Conferinţa ştiinţifico-comemorativă „In memoriam. Profesorul şi istoricul Anton Moraru. 80 de ani de la naştere”

Sâmbătă, 28 octombrie 2017, în incinta Universităţii de Stat din Moldova (Chişinău, str. A. Mateevici, nr. 60, Blocul Central, sala 327) şi-a desfăşurat lucrările Conferinţa ştiinţifico-comemorativă cu genericul de mai sus. Pe data de 23 octombrie 2017 profesorul Anton Moraru ar fi împlinit 80 de ani. Cu regret, la 28 octombrie 2017 am comemorat doi ani de la trecerea în nefiinţă a profesorului A. Moraru.

Lucrările Conferinţei au început cu o slujbă de pomenire, rostită de preotul Alexandru Comendant, doctor în teologie, profesor universitar. A urmat un minut de reculegere în memoria profesorului Anton Moraru.

Profesorul universitar, doctor habilitiat Florentin Paladi, prorector pentru ştiinţă, USM, a prezentat un mesaj de salut, evocând personalitatea profesorului Anton Moraru.

A urmat o suită de comunicări ştiinţifice. Prof. univ., dr.–hab. Demir Dragnev, membru-corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (AŞM), a vorbit despre Profesorul Anton Moraru ca autor al primului manual de istorie a românilor.

Subsemnatul, am prezentat comunicarea „Metodologia cercetării istoriei în viziunea profesorului Anton Moraru” (textul comunicării se anexează).

Domnul Ion Negrei a expus tema „Ideea identităţii şi unităţii naţionale româneşti în opera istoricului Anton Moraru”. Consăteanul profesorului Anton Moraru, prof. univ., dr.-hab. Alexandru Roman a vorbit despre modul cum a fost redactată lucrarea „Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria (1812-1993)”; tema comunicării: „Unele consideraţii privind opera profesorului Anton Moraru: Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria (1812-1993)”. 

A urmat expunerea de amintiri şi evocări. Primul vorbitor a fost dl dr. Anatol Munteanu, colonel în rezervă, originar din R. Moldova, stabilit la Bucureşti. Prof. univ., dr.-hab. Virgil Mândâcanu şi-a amintit despre colaborarea cu prof. Anton Moraru, începută şa Universitatea de la Bălţi. Redactorul-şef al săptămânalului „Literatura şi Arta”, membrul-corespondent al AŞM, dl Nicolae Dabija a vorbit despre contribuţia istoricilor, inclusiv a profesorului Anton Moruaru, la dezvăluirea şi promovarea adevărului istoric.

În faţa celor prezenţi au mai vorbit criticul literar Ion Ciocanu, profesorul univ., dr.-hab. Ion Sârbu, academician, consătean cu profesorul Anton Moraru, dl Ion Cernei, ziarist la publicaţia „Cuvântul”.

A urmat masa de pomenire.

Dumnezeu să-l odihnească în pace.

ANEXĂ

Discursul rostit în cadrul Conferinţei „In memoriam. Profesorul şi istoricul Anton Moraru. 80 de ani de la naştere”

 

Metodologia cercetării istoriei în viziunea profesorului Anton Moraru

Prof. uni., dr.-hab. Anatol PETRENCU, USM

Motivaţia alegerii temei: prof. Anton Moraru de multe ori vorbea despre necesitatea cunoaşterii şi aplicării corecte a metodologiei istoriei în studiile noastre. Prof. A. Moraru a insistat asupra acestui subiect atât în cadrul întrunirilor ştiinţifice, cât şi în cazuri particulare (de ex., în cazul disputei cu prof. Gheorghe Baciu). Sarcina acestei comunicării este: expunerea principalelor teze / poziţii ale volumului întitulat „Metodologia istoriei. Teoria şi practica investigaţiilor ştiinţifice”, Chişinău, Editura Labirint, 2007, 151 p.

Cartea este compusă din Introducere şi 14 capitole. Profesorul Anton Moraru demonstrează că toate ramurile ştiinţei, atât cele concrete, cât şi cele umanistice sau sociale aplică o metodologie specifică ramurii respective.

Prof. A. Moraru a demonstrat care este locul ştiinţei în dezvoltarea societăţii, din antichitate până în prezent. Până a ajunge la formularea noţiunii de Metodologie a Istoriei, autorul arată locul metodologiei ştiinţei în general, în ansamblul ei. Citez: „Dacă logica ştiinţei, ca disciplină, aplică la analiza cunoştinţelor ştiinţifice noţiuni şi aparatul tehnic al logicii formale, apoi obiectul metodologic al ştiinţei cuprinde întregul proces de investigare, totalitatea ei generală, experimentează obiectul investigaţiei ştiinţifice, determină sarcinile şi scopul lucrării, metodele şi procedeele de cercetare indispensabile pentru rezolvarea sarcinilor stabilite, indică succesiunea activităţilor cercetătorului în procesul de soluţionare a problemei ştiinţifice” (p. 25).

