Odesa – un mărgăritar pe ţărmul Mării Negre

Odesa – un mărgăritar pe ţărmul Mării Negre

Rubrica: Pe urmele făuritorilor de istorie

Cu prilejul participării la cea de-a VI-a Conferinţă ştiinţifică internaţională, care a avut genericul „Sudul Ucrainei: dimensiuni etnice, istorice, lingvistice, culturale şi religioase”, organizată de Catedra de Studii ucrainene, discipline istorico-juridice şi filologice, în frunte cu prof. univ., dr. hab. Nicolai Mihailţa, din cadrul Universităţii Naţionale de Marină din Odesa (28-29 aprilie 2017), am avut o posibilitate nouă de a mă documenta în privinţa locurilor memorabile ale cunoscutului oraş de pe ţărmul Mării Negre.

Am fost cazat în hotelul „Odesskii dvorik”, situat pe strada Uspenski, nr. 19. În preajma hotelului, peste drum, strada Uspenski, nr. 4-b, se află Mănăstirea de maici „Sveato-Arhanghelo-Mihailovskii” [Sfântul Arhanghel Mihail], pe care am vizitat-o cu mare interes.

Aflăm din literatură că în 1835, gubernatorul Basarabiei şi Novorossiei, generalul Mihail Voronţov (1823—1854), a construit la periferia Odesei un lăcaş sfânt în cinstea ocrotitorului său, Arhanghelul Mihail. Peste câţiva ani, Sfântul Sinod al Rusiei a decis să întemeieze aici o mănăstire de maici, un spital şi o ospătărie pentru cei săraci. În deceniul al treilea al secolului trecut bolşevicii au distrus mănăstirea sub pretextul că ar fi fost „contrarevoluţionară”. Acum atenţie: în 1942, autorităţile române (de ocupaţie) au restituit mănăstirea comunităţii religioase şi au susţinut viaţa spirituală a maicilor[1]. După război, mănăstirea a fost din nou închisă de către bolşevici şi transformată în spital pentru bolnavii de tuberculoză. De-abia în 1991, după ruinarea „Imperiului Răului” (aşa a numit preşedintele SUA Ronald Reagan Uniunea Sovietică în perioada guvernării lui L. I. Brejnev), mănăstirea a început o viaţă nouă.

Am remarcat curăţenia şi ordinea ce domină mănăstirea de maici. În curte – un monument în cinstea împlinirii a 1020 de ani de la creştinarea Rusiei kievene. Alături de biserici se află Muzeul „Odesa creştină”. La intrare, la dreaptă, se găseşte bustul lui Alexandru Sturdza (1791-1854) – „scriitor-teolog, diplomat, mecenat, unul din întemeietorii Mănăstirii de maici Sfântul Arhanghel Mihail” (este traducerea inscripţiei de la baza bustului).

Despre Alexandru Sturdza citim în „Enciclopedia identităţii româneşti”: „Sturdza Alexandru (19.11. 1791, Iaşi – 1854, Sankt Petersburg), diplomat şi publicist rus de origine românească. Fiul lui Scarlat S. [turdza] şi al Sultanei Moruzzi, în fapt urmaş al domnilor fanarioţi care au domnit atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, după înlăturarea domnilor pământeni. Educat în Franţa şi Germania, a intrat în serviciul diplomatic rus în 1817 şi a scris, la cererea ţarului Alexandru I, în vederea Congresului de la Aix-la-Chapelle (Aachen), 1818, lucrarea Mémoire sur l’Etat actuel de l’Allemagne, în fapt un proiect al Sfintei Alianţe, prima afirmare clară a identităţii europene, dincolo de orice clivaje etnice ori religioase…”[2]. Autoarea Enciclopediei nominalizează câteva lucrări, redactate de A. Sturdza în limba franceză. Din alte surse aflăm că A. Sturdza vorbea liber nouă limbi; în 1802, împreună cu familia, a fugit în Rusia, unde a primit educaţia respectivă, a intrat în serviciul diplomatic al Rusiei şi, între altele, a fost autorul primului statut al Basarabiei după anexarea acesteia de către Imperiul ţarist (1812). S-a retras din diplomaţie, în 1830 s-a stabilit la Odesa, unde a redactat opere literare[3]. Se pare că, cel puţin deocamdată, opera lui A. Sturdza este prea puţin cunoscută publicului cititor basarabean.

În incinta mănăstirii, în 2003, a fost ridicată o capelă în memoria lui Boris Vihrov (1962-1999) – preşedintele Curţii de Arbitraj a regiunii Odesa, împuşcat de persoane neidentificate.

Am vizitat, de asemenea, Biserica „Icoanei Sfânta Fecioara Maica Domnului a tuturor năpăstuiţilor” (str. Belinski, nr. 2-a), monument al arhitecturii, construit în 1847 ca parte a azilului pentru bătrâni, întemeiat sub îndrumarea lui Alexandru Sturdza (arhitecţi F.O. Morandi şi I.S. Şaşin), reconstruită în 1999 (arhitect – M. G. Povstanuik). Vizavi de Biserică se găseşte Ospătăria pentru cei săraci, iar la intersecţia străzilor Belinski, Bazarnaia şi a bulevardului Liderovski a fost înălțat un monument, deosebit de important, în memoria victimelor Foametei organizate de bolşevici în Ucraina, în anii 1932-1933. Pe postament este scris, pe o parte: „În memoria victimelor Holodomorului din anii 1932-1933”, iar pe cealaltă: „1932-1933. Niciodată nu se va stinge flacăra memoriei noastre!”. Este un exemplu de cunoaştere a istoriei poporului ucrainean şi a recunoaşterii de către autorităţi a victimelor Foametei organizate de Kremlin în anii respectivi, este, de asemenea, un exemplu demn de urmat de conducerea Republicii Moldova, care ar trebui să cunoască drama populaţiei noastre din 1946-1947 (Foametea provocată de bolşevici împotriva basarabenilor) şi să ia măsuri adecvate în vederea înveşnicirii memoriei celor morţi fără nici o vină.

