fim pregătiţi”.

În confruntarea dintre cele două grupări o victorie temporară au obţinut-o adepţii moldovenismului. La 19 septembrie 1924 Biroul Politic al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei a luat decizia de a crea RASSM. Punctul opt al acelei decizii stipula următoarele: „a dezvolta limba moldovenească literară pe baza limbii populare a ţăranilor din stânga Nistrului”. La 12 octombrie 1924 a fost proclamată RASSM în componenţa RSS Ucrainene, cu capitala oraşul Balta, apoi – Tiraspol.

În nou-creata „republică” moldovenii (românii) alcătuiau 32 % din populaţie (conform altor date – 34,3 %). Ei locuiau la sate şi se ocupau de agricultură; intelectuali nu existau. E important de subliniat: localităţi cu populaţie majoritar românească din regiunea Odessa nu au fost incluse în noua „autonomie” – dovadă clară a caracterului pur politic al acesteia.

I. Stalin considera că una din trăsăturile distincte ale naţiunii este limba. Sarcina formulată: inventarea unei limbi, deosebite de cea română, considerată „burgheză”, de „salon”. În plus, la mijlocul anilor 20 ai secolului trecut, în URSS s-au făcut încercări de aplicare în practică a teoriei academicianului Nicolai Marr privind limba ca „suprastructură” a relaţiilor social-economice şi caracterul „de clasă” al acesteia. Altfel spus, în societatea nouă, socialistă, proletariatul şi ţărănimea muncitoare trebuiau să aibă limba lor, deosebită de limba exploatatorilor, a burgheziei. Astfel, în condiţiile RASSM limba română a fost declarată ca fiind a boierilor şi exploatatorilor, duşmănoasă din punct de vedere al clasei muncitoare, iar limba „moldovenească” – limba muncitorilor şi ţăranilor.  În aşa condiţii a început activitate de formare a unei limbi noi. În decembrie 1926 a fost constituit Comitetul Moldovenesc al Ştiinţei în frunte cu L. A. Madan. Sarcina de bază a Comitetului creat a fost crearea unei limbi noi, „proletare”.

În 1928, la Balta, un grup de intelectuali proletari au luat decizia de „a coborî” limba literară la „nivelul omului de rând”. În scurt timp au fost publicate „opere” în curata limbă moldovenească: T. Malai – „Oţelu jiu”, D. Milev – „Jespili încî băzăi” (povestire) etc. Citez câteva mostre de exprimare moldovenească. Poetul M. Andriescu mărturisea: „Pi noi nu ni-o nvăţat a scrie povestiri şi poezii. Noi ne-am apucat de peni [adică de tocuri – A.P.] goniţi di viaţî, di sâmţîrea datoriei cătri norodu nostru întunecat şi di dragostea di graiu hudojnic (artistic – aut.) şi scriem aşa cum putem… şi suntem puţîntei di tot şi singuri. În toată Moldova Sovieticî ni numeri pi dejiti. N-avem nişi literaturî vechi, n-avem diundi dinăuntru nişi ajiutori s-aşteptăm. Şi suntem nevoiţi să-nşepem lucru din talpî”.

Câţiva „intelectuali” (de fapt, activişti de partid comunist) au început muncă de creare a unei limbi noi. „Creatorii” limbii noi au adaptat cuvinte ruseşti. De exemplu, boleti – bolesc [a fi bolnav], realino – realnic [în loc de real], kuliturno – culturnic [cultural] etc. O altă sursă de inspiraţie a fost traducerea mecanică a unor cuvinte din limba rusă, care erau ciudate şi nu aveau sens. De pildă,  «чугунно-литейный завод» ceea ce înseamnă „uzină de producere a fontei” a fost tradus „zavodu de turnare a ceaunelor” [ciugun însemnând şi ceaun]. Cuvântul «полотенце» înseamnă „prosop”, „şervet de bucătărie”; proletcultiştii moldoveni l-au tradus „mânăştergur”. „Cravata” a devenit „gâtlegău” etc. În 1929 conducerea RASSM a aprobat ortografia şi vocabularul noii limbi. „Filologii” moldoveni au creat 5 000 cuvinte noi.

Primii scriitori din RASSM – reprezentanţi ai intelectualităţii, – au fost activiştii de partid comunist, care nu au avut studii şi pregătiri profesionale fundamentale. Primii ziarişti şi scriitori din RASSM erau revoluţionarii care au luptat pentru Puterea sovietică în România (inclusiv, în Basarabia) şi care au emigrat în URSS. În 1928 a fost creată Organizaţia Scriitorilor Sovietici din RASSM „Răsăritul”.

Rupţi de tradiţiile naţionale româneşti, fiind permanent sub presiune ideologică, poeţii şi scriitorii din RASSM au publicat lucrări literare stângace, primitive. Tematica acelor lucrări literare a fost lupta de clasă, nimicirea duşmanului de clasă, proletariatul – un nou Mesia, viitorul luminos al socialismului etc. Critica literară de astăzi consideră că meritul principal al scriitorilor moldoveni (români) din RASSM a constat în păstrarea unei slabe făclii a latinităţii (în condiţiile infernului proletcultist) prin intermediul unei limbi sărace şi stângace, dar în unele cazuri – „a unei limbi folclorice vii, curate şi mustoase”.