Aplicând metoda „de la general la particular”, prof. A. Moraru a expus, în capitolul trei, care este semnificaţia ştiinţifică a istoriei şi a arătat cum a apărut noţiunea de Teorie a istoriei. Autorul a încercat să răspundă la întrebarea „Ce este istoria?” şi a făcut trimitere la răspunsul dat la această întrebare de către marii gânditori ai timpurilor (Nicolae Bălcescu, Hegel, Raymond Aron, Arnold Toynbee, A. D. Xenopol; K. Marx, F. Engels – „noi cunoaştem o singură ştiinţă –ştiinţa istorică” etc.). Inspirat din Metodologia istoriei de Jerzy Topolski, autorul cărţii consideră că noţiunea „Istorie” are patru semnificaţii: 1. Istoria ca proces al evenimentelor, la care prof. A. Moraru adaugă „[evenimente] ce au loc independent de dorinţele noastre, ele au un caracter obiectiv şi inevitabil”; 2. Istoria ca activitate de cercetare, oglindire, descriere a evenimentelor în baza documentelor, izvoarelor autentice, ca parte componentă a ştiinţei generale; 3. Istoria ca rezultat al cercetării ştiinţifice şi descrierii evenimentelor, pregătirea şi editarea lucrărilor pe diferite teme ale procesului istoric (sau, scrie prof. A. Moraru, „această parte a ştiinţei istorice se mai numeşte istoriografia sau istoria ştiinţei istorice. „Există, însă, scrie autorul monografiei, şi a patra dimensiune sau semnificaţie a termenului de „istorie”. Este vorba de istorie ca psihologie socială, descrierea şi lămurirea psihică a societăţii”. Prof. A. Moraru remarcă: „Cine face o virtute, acela inevitabil face şi istorie. Cine învaţă, studiază, cercetează, oglindeşte în scris ceea ce învaţă, evidenţiază perioada contemporană a neamului său din trecut, acela face istorie sau ştiinţă istorică” (p. 35).

În capitolul 4 al lucrării prof. A. Moraru depistează zece calităţi pe care trebuie să le posede un om care cercetează istoria, între care vom menţiona: 1). vocaţie pentru ştiinţă, talent de cercetător, aptitudini de a face investigaţii ştiinţifice [„5-10 % constituie talentul, harul, un dar de la natură, de la Dumnezeu şi 90-95 % muncă”, p. 39]; 2). pregătire specială într-o şcoală a ştiinţei istorice [aduce exemple de universităţi, unde se predă istoria, dar evidenţiază şi şcolile istorice din interbelicul românesc];  3). calităţi organizatorice de muncă în această ramură a ştiinţei, să retrăiască epoca despre care scrie, [să dea dovadă de] ataşament faţă de activitatea aleasă, [de] mare pasiune pentru ştiinţa istorică; 4). cointeresare în realizarea investigaţiilor ştiinţifice; 5). onestitate, recunoașterea contribuţiei predecesorilor la studierea problemei respective; „Istoricul, subliniază prof. A. Moraru, este obligat de către moralitatea, etica ştiinţei, de a cunoaşte, a analiza şi a aprecia obiectiv istoriografia ştiinţei” (p. 40). A şasea calitate a istoricului: „Sentimentul patriotic, simţul istoriei, [istoricul trebuie] să apere interesele naţiunii din care face parte, să nu devină un trădător faţă de statul său sau ţara în care trăieşte”. Este o teză (calitate) discutabilă: dacă stăm pe această poziţie, înseamnă să justificăm istoricii ruşi, care susţin actuala politică a Federaţiei Ruse de anexare a Crimeii, de pildă. Dar prof. A. Moraru continuă: [un istoric trebuie să dea dovadă de] „jertfire de sine pentru stabilirea adevărului istoric şi ştiinţific, pentru dezvoltarea şi afirmarea ştiinţei în societate”.