Obiectivele vizitate se află la intrarea în Parcul Central „Taras Şevcenco”. În Parc, în anii Puterii Sovietice, a fost deschisă o Alee a Gloriei militare. De o parte şi de alta a Aleii au fost înhumaţi militari sovietici, căzuţi în luptele din 1941 sau veterani ai acelor lupte (Iacov Osipov, Vladimir Mitrakov, Iacov Breus şi alţii[4]). La capătul Aleii se ridică un obelisc ridicat în memoria marinarilor căzuţi în luptele din 1941-1944. E scris, în limba rusă: „Marinarului necunoscut. 1960”). Monumentul a fost dezvelit la 9 mai 1960, la împlinirea a 15 ani de la victoria Coaliţiei antihitleriste asupra Germaniei. Obeliscul are o înălţime de 21 de metri, pe fiecare din cele patru laturi sunt imprimate basoreliefuri  ce redau scene din istoria Odesei, iar la baza obeliscului arde Focul sacru. Autorii monumentului sunt G. Topuz, P. Tomilin şi M. Naruzeţki[5].

Pe data de 9 mai 2017, pe Alee şi la Obelisc au fost depuse flori în memoria celor căzuţi în luptele din 1941-1944. În Ucraina, prin lege, a fost interzisă panglica bicoloră „Sfântul Gheorghe” (negru-portocaliu), promovată excesiv de puternic de Federaţia Rusă ca simbol al Victoriei URSS asupra Germaniei. Propaganda rusă de astăzi încearcă să demonstreze că Victoria a fost doar a URSS, „uitând” cu bună ştiinţă contribuţia uriaşă a SUA, Marii Britanii, altor state şi popoare la acea Victorie. Pentru propaganda oficială rusă bicolorul „Sfântul Gheorghe” a devenit un simbol al unităţii lor naţionale, un simbol ce demonstrează mândria pentru distrugerea Germaniei. Pentru ucraineni, însă, numita panglică, purtată de separatiştii din Dombas şi Lugansk şi de „voluntarii” ruşi, veniţi să lupte împotriva Ucrainei, a devenit un simbol al agresiunii unui stat (Federaţia Rusă) faţă de vecinul său (Ucraina). În pofida interdicţiei prin lege a purtării acestei panglici – simbol al agresiunii şi ostilităţii ruşilor faţă de ucraineni (să nu uităm de anexarea de către Rusia a Crimeii ce aparţine Ucrainei, în 2014) – totuşi anumite persoane (grupuri) de cetăţeni ai Ucrainei, şi-au împodobit, totuşi, piepturile cu controversata panglică negru-portocalie. La rândul său, acest comportament sfidător a stârnit reacţii justificate din partea altor cetăţeni ai Ucrainei. În unele cazuri s-a ajuns la altercaţii. În Ucraina de astăzi nu sunt interzise manifestările de orice fel; este interzisă simbolica bolşevică. Ucrainenii şi-au ales ca simbol al Victoriei macul roşu. Amintesc doar că ucrainenii au contribuit enorm la Victoria asupra Germaniei, RSS Ucraineană fiind una din cele două republici sovietice (alături de RSS Bielorusă) care, împreună cu alte state, a fondat Organizaţia Naţiunilor Unite (1945). Pe fundalul celor scrise mai sus, nu pot să nu remarc înspăimântătoare brambureală de la Chişinău, consumată la 9 mai 2017. Ce-a însemnat pentru conducerea R. Moldova data de 9 mai? Victoria asupra Germaniei naziste? Teritoriul dintre Nistru şi Prut nu a fost oare re-ocupat de sovietici în primăvara şi vara anului 1944? Despre ce victorie putem vorbi, dacă autorităţile militare sovietice au „vânat” bărbaţii basarabeni şi i-au trimis pe cele mai primejdioase sectoare ale Frontului, aceştia nefiind instruiţi şi ocrotiţi? Circa 50 de mii de oameni, originari din Moldova dintre Prut şi Nistru, au murit, lăsând acasă văduve cu copii, mame îndurerate etc. Despre ce victorie vorbim, dacă moldovenii, rămaşi în viaţă după 9 mai 1945, au fost urcaţi în trenuri şi duşi în Manciuria (nordul Chinei) şi în Coreea să lupte împotriva Japoniei? Şi întrebările, deloc retorice, ar putea continua. Când oare, în R. Moldova va fi interzisă prin lege simbolica bolşevismului (alături de cea a nazismului), inclusiv – panglica bicoloră de care am menţionat – simbol al „privatizării” de către oficialii ruşi a unei victorii comune din trecut (1945) şi al expansionismului rusesc din prezent (2014-2017).

(Va urma)

anatol_petrencu@yahoo.com

15.05.2017


[1] Vezi: http://od.vgorode.ua/reference/pravoslavnye_khramy_y_monastyry_upts_mp/99476-sviato-arkhanhelo-mykhailovskyi-zhenskyi-monastyr.

[2] Ecaterina Ţarălungă. Enciclopedia identităţii româneşti. Personalităţi, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011, p. 738.

[3] https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Sturdza.

[4] Vezi mai multe: N. Andrievski, A. Gaivoron, I. Koleada. Odessa, Odessa, Editura Maiak, 1981, p. 21.

[5] Ibidem.

Comentariile nu sunt permise.