La începutul anilor 30 ai secolului trecut din nou s-au activizat promotorii limbii române. Încă în 1929 conducerea sovietică a decis să introducă alfabetul latin la scrierea popoarelor ne-ruse. Drept rezultat – câteva popoare de origine turcică au trecut la alfabetul latin. Cercetările au demonstrat că la începutul anului 1932 I. Stalin l-a primit în audienţă pe A. Kosior, primul secretar al Partidului Comunist bolşevic din Ucraina. Conducătorul URSS s-a pronunţat pentru apropierea limbii „moldoveneşti” de limba română şi pentru crearea în viitor a unui stat sovietic românesc. După acel eveniment, pe data de 2 februarie 1932 Biroul Partidului Comunist bolşevic al RASSM a luat decizia de a trece limba „moldovenească” la grafia latină. Documentul adoptat stipula: „ 1. A considera oportun şi util trecerea RASSM la alfabetul latin; 2. În perspectivă, în activitatea naţional-culturală, să se ţină cont de necesitatea îmbogăţirii limbii moldoveneşti cu cuvinte cunoscute, utilizate de moldovenii vechii Moldove şi Basarabiei”.

În spirit bolşevic, conducerea PC (b) din RASSM a luat decizia de a trece toate ziarele, centrale şi locale, la alfabetul latin. La 26 septembrie 1933 liderii autonomiei moldoveneşti au adoptat o decizie privind învăţarea în masă a alfabetului latin de către populaţia adultă, în anul de studii 1933-1934. Documentul citat sublinia că „o sarcină decisivă a activităţii naţional-culturale este însuşirea de către populaţia moldovenească a scrisului latin”. A urmat o Adresare a conducerii Partidului Comunist al RASSM către comunişti, comsomolişti, muncitori, ţărani, gospodari individuali şi intelectuali ca aceștia să studieze alfabetul latin. Conform datelor statistice, în anul de studii 1933-1934 alfabetul latin a fost învăţat de 38 500 persoane, ceea ce constituia 55 % din populaţia aptă de muncă, supusă instrucţiunii.

Eforturile autorităţilor sovietice ucrainene de a forma o intelectualitate „moldovenească”, un stat „moldovenesc”, nu pot fi examinate fără a ţine cont de procesele desfăşurate în societatea URSS în ansamblu. Marea epurare stalinistă din 1937-1938 a lovit puternic şi în locuitorii RASSM, în special – în intelectuali. În iunie-august 1937 au fost arestaţi mai mulţi profesori ai Institutului Pedagogic din Tiraspol, inclusiv rectorul instituţiei, A. N. Pohinin. La sfârşitul lunii septembrie 1937 cinci membri (din şapte) ai Uniunii Scriitorilor din RASSM, inclusiv – preşedintele uniunii D. Milev, au fost supuşi represiunii, o parte din ei – împuşcaţi. Numai în octombrie-decembrie 1937 au fost condamnaţi la pedeapsa capitală 625 de oameni, în special – români şi susţinătorii latinizării. După care au fost lichidaţi şi cei care au criticat curentul latinizatorilor. În toamna anului 1937, în componenţa conducerii RASSM nu era nici un etnic român (moldovean). În 1940, în urma raptului teritorial sovietic şi proclamării RSS Moldoveneşti, conducerea RASSM s-a extins asupra teritoriilor româneşti anexate.

Iată în ce condiţii istorice a apărut numita limbă „moldovenească”[5], iar purtătorii acestei „limbi” – moldoveni, ca persoane cu totul deosebite de consângenii lor de peste Prut. Iată că, în pofida clarificării lucrurilor, în detrimentul declaraţiilor făcute de Academia de Ştiinţe a Moldovei, de distinşi intelectuali ai RM, I. Dodon depune eforturi sporite pentru a reveni la sintagma „limba moldovenească”. Dar nu numai atât, şi la istoria „Moldovei”.

În conformitate cu Constituţia, RM este „un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate”. Conform DEX-ului, „a garanta” înseamnă „a da cuiva siguranţa că va avea ceva”, în cazul dat este vorba de garantarea (deci, siguranţa) libertăţii de exprimare, precum şi la libera asociere în partide şi în alte organizaţii social-politice. Astfel, Legea fundamentală a RM permite atât împărtăşirea de către cetăţeni a ideilor şi faptelor româno-unioniste (ca persoane individuale), cât şi asocierea acestora în diverse organizaţii (partide), inclusiv în organizaţii (partide) ce-şi propun drept scop reîntregirea Neamului Românesc, adică – organizaţii/mişcări unioniste. Unioniste cu România!

În acest sens este absolut absurdă poziţia exprimată de  Igor Dodon de a scoate în afara legii partidele unioniste. Adică, cum, cei care promovează deschis ruso-unionismul (cer ca limba rusă să fie decretată a doua limbă de stat a RM, cer unirea RM la uniunea vamală euro-asiatică, promovează fără pic de ruşine moldovenismul antiromânesc, falsificându-ne originea etnică, istoria, cultura, limba etc.) au dreptul nestingherit să ocupe funcţii în stat, iar numiţii româno-unionişti nu au acelaşi drept? Cum vine asta?