În continuare, profesorul A. Moraru a evidențiat şapte obiective principale ale ştiinţei istorice şi – respectiv – obiective ale istoricului. Astfel, în opinia autorului, istoricul trebuie 1). să ordoneze cronologic evenimentele istorice, să respecte principiile cronologice în expunerea evenimentelor istorice; 2). să analizeze informaţiile ştiinţifice, documentele istorice, opiniile altor istorici despre spaţiul istoric şi geografic respectiv; 3). să clasifice documentele conform epocilor studiate; 4) – foarte important – [istoricul trebuie] să însuşească şi să utilizeze limbajul de specialitate în investigațiile ştiinţifice, să folosească corect terminologia. Vreau să dau dreptate profesorului A. Moraru: pentru un istoric contemporaneist este foarte important să cunoască semantica cuvintelor, în lucrările sale e important să utilizeze corect cuvintele (asta înseamnă ştiinţă), totodată e important să depisteze sensul altor noţiuni, folosite în ştiinţă şi propagandă. Voi aduce un singur exemplu: istoricii ruşi au căzut de acord să numească evenimentele din 1917 „Revoluţia rusă” (sau rosiiskaia adică general rusă), ceea ce înseamnă dorinţa de a ajunge la un consens naţional privind evenimentele anului 1917. Este dreptul lor, al istoricilor ruşi, să aprecieze evenimentele aşa cum consideră ei. Noi, dintr-o parte, nu putem să nu recunoaştem că revoluţia din februarie 1917 a fost una democratică, care a dus la răsturnarea monarhiei (constituţionale, uneori acest detaliu este trecut sub tăcere) şi la o perspectivă democratică de dezvoltare a Rusiei, prin alegerea Adunării Constituante. Bolşevicii, în frunte cu Lenin, sponsorizaţi de Germania, aflată în război cu Rusia (deseori acest detaliu este trecut sub tăcere), dornici să transforme războiul, numit de ei „imperialist” în război civil, au făcut prima tentativă de luare a puterii pe data de 3-5 iulie 1917. Dar nu au reuşit: guvernul provizoriu, condus de eserul Alexandr Kerenski era, deocamdată, destul de puternic. Rusia, însă, era dominată de slăbiciuni interne, de lipsa legăturilor între regiunile producătoare de produse alimentare şi marile centre industriale, Petrogad şi Moscova, în primul rând. Asta ca un exemplu. Plus – insuccesele de pe Front, urmate de anarhizarea militarilor. De aici şi nemulţumirile în masă faţă de guvernul democratic al Rusiei, [nemulţumiri] folosite abil de bolşevici, care, în octombrie 1917 realizează o lovitură de stat, pe care chiar ei aşa au numit-o: okteabriskii perevorot (lovitura de stat din octombrie). În fond – lovitura de stat bolşevică a fost o contrarevoluţie: dizolvarea Adunării Constituante de către bolşevici a însemnat sfârşitul perspectivei de dezvoltare democratică a Rusiei şi instaurarea unui regim totalitar – primul şi cel mai sângeros în secolul trecut. În plus, bolşevicii nu au dorit să accepte pe nimeni alături de ei (pe eseri, de pildă; chiar Lenin a pledat pentru asta; dar epizodul cu Fani Kaplan şi rănirea lui Lenin a ras orice perspectivă de conducere bi-partinică a Rusiei. Concluzie: folosirea termenului „Revoluţia rusă”, nu doar de istoricii ruşi, ci şi de alţii, înseamnă diminuarea importanţei revoluţiei democratice din februarie 1917 şi justificare venirii bolşevicilor la putere ca şi cum ar fi fost vorba de procese asemănătoare, de acelaşi rang, ceea ce este o eroare. Şi încă ceva: de ce e nevoie numaidecât de consens? Înţeleg, pentru ruşi, da, deşi noi am mai trecut prin perioade de tratare prin consens a evenimentelor istorice. De ce să nu fie un pluralism în tratarea acelor evenimente? Apropo, ele ne-au afectat şi pe noi, românii, şi nu oarecum, ci esenţial.

Revenind la monografia profesorului A. Moraru, aşi vrea să remarc pasajele referitoare la istoricii antici şi cei medievali, inclusiv – cronicarii moldoveni şi domnitorul Dimitrie Cantemir, integraţi de autorul cărţii în spaţiul ştiinţific european, pagini foarte interesante prin analiza făcută de autor.

În continuare citez noţiunea de Metodologie a istoriei, formulată de autor la pagina 83: „În linii generale, metodologia istoriei prezintă principiile teoretice, filosofice, politice şi ideologice, care constituie fundamentul de orientare şi cercetare a ştiinţei istorice, formele, metodele şi tehnicile de investigaţie ştiinţifică a procesului istoric pe care le posedă un istoric, caracteristicile bazei izvoristice, instrumentelor de lucru, procesul de activitate ştiinţifică şi valorificarea sau popularizare a rezultatelor activităţii de investigare a faptelor istorice”.

După o amplă incursiune în epocile istorice şi operele marilor istorici, după evidenţierea metodologiilor aplicate de diverşi autori, prof. A. Moraru trece la recomandări practice, referitoare la întocmirea tezelor de licenţă, de master şi de doctor, de un real folos tinerilor cercetători.

28-29 octombrie 2017

Comentariile nu sunt permise.