Eu consider, că în RM există cadrul legal nu doar pentru persoane ce împărtăşesc viziuni româno-unioniste, ci şi pentru Mişcarea Unionistă, şi nu este deloc cazul ca unii concetăţeni de-ai noştri să fie porecliţi cu sarcasm „româno-unionişti” şi trataţi ca elemente suspecte, antistatale, duşmănoase. Este dreptul fiecărui om să pledeze atât pentru păstrarea Statului RM, cât şi pentru unirea acestuia cu România.         

Nu este deloc lipsit de sens examinarea experienţei altor naţiuni, divizate de soartă, dar care au reuşit, totuşi, să se regăsească şi să se reunească. În faţă avem experienţa Republicii Federale a Germaniei (RFG). În condiţiile existenţei celui de-al doilea stat german, comunist (RDG), partidele politice din RFG – Uniunea Creştin Democrată şi Uniunea Social Creştină – mari partide politice, ce au condus mulţi ani la rând RFG, au avut corespondentele lor în RDG – partide nu prea mari, dar care la momentul potrivit au votat pentru reîntregirea Germaniei (octombrie 1990). Este cazul însuşirii experienței pozitive a germanilor în ceea ce priveşte reîntregirea naţiunii.

Ce este de făcut pentru a realiza Unirea RM cu România?

Pornim de la fapte:

În RM o parte a puterii executive (preşedinţia RM) a fost ocupată de o persoană fidelă intereselor Federaţiei Ruse şi nu intereselor RM (deja sunt dovezi suficiente în acest caz). Dar Dodon nu e singur: în spate are moştenirea (infrastructura) PCRM, condus de V. Voronin – partid (PCRM) în scădere a popularităţii. Dodon are susţinerea cetăţenilor RM de etnie rusă, deveniţi tot mai gălăgioşi, mai sonori, în locurile publice. Noi, patrioţii români ai Basarabiei, nu avem dreptul să subestimăm ponderea adversarilor Unirii RM cu România.

În RM sunt înregistrate cel puţin patru partide declarat-unioniste – PNL-Pavlicenco, PL-Ghimpu, Dreapta-Guţu, PLR-Hadârcă. Pe cale de constituire este şi Partidul Unităţii Naţionale în frunte cu Anatol Şalaru. Sunt câteva ONG-uri unioniste, între ele şi „Sfatul Ţării-2”. În pofida cererii unioniştilor de rând de a uni partidele unioniste, acest deziderat nu este realizat. Şi nu va fi, să nu ne facem iluzii.

În situaţia în care primejdia transformării RM într-o gubernie rusească, prin transnistrizare (federalizare sau alte metode), chiar dacă se va numi RM, în condiţiile evidente de ne-unire a partidelor pro-unioniste (mai bine zis a liderilor acestora), consider că este cazul ca cetăţenii simpli (electoratul unionist) să iasă de sub comandamentul şefilor politici şi să se unească într-o mişcare [deocamdată] civică, benevolă, cu acceptarea unui Manifest – Document-program în care să se explice clar obiectivele acestei organizaţii: reîntregirea naţională prin unirea Republicii Moldova în actualele ei frontiere de stat, recunoscute internaţional, cu România. Cu regret, deocamdată există o lipsă de unanimitate de opinii, referitoare la reîntregire, unii considerând că trebuie unite teritoriile doar până la Nistru, iar raioanele din stânga Nistrului să rămână CUI? Separatiştilor tiraspoleni, ucrainenilor, Federaţiei Ruse? Da cum rămâne cu Tighina şi împrejurimile ei, controlate de Tiraspol? Da cu românii transnistreni? Sunt şi alte nuanţe, deosebit de sensibile.

Iată de ce este nevoie de un text, discutat, aprobat, adus la cunoştinţa opiniei publice şi propagat în mase. Unioniştii basarabeni sunt obligaţi să aibă unul şi acelaşi mesaj şi să activeze ZILNIC în vederea realizării Unirii (Reîntregirii naţionale): fiecare membru să aibă sarcini concrete de realizat, să raporteze colegilor ce a reuşit şi ce nu a reuşit să facă, de ce nu a reuşit etc. Să nu uităm nici o secundă: Unirea nu va veni de la sine, pentru ea trebuie să luptăm zilnic, cu forţe sporite, în toate direcţiile.

Noi, basarabenii, am ajuns în starea în care nu avem încredere în nimeni. Iată de ce, pentru a dobândi autoritate în societate, Mişcarea civică unionistă trebuie să promoveze transparenţa, onestitatea, sinceritatea. Unirea este un act eminamente POLITIC. De aceea unioniştii – simpli cetăţeni -, uniţi într-o forţă reală, verificată şi verificabilă, vor putea sau susţine unul din partidele deja înregistrate la Ministerul Justiţiei, sau forma un nou partid politic, care va realiza Unirea românească odată şi pentru totdeauna.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

12. 03. 